Darul pomenirii mortii

Darul pomenirii mortii Mareste imaginea.


Darul pomenirii mortii

Se poate vorbi despre o indoita lucrare si contemplare a mortii, intocmai precum se intampla si in privinta pomului cunoasterii binelui si raului, in rai. Privita prin prisma intregii taine a lui Hristos, moartea se preface in chemare catre o inalta filosofie care insufla "pocainta spre viata", iar pomenirea ei este un dar al Sfantului Duh.

In vreme ce vesnicia trebuia sa fie o realitate de la sine inteleasa care sa poata fi contemplata in chip firesc, dupa caderea celor intai ziditi ea ni se aseaza inainte ca un prilej de poticnire. Omul se clatina intre ea si abisul nefiintei. Menirea omului, hotarnicita mai inainte de veac, este aceea de a-si insusi vesnicia ca pe un bun de neinstrainat. Orice alunecare de la aceasta chemare se face simtita drept nefolositoare, sau chiar irationala. Fara cunoasterea acestei meniri, toate sfarsesc intru desertaciune. Pomenirea mortii inalta cugetarea catre cele vesnice si catre neinvoirea cu nimic din ceea ce se afla in afara lui Dumnezeu. Este cu putinta ca harul lui Dumnezeu, Care il cauta pe cel pierdut in toate caile lui, sa-l "provoace" evanghelic pe om, ascutindu-i zbaterea prin pomenirea mortii, care, dupa experienta Staretului Sofronie, devine arzatoare "asemenea unei mase inca amorfe de metal incandescent".

In pomenirea mortii - ca simtire a lipsei vesniciei - se descopera o minunata chemare a  omului catre menirea sa cea randuita mai inainte de veci, anume aceea de a deveni "partas dumnezeiestii firi". Ca roada a lucrarii harului lui Dumnezeu, aceasta pomenire este un fenomen duhovnicesc cu totul osebit de cunoasterea fireasca ori psihologica a faptului ca omul este muritor. Harismatica pomenire a mortii este "realitatea unei alte randuieli, nepamantesti, neintelese". Ea cerceteaza omul cu o putere stapanitoare si il pregateste sa primeasca revelatia Dumnezeului Celui viu. Inlauntrul inimii omului se naste o simtire noua care preschimba vederea mintii. Este o stare duhovniceasca ce il ajuta in cautarea adevarului si a vesniciei pe omul cel neputincios in a-L contempla pe Dumnezeu.

Starea aceasta a pomenirii mortii se insoteste cu un alt fel, de netalcuit, in care omul vede lumea inconjuratoare. Aceasta vedere ii descopera desertaciunea si chipul trecator al acestei lumi vremelnice care "zace sub puterea celui rau". Staretul scrie: "Aceasta lume, intreaga fiinta cosmica unde totul este insemnat cu pecetea stricaciunii inca din clipa nasterii, apare ca lipsita de sens si pravalita in intunericul mortii". Pentru aceasta, adancul inimii omului este stapanit de minunatul simtamant al "zadarniciei tuturor agoniselilor pe pamant".

Deopotriva cu aceasta vedere aparte a lumii inconjuratoare, pomenirea mortii aduce vederea launtrica a marii prapastii ce-l desparte pe om de Sfantul Dumnezeu. Omul spanzura cu duhul deasupra acestui abis fara fund, dar ii este cu neputinta sa-I strabata. Privelistea este deznadajduitoare. Aceasta vedere nu ingaduie nicio invoire cu ceea ce nu este vesnic, cu altceva in afara de Dumnezeu Insusi. Atunci cand omul isi da seama ca este osandit sa moara, e cuprins de frica si patimeste intr-un chip cu anevoie de indurat. El vietuieste in acelasi timp pe doua taramuri: cel duhovnicesc si cel psihologic. Se vede pe sine despartit in chip uimitor: cu duhul intrezareste abisul fara fund si se pastreaza pe sine in cuprinsul acestei taine de negrait, in vreme ce rational si sufleteste isi traieste obisnuita viata de zi cu zi.

Precum am aratat in capitolul de mai inainte, moartea este un fenomen nefiresc si potrivnic menirii omului. Pentru aceasta, Domnul ca unul fara de pacat si, prin urmare, liber fata de stapanirea mortii, Se ruga in Ghetsimani sa treaca "paharul", vadind nedreptatea si nefirescul acestui fenomen. Vedem, asadar, pentru ce cutremurul si durerea duhului omului in fata mortii sunt atat de mari. Moartea capata dimensiuni universale. Daca moare acela care era menit sa recapituleze in persoana sa intreaga lume zidita si, ca un adevarat imparat si preot, sa le readuca pe toate la Dumnezeu, atunci este firesc sa moara, impreuna cu el, toate. Aceeasi priveliste infricosata a obstestii stapaniri a mortii duce mintea omului in inima si de acolo marturiseste cu mare zbatere inspaimantatoarea vedere a tariei acestui fel de vietuire: "Tot ceea ce am cunoscut, tot ceea ce am iubit si ceea ce viaza si ma inspira, tot ce este pozitiv si chiar Insusi Dumnezeu moare in mine si pentru mine, daca eu dispar cu desavarsire".

Darul harismatic al pomenirii mortii este temelia sporirii duhovnicesti a crestinului si incepatura nasterii sale din nou, in Dumnezeu. In autobiografia sa duhovniceasca, Staretul Sofronie infatiseaza aceasta descoperire in cuvinte inca si mai vii: "In mine, cu mine moare tot ce a fost prins de cunostinta mea: oameni apropiati, suferinta si dragostea lor, tot progresul istoric, intregul pamant, si soarele, si stelele, si spatiul necuprins; si chiar Insusi Creatorul lumii, si Acela moare in mine. Intreaga fiinta, in general, se scufunda in intunericul uitarii".

Sub inraurirea pomenirii mortii, in care toate sunt socotite dintru inceput ca stand sub furia si valul mortii celei atotmistuitoare, omul isi da seama ca ipostasul sau este "centru cuprinzator al intregii zidiri". El descopera ca este legat existential de toata fiintarea zidita si trecatoare, care insa nu face altceva decat sa-i vadeasca "mareata" desertaciune.

 In aceasta stare, vesnicia i se descopera omului sub chipul ei negativ si pune inlauntrul lui temelia unui mod ipostatic de viata. Omul traieste, in duh, propria moarte ca pe o prabusire a lumii intregi: in el insusi, prin el insusi, toate mor prin moartea lui, chiar si Dumnezeu. Experienta aceasta adevereste, fie si in chip nedesavarsit, revelatia potrivit careia omul, ca icoana a Dumnezeului absolut, este miez al intregii lumi. La inceput, el vede moartea sa ca pe una a tuturor oamenilor si traieste acest fapt ca pe o stingere a oricarei vieti. Mai tarziu, prin vederea Luminii nezidite in desavarsirea ei cea mai de pe urma, in Hristos, aceasta experienta negativa se preface intr-una pozitiva - cea a invierii sufletului, in rugaciunea pentru intregul Adam.

Odata cu sporirea in pomenirea mortii, omul ajunge sa dispretuiasca intreaga lume vazuta si toate evenimentele vietii, chiar si bogatia intelectuala - ca una ce nu poate da raspuns cautarilor sale. Toata fiintarea isi pierde sensul si valoarