Cuvantul liturgic: violentarea sa si violenta pe care pare sa o exprime

Cuvantul liturgic: violentarea sa si violenta pe care pare sa o exprime Mareste imaginea.

 

Cuvantul liturgic: violentarea sa si violenta pe care pare sa o exprime

 

Existenta omenirii este marcata si caracterizata de      legatura    profunda     dintre     "experienta"    si exprimare";    omul    se   raporteaza   permanent   la realitatea    inconjuratoare  sau  la    cea  imaginara, atribuindu-i  un  anume   semnificat  prin  intermediul limbajului.   Cuvintele,   numerele,   gesturile,   muzica, artele vizuale sunt tipuri de limbaj prin intermediul carora omul depoziteaza propria experienta pe care o

transmite posteritatii.

 

Prin intermediul limbajului omul opereaza un "transfer de realitate" spatial sau temporal, personal sau colectiv, ceea ce reveleaza limbajul ca un sistem comunicational. Cu toate ca stiinta a demonstrat ca toate "creaturile vii" au un sistem oarecare de comunicare, limbajul verbal, articulat este propriu doar fiintei umane. "Este cert un privilegiu fantastic acela de a ne putea exprima prin cuvinte, de a comunica mai ales cu ajutorul unor flexibile, maleabile, mobile, mici pietricele umane, facute in aparenta doar din aer (sunete/vibratii) sau din mazgaleli pe hartie. Un avantaj propriu doar oamenilor [...]". Diferenta aceasta fata de celelalte vietuitoare face din om singura creatura de pe pamant in stare nu doar de a comunica, ci si de a fi preocupata de propria existenta; de trecut, prezent si viitor si mai ales de felul cum ceilalti semeni ii percep existenta. Prin cuvant putem transmite urmasilor - uneori fara sa ii vedem - ganduri, sentimente, dorinte, invataturi, experiente... Prin cuvant putem aduce aproape idei si notiuni exprimate departe, de mult. Prin cuvant putem naste in cei din fata sentimente de manie, de ura sau de pace si liniste, cuvinte putem sa patrundem in lumea obiectiva sau in cea subiectiva, putem cunoaste realitati materiaie apropiate sau cele mai indepartate profunzimi ale spiritului. Cuvantul face ca omul sa fie altceva decat tot ceea ce il inconjoara.

 

Foarte simplist vorbind, cuvantul este mijlocul prin care fiintele rationale comunica intre ele. Fara comunicare omul s-ar pierde in creatia cu care mai apoi s-ar confunda. Necuvantarea poate fi perceputa ca un cumplit cataclism (Turnul Babei Fac, cap. 11); sa ne gandim apoi la "izolatoarele" din penitenciarele comunismului in care, mai ales din cauza necomunicarii, detinutii isi pierdeau echilibrul psihic, ajungand in pragul nebuniei.

 

Daca Dumnezeu a ales cuvantul ca dar existential al fiintei umane, inseamna ca El insusi comunica si se comunica acestuia: "Dupa ce Dumnezeu odinioara, in multe randuri si in multe chipuri a vorbit parintilor nostri prin prooroci, in zilele acestea mai de pe urma ne-a vorbit noua prin Fiul [...]" (Evr. 1,1-2).

 

In lucrarea Propovaduirea Cuvantului si Sfintele Taine parintele N. Dura subliniaza intreitul sens al notiunii cuvant din punct de vedere religios-teologic: "Notiunea cuvant are urmatoarele sensuri: (1) Cuvantul lui Dumnezeu ca ipostas divin, (2) cuvantul ce ni-L comunica El si (3) Sfanta Scriptura".

Daca privim cu atentie textul de la Evrei 1,1-2 intelegem ca in realitate este vorba doar de doua aspecte ale cuvantului: (1) Cuvantul lui Dumnezeu catre om (prin profeti) si (2) Cuvantul lui Dumnezeu intre oameni (prin Fiul)- Cuvantul Scripturii pare doar ca o materializare a ambelor forme in diverse perioade de timp.

 

Exista insa si un cuvant al omului catre Dumnezeu. Cel mai adesea acesta se intrupeaza in rugaciune, in cuvantul-limbaj liturgic. Este un cuvant de jos in sus. Fiind insa al omului, al creaturii, el este ca atare imperfect. De aceea puterea sa trebuie amplificata, caci cuvintele omului nu sunt ca ale Domnului. Daca cuvantul lui Dumnezeu este adevarat (Ps. 33,4), viu si lucrator (Evr. 4,12), este hranitor (Amos 8,11; Mt. 4,4), este plin de putere (Le. 1,37), este vindecator (Mt. 8,8), este vesnic (Mt. 24,35), cuvantul omului este supus imbunatatirii sau degradarii.

 

Imbunatatirea cuvintelor, altoirea lor duhovniceasca, este perceputa cel mai mult in actul liturgic. Plin de conotatie simbolica, cuvintele, in rostirea lor cultic-liturgica, sunt ceva mai mult decat in limbajul cotidian laic, profan, pe care il influenteaza.

 

Este de fapt demonstrat ca limba unui popor creste si se maturizeaza in creuzetul mistico-simbolic al actului liturgic. Cuvantul profan se imbunatateste sau degenereaza o data cu starea duhovniceasca a unui popor. Nici un popor nu poate trai decat in relatie cu Dumnezeu, de aceea toate sferele activitatii sale sunt impregnate de religios.

 

Teoretic, fiind rodul intalnirii dintre Dumnezeu si om sau dintre om si om, cuvantul trebuie sa rodeasca doar cele bune. "Cuvantul isi implineste sensul sau inalt numai atunci cand slujeste adevaratei realitati, cand are o putere ziditoare. Cuvantul isi are vocatia sa fundamentala de a lucra pentru nasterea personalitatii semenului. Se poate afirma ca fiecare este dus la realizarea deplina sau la ruina prin cuvantul semenului[...]. Menirea fundamentala a cuvantului divin si a celui uman este de a ctitori persoana umana intru frumusete spirituala, intru bine, adevar, frumos, dreptate. Functia normala a cuvantului este expresia vointei binelui, adica tot ceea ce este demn,  nobil, superior".

 

Stiind acest lucru parintii imbunatatiti rosteau arareori cuvant. De aceea se cuvine ca atunci cand nu putem zidi, macar sa nu distrugem. Sa fim foarte atenti la orice cuvant care ne iese din gura, caci pentru toate vom da socoteala (Mt. 12,36).

 

Dar pentru ca omul este ceea ce este doar in functie de calitatea raportului sau cu Dumnezeu si cu semenul (ca reflexie a chipului dumnezeiesc), cuvintele pe care el le rosteste sunt ziditoare sau distrugatoare in functie de raportarea acestora la Cuvantul cel vesnic -chipul si cuvantul Tatalui. Dumnezeu este soarele care face luna sa dea lumina si atata vreme cat intre ele nu se interpune nimic, luna poate straluci, altfel nu.

Degenerarea cuvintelor

 

In viteza in care traieste omul secolului XXI nici nu mai are putere sa se aplece asupra cuvintelor care-l inconjoara. Societatea are atatia specialisti incat e de prisos sa ne batem capul si cu aceste marunte, neinsemnate lucruri. La ce folos? Daca tot exista lingvisti, semiologi, profesori ... sa-si faca ei treaba. Nu mai suntem deloc atenti nici cum vorbim si, vai, uneori nici ce vorbim.

 

Nicicand omenirea nu a tiparit atatea cuvinte, nicicand nu a lansat in eter atatea vorbe ca azi si totusi- "ochiul nu se satura sa vada si urechea nu se satura sa auda"- De ce? Pentru ca vorbele nu mai hranesc (Mt. 4,4); ele umplu spatiul, dar nu satura. De ce? Pentru ca sunt tot mai goale de sens. Ba uneori chiar murdare. "Constiinta omenirii, scria reputatul lingvist G. Steiner, a fost patata si petele s-au pastrat in limba; limba umana inregistreaza si depoziteaza inumanul".

 

In general cuvintele isi pierd forta de expresie datorita mai multor cauze. Eu voi enumera doar cateva care violenteaza sensul cuvantului.

 

a) Desacralizarea cuvintelor prin indepartarea de sacru

 

Omul indepartat de viata spirituala, duhovniceasca se comunica astfel celor din jur. Cuvintele sale nu mai sunt raportate la Cuvantul Vietii. Daca "din prisosul inimii graieste gura" omul va scoate cele ce are din visteria inimii sale. Suflet sterp, lipsit de seva si lumina, limba sa va mesteca cuvinte "neduhovnicesti". Si chiar cand acestea raman etice, morale chiar, culte, in nici un caz nu vor fi duhovnicesti. Indepartat de sacru, de viata sacramentala, chiar si cele mai sacre cuvinte se vor usca in gura sa. Sa ne gandim la cuvantul "'icoana" patruns azi in "limbajul Windows". Sa ne gandim la cuvantul "biserica" ce este atribuit uneori si gruparilor sataniste. Unde este duhul, unde este spiritul, intelesul Bisericii? Sa ne gandim la cuvantul' "sobor"; repetat pana la exasperare in primii ani dupa '89, devenise un cuvant la fel de iritant ca "tovaras". Mai ieri le-am auzit pe niste culte vrajitoare rostindu-se foarte doct: "am convocat acest sobor (de vrajitoare) pentru a face rugaciuni". Si sobor si rugaciuni se dilueaza, iar in contextul folosit se desacralizeaza. Conotatia lor nu mai este liturgica, ci cel mult peiorativ-liturgica.

 

Indurerata de deprecierea cuvintelor, Maria Ivanis-Frentiu remarca uimita scalcierea unor cuvinte liturgice. Ca exemple, doar cateva: "Zau", atat de des folosit este de fapt "Jur pe Dumnezeu!" - evidenta luare in desert a numelui Sau; "A-i da in numele Tatalui" sau "a-i da cuiva la mir" este azi sinonim cu "a-l omori". Uneori nu este "castigat" doar un sens peiorativ, ci si un sens anti-duhovnicesc; uneori chiar un anti-sens fata de cel originar. Astfel, cuvantul "mitocan" azi este sinonimul lui badaran, necioplit, pe cand odinioara desemna locuitorul unui "mitoc" (metoc), om duhovnicesc, cuminte, cleric.

 

De multe ori aceste "scalcieri" ale cuvintelor vin din cele mai variate zone sociale, de la subcultura unei lumi pretinsa duhovniceasca, pana la ariile subspirituale ale unei culturi elevate. Din pacate insa, mai in gluma, mai in serios, ele par sa devina normale si sa intre chiar in limbajul oamenilor cuminti, duhovnicesti. De aceea se cuvine sa fim foarte atenti ca nu cumva sa fim promotorii sau sustinatorii desacralizarii cuvintelor.

 

b) Cuvantul liturgic intepenit; limbajul de lemn

 

"Lucrarea in templul cuvintelor este o Hturghisire a preotiei generale, o slujire sacerdotala a omului ca preot in creatie". Din pacate multi dintre preoti abandoneaza aceasta slujire. As putea imparti preotii in trei grupe, dupa interesul fata de "liturghisirea cuvantului": (1) Ar fi mai intai cei nepreocupati de predica, de cuvant. Cei care gasesc motive (inventate "au nu) de a nu propovadui cuvantul, de a nu rosti predici, pareneze etc; (2) Ar fi apoi cei care predica fara vlaga, fara convingere. Acestia repeta de cele mai multe ori, daca nu predicile de anul trecut (sau din anii studentiei), atunci cu siguranta expresii si sintagme atat de searbede incat nu sunt in stare sa trezeasca nici cel mai marunt interes. Cuvantul lor este mort, este uscat, e de lemn; (3) Cei preocupati de cuvintele lor. Acestia sunt cei care dau viata, inflacareaza, care mobilizeaza masele.

 

Din pacate, primele doua categorii fac un mare deserviciu cuvantului liturgic. Pierzandu-si viata, "cuvintele lor de popa ostenit" lasa impresia ca au fost pronuntate doar pentru a umple un spatiu liturgic mort. Astfel de personaje (clerici sau laici), oameni cu o cultura indoielnica, apeleaza uneori la clisee si sintagme gata fabricate menite sa salveze aparentele, imi aduc aminte cu amaraciune de vremea cand, in scolile teologice fiind, inlocuitorii episcopului la vreo festivitate repetau astfel de clisee pe care noi, razand, le puteam reproduce anticipat: "Am venit aici in numele inalt Prea Sfintitului (X), care cu timp si fara timp vegheaza asupra bunului mers al scolii ...., sunt aici sa va aduc binecuvantarile inalt Prea Sfintitului...".

 

Aceasta forma de osificare a limbajului, in special cel liturgic, a fost semnalata de unii ierarhi sau teologi si chiar laici. Ce este de facut? Simplu: lectura

 

biblica, lectura patristica si, de buna seama rugaciune Doar asa am putea reanima limbajul nostru liturgic, omiletic. Iata rezolvarea pe care o da acestei probleme  parintele Mina Dobzeu: "Calitatea misiunii pastorale este in functie de calitatea rugaciunii preotului [...].  ne ferim de impacarea cu starea de fapt! Sa fugim de plafonare si ipocrizie! Sa gandim profund la Legea Domnului. Sa gandim logic, corect, cuminte si bine intentionat."

 

c) Pasi spre ieftinirea cuvintelor: fatarnicia, ipocrizia, minciuna

 

Cand poporul a creat zicala: "Fa ce zice popa, nu ce face popa" a infierat de fapt lipsa coerentei, a sincroniei dintre cuvantul liturgic si fapta. Ipocrit, fatarnic, mincinos - orice popa de acest fel contribuie la golirea de seva a cuvantului liturgic. Fara vlaga cuvintele nu se mai pot apara. Mila si dragostea, indurarea, iertarea si-au pierdut, daca nu rezonanta adevarului in sufletul ascultatorului, cu siguranta stralucirea misterului unui crestinism lucrator. Ca si "popa" ce spune "cuvinte ce din coada au sa sune", crestinii asculta opaci si impermeabili duhovniceste cuvinte fara putere; vorbe de dragul vorbelor pe care oricum nimeni nu le mai crede.

 

Daca "din prisosul inimii graieste gura", atunci cuvintele au o functie revelatoare; ele descopera, fac cunoscuta persoana care le pronunta. "Ori te poarta cum ti-e vorba, ori vorbeste cum ti-e portul" - zice romanul.   Ruptura  dintre   cuvant   si   fapta   duce  la pervertirea realitatii. Iar in aceasta realitate pervertita minciuna este la ea acasa.

 

"O realitate anormala, creata prin cuvant este . Lumea moderna a facut din minciuna un  de existenta. Sa ne amintim nu de mult trecuta -epoca de aur", in care minciuna se afla la loc de cinste. Oamenii foloseau un limbaj strain sufletului lor, laudau cu gura, dar nu cu inima". Ce putem sa mai adaugam? Ne gandim doar la cei care din fata altarului batjocoresc cuvantul din care nu adapa pe nimeni: saracia, milostenia, dragostea, jertfelnicia... cuvinte din cartea de istorie...

 

d) Diluarea intelesurilor, un fel de atentat asupra cuvintelor

 

Limbajul liturgic este frumos pentru ca este viu. Asa ar trebui sa fie. Luptand permanent intre bine si rau, omul nu este nici pe departe un virtuos. Uneori lupta sa cu pacatul tine o viata intreaga. Crestinul trebuie sa se cutremure in fata relelor acestei lumi si de aceea cuvintele Bisericii au uneori rezonanta unui razboi, durerea unei lovituri de bici. Unele cuvinte sunt atat de stridente incat par asemenea tipatului sticlei scrijelite cu o bucata de metal - violenta sunetului iti patrunde pana si in oase, pana in ultima molecula. Dar tocmai acesta este poate rostul unor cuvinte in limbajul liturgic - biciuri audiofonice. Din nefericire uneori nu ne plac astfel de stridente si incercam sa le atenuam taria; le indulcim, le diluam dar nu facem decat sa le Pierdem.

 

Sa luam cateva exemple: bunaoara in vechiul limbaj bisericesc intalneam mult mai frecvent cuvantul "drac", azi, in majoritatea covarsitoare a cazurilor el a  fost inlocuit cu "diavol". Mult mai cuminte, cuvantul "diavol" parca nu deranjeaza fonic nici pe departe cat o face mult mai sonorul "drac". Pe deasupra „diavolos” cuvant care in limba greaca defineste mai degraba un concept (cel ce desparte) decat o existenta materiala, cum este in limba romana (se stie ca "drac" este de fapt o deformare populara a cuvantului "dragon"), este usor strain fiintei limbii romane si va mai trece multa vreme pana ce va avea acelasi impact ca primul.

 

O alta vocabula pensionata din limba liturgica romaneasca, fiind considerata probabil prea stridenta, este cuvantul "curva" care, deranjand prea pudicele urechi a fost inlocuit cu mult mai suavul "desfranata".

 

Fara a pretinde temeinice cunostinte lingvistice si semantice si neajutat de dictionarele limbii romane unde, probabil din aceiasi pudoare, cuvantul nu figureaza, imi permit sa afirm ca, de origine latina (curvo, -are = a indoi, a arcui) cuvantul incearca sa desemneze pe cineva care s-a abatut de la drumul sau, in cazul nostru de la o viata morala. Un om care si-a ratat tinta. Mult mai indulcitul "femeie desfranata", pe langa un binemeritat loc in dictionare, si-a castigat reputatia prin nederanjarea audio-fonica pe care o are. In schimb are o usoara stare de confuzie. "Des-franat" este cineva caruia nu-i tin franele, care din anumite cauze nu se poate opri. In logica tehnica cineva care franeaza poate fi inca pe drum, cel putin teoretic Ridiculizand putin situatia, el poate fi inca in drum spre "tinta" si inca cu exces de viteza.  Daca in cazul cuvantului "curva" cel in cauza trebuie sa revina la drumul initial (nu discutam modalitatile) celalalt trebuie doar "s-o lase mai moale". Nu vi se pare o diluare a sensului ?

 

Pentru a nu deranja, uneori au fost deturnate chiar parti intregi din slujbe. Intr-un articol semnalam ca in secolul al XVII-lea "Randuiala la a doua cununie" asa cum se facea ea in unele parti din Transilvania, se constituia intr-o lectie suficient de usturatoare pentru miri. Acestia erau sanctionati de Biserica prin nepunerea cununiei pe capul celui ce mai avusese aceasta cinste, dar mai ales prin pericopa evanghelica care se citea cu aceasta ocazie - Mt. 19,3-12 (Se cuvine oare omului sa-si lase femeia sa pentru orice pricina?)

 

Astazi, mult edulcorata, slujba la "A doua nunta" nu mai spune nimanui nimic. Singurul care mai intelege ca nu e vorba de o taina ci de o ierurgie cu caracter penitential este preotul. Cei care ar trebui sa simta usturimea cuvintelor vin uneori cu tot atata fast si alai ca la prima nunta. in definitiv se vad aceleasi gesturi si se aud aceleasi cuvinte. Cununii, verighete, "Isaie dantuieste". Slujba penitentiala, asprimea cuvintelor a disparut. Retrase din circuit datorita noului "tact pastoral", cuvintele si randuielile penitentiale nu mai evoca nimanui pacatul, pogoramantul. Putine dintre aceste cuvinte, care mai au o nuanta penitentiala ( ...iarta faradelegile, ... Rahav desfranata, ... pacatele tineretii), seamana mai degraba cu ramasitele unei armate decimate care nu mai ridica nimanui probleme.

 

Din pacate, unele cuvinte din textele noastre liturgice, care ar fi trebuit de mult inlocuite intrucat sunt tot mai putini cei care le inteleg, nu deranjeaza pe nimeni. Cati dintre crestinii din biserica stiu azi ce sunt "ritorii fara de glas". Cu ani in urma, pe cand eram copil, ori de cate ori auzeam acest cuvant ma gandeam la o specie de peste. Doamne, si cate alte cuvinte nu sunt in aceasta situatie de a nu-si mai revela continutul pe care il poarta. Nu putem in astfel de situatii sa nu ne gandim la mitropolitul Simeon Stefan care la traducerea Noului Testament, s-a condus tocmai de ideea clarificarii textului biblic: "Bine stim ca cuvintele trebuie sa fie ca banii, ca banii aceia sunt buni care imbla in toate tarile, asia si cuvintele, acelea sant bune carele le intaleg toti".

 

e) Violenta in limbajul liturgic

 

1) Blestemul

Este foarte cunoscuta forta pe care o aveau binecuvantarile si blestemele in Vechiul Testament si la toate popoarele antichitatii. De fapt in binecuvantare si blestem se vede toata puterea, forta (buna sau rea) pe care o pot avea cuvintele. "Bine¬cuvantarea" este de fapt punerea sub protectia binelui, a lui Dumnezeu, pe cand blestemul este scoaterea de sub autoritatea lui Dumnezeu si, automat, conform afirmatiei Sfantului Siluan, intrarea sub autoritatea celui Rau. Blestemul este invocarea ajutorului divinitatii pentru a pedepsi pe cei ce ne fac strambatate.

 

Uneori insa ne folosim inconstient mai ales de forta blestemului.

Despre blestem stim ca el are doua aspecte: asupra oamenilor si asupra diavolilor. In general se acrediteaza ideea, si nu avem nici un motiv sa nu credem, ca "blestemul este o forma de manifestare a dreptatii divine pentru faradelegile savarsite" iar implinirea sa este actualizarea maniei lui Dumnezeu, de aceea nu orice invocare a lui Dumnezeu trebuie socotita blestem. Nu tot ceea ce noua ni se pare justificat este cantarit la fel de catre El. Dintre cele mai temute blesteme il pomenim pe "cel de mama" (de parinti) si "cel preotesc" sau "arhieresc". De aceea sunt si "Rugaciuni de dezlegare de blestem" si mai ales de aceea se cade sa ne ferim de a rosti blesteme.

 

In epistola sa soborniceasca, Sfantul Iacov este preocupat de aceasta problema: "Asa si limba; mic madular este, dar cu mari lucruri se faleste! Iata, putin foc si cat codru aprinde! Foc este limba, lume a faradelegii [...] spurca tot trupul si arunca in foc drumul vietii [...] Ea este un rau fara astampar; este plina de venin, aducatoare de moarte. Cu ea binecuvantam pe Dumnezeu si Tatal si cu ea blestemam pe oameni [...]. Din aceeasi gura ies binecuvantarea si blestemul" (Iacov 3,5-10).

 

In slujbele Bisericii mai exista si alte blesteme foarte cunoscute: renumitele "Molifte ale Sfantului Vasile" care sunt o insiruire de blesteme la adresa diavolului ("Te blestem pe tine, incepatorul rautatilor si al hulei!"...) si o binecuvantare ("[...] primeste pe acesta care a venit la Tine pentru numele Tau cel sfant ...", precedate de o invocare a puterii lui Dumnezeu.". Blestemul asupra diavolului este urmat mai intotdeauna de o cerere de binecuvantare din partea lui Dumnezeu, fapt evidentiat mai ales la exorcismele de la botez. Blestemul este o lupta violenta dar nu o lupta gratuita. Este negat Satana dar este afirmata puterea lui Dumnezeu.

 

Uneori violenta luptei cuvintelor trece in sufletele crestinilor si a preotilor care percep realmente aceste blesteme ca o batalie directa cu slujitorii imparatiei celui Rau si de aceea le privesc cu oarecare teama. De aceea pentru aceasta batalie a cuvintelor se cere o pregatire moral-duhovniceasca foarte mare. Si exista nenumarate cazuri cand preotii au neglijat acest aspect iar urmarile au fost uneori devastatoare. Trebuie spus ca nici teama exagerata fata de aceste cuvinte nu este justificata. in definitiv acesti preoti prea tematori uita ca lupta directa cu diavolul este declansata tot de atatea ori cate boteze savarsesc.

 

In definitiv singurii "pumni duhovnicesti" pe care-i putem aplica diavolului sunt blestemele, cuvinte incarcate de o mare semnificatie combativa si investite cu o mare putere.

 

2) Este justificata jignirea?

Din Sfanta Scriptura intelegem ca Mantuitorul in timpul activitatii Sale   a   avut   dialoguri   aprige   cu   o   parte   din reprezentantii societatii timpului Sau. Pe unii i-a numit caini (femeia cananeanca: Mt. 15,21-28), pe altii "fatarnici", iar pe altii s-a maniat de-a dreptul punand jflana pe bici. La randul sau, Ioan Botezatorul i-a numit pe farisei "pui de vipere". Este oare justificata o astfel de violenta verbala?

 

In mod cert jignirea nu este acceptata de Biserica. Exista insa situatii ca cele mentionate mai sus, in care atat Mantuitorul, cat si Ioan Botezatorul, sau chiar profetii Vechiului Testament apelau la acest limbaj pentru a trezi in ascultatori sentimentul vinovatiei, al remuscarii, al parerii de rau. Iar daca privim situatiile din acest punct de vedere, pentru indreptarea pacatosului orice instrument de cauterizare a ranii este permis, inclusiv cel verbal. Din acest motiv cuvinte ca "ticalosul meu suflet", "vai mie, desfranatului", "faradelege am facut", impanzesc limbajul liturgic in toate cartile de cult.

 

Dintre toate slujbele, cea care foloseste cel mai dur limbaj, cel mai jignitor pentru fiinta umana, mi se pare a fi Randuiala la iesirea cu greu a sufletului. Cei care dintre preoti sau crestini au citit sau ascultat acest canon nu se poate sa nu fi fost patrunsi de un fior rece; dincolo de barbarele cuvinte, sadice de-a dreptul, orice mandrie omeneasca a unei jigniri verbale paleste in fata groaznicului tablou al mortii inevitabile si a Judecatii: „iata, acum se desparte cu durere sufletul de ticalosul meu trup. Deci sa nu-l ingropati in pamant, caci nu este vrednic de aceasta; ci tarandu-l afara, sa-l aruncati la caini". "Lasati-l (trupul meu) neingropat ca sa manance cainii inima mea" (Cantarea a 6-a).

 

De buna seama ca tot acest limbaj nu este doar rezultatul angoasei necunoscutului, pe care o traieste omul in fata mortii, asa cum am putea intui citind

 

Tratatul despre moarte a lui Vladimir Jankelevitch, ci este, dimpotriva, o alcatuire pedagogica a Bisericii Credinta Bisericii este ca omul care nu-si poate da obstescul sfarsit are pacate nemarturisite. Din aceasta cauza el nu s-a impartasit ori s-a impartasit cu nevrednicie. Din acest motiv si ca o consecinta a acestui rationament, Randuiala la iesirea cu greu a sufletului face parte nu din grupul slujbelor legate de inmormantare, ci din cel legat de Taina impartasaniei. De aceea, limbajul violent pe care-1 foloseste Sfantul Andrei al Cretei  are rolul de a construi infricosatorul tablou al mortii (cu draci, foc, vami infricosatoare) pentru ca inspaimantat de el, muribundul sa-si marturiseasca pacatul nespus.

 

f) Violente lingvistice: injuraturile cu referire la lucruri sacre

 

Pentru poporul roman injuraturile sunt o adevarata plaga. Majoritatea popoarelor au sudalmi in limbaj, dar injuraturi atat de cutremuratoare ca ale unor romani rar ti-e dat sa auzi. Romanul injura varsandu-si naduful in vorbe pe care le combina in cele mai nastrusnice posibilitati: de la injuraturi ce coboara pana in abjectele imagini anatomo-sexuale pana la cele mai "moderne injuraturi" politice. Pentru ca auzi in injuraturi cele mai felurite lucruri (basca, pix, soare, ceas s.a.) ai impresia ca totul se poate constitui in injuratura.

 

Dintre toate, cele mai dureroase pentru urechile unui crestin sunt cele in care sunt incorporate persoane sau lucruri sfinte. Ti se face parul maciuca auzind uneori cele mai inimaginabile injuraturi. "Grijanie", "cristosi", "prapori", "cruce", "dumnezei", "Precista"... sunt doar cateva din cuvintele liturgice care suporta o permanenta violenta lingvistica in abjectul limbaj al injuraturilor. Exista insa altele de o violenta si o marlanie rar intalnita. Pe acestea ti-e jena sa le reproduci pentru ca astfel te-ai descalifica.

 

Aici nu este vorba doar de desacralizarea unor cuvinte liturgice, ci de terfelirea lor; si daca ne gandim la cuvantul Mantuitorului ca vom da seama pentru orice cuvant nefolositor (Mt. 12,36) atunci ce va fi cu cei care batjocoresc cuvantul Domnului, cei care folosesc "cuvinte stricate" cum spune Sfantul Apostol Pavel (Ef. 4,29).

 

De ce injura romanul? De nervi, din neputinta, la betie, ...sunt unii care par sa injure chiar cu "candoare" pentru ca ei nu sunt nici beti nici nervosi. O fac pur si simplu din inertie. Fara o injuratura nu se incheaga betonul pe santier si n-au ordinele din armata sare. Parintele Iosif Trifa si Nicodim Mandita s-au ocupat de aceasta problema, au incercat in cateva scrieri sa-i convinga pe romani de marele pacat al injuraturilor. Munca le-a fost pare-se zadarnica de vreme ce injuraturile sunt mai frecvente ca "buna ziua", iar "du-te dracu'" il respiram ca aerul.

 

Ca o concluzie a acestui paragraf voi da curs unui text scripturistic: "Paziti-va dar, limba mai mult decat lumina ochilor [...]. Nu-ti face de rusine limba! Cum va mai putea sa se roage cand isi pierde indraznirea? Impodobeste-o cu blandete si cu smerenie! Fa-o vrednica de Dumnezeu caruia i se roaga  (Int. Sir. 18,16).

 

Concluzie

 

Am incercat in aceste cateva randuri sa pun in, discutie o problema care ar trebui sa ne preocupe mai mult. Trebuie sa veghem asupra cuvintelor lui Dumnezeu-ele nu ne reprezinta doar pe noi ci, in primul rand, pe El. Limbajul liturgic nu este doar un limbaj informativ, el este in primul rand formativ. Si asa cum ne impartasim de Trupul lui Hristos, ne impartasim si de cuvintele Sale. Ele ne recreeaza, ne regenereaza duhovniceste: "Gandirea la Dumnezeu cu multumire si cu lauda si cu sentimentul responsabilitatii in raport cu aceste cuvinte ce ni le-a dat si ni le da, devine o rugaciune continua, o adancire in taina lucrurilor, a persoanelor, o mentinere in legatura cu Dumnezeu, o gandire la alte si alte puteri si intelesuri ce ni le comunica si o crestere a noastra prin toate acestea. in felul acesta persoanele si lucrurile ca cuvinte ne devin cai spre taina legaturii cu Dumnezeu, cu noi si cu toate si, in acelasi timp, cai ale urcusului nostru duhovnicesc spre El. Fiecare din noi atragand altora atentia asupra cuvintelor lui Dumnezeu in acest inteles, prin cuvintele noastre, ii conduce pe ceilalti spre taina existentei lor si pe calea cresterii lor duhovnicesti spre Dumnezeu."

 

Si din aceasta cauza trebuie sa avem o mare responsabilitate fata de cuvantul liturgic. Trebuie sa nu-1 dezonoram prin folosirea cliseelor, a limbajului de lemn, sa nu-l desacralizam prin abuziva lui folosire in limbajul profan si in viata cotidiana. Mai mult ca orice cuvantul liturgic reflecta simtamintele, trairile noastre, de aceea el trebuie folosit cu parcimonie mai ales in spatiul extra liturgic caci, mai ales atunci cand nu reflecta o stare de spirit, cuvintele noastre in loc sa regenereze, sa tagaduiasca, aduc o mai mare uscaciune si in cele din  se vor usca si ele.

 

De asemenea, va trebui sa continuam a le spune crestinilor sa fie atenti la limbajul folosit si mai ales la aceasta adevarata plaga: injuraturile. Injuratura nu este altceva decat neputinta noastra si, inmiit mai grav, este luarea numelui lui Dumnezeu in desert. Sa nu uitam ca limba romaneasca este o limba liturgica, o limba induhovnicita de aceea abuzarea unor cuvinte liturgice (vezi injuraturile) poate aduce atingere templului limbii romanesti. Daca orice cuvant este un semn, cuvantul liturgic si in general cel care desemneaza notiuni sacre, este chipul unei realitati transcendente. Iar profanarea chipului nu este doar o blasfemie, este o erezie condamnata de biserica.

 

Nu in ultimul rand se cere o atenta revizuire a textelor liturgice si, pe cat posibil, folosirea unor termeni care sa fie accesibili societatii secolului nostru. Pe de alta parte, daca vechile cuvinte "biciuitoare ale auzului" (dintre care unele le-am semnalat) nu se mai pot intoarce in limbajul nostru, va trebui sa fim foarte atenti cu cele pe care inca le mai avem.

 

Pr.  Dumitru Vanca

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 5539

Voteaza:

Cuvantul liturgic: violentarea sa si violenta pe care pare sa o exprime 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE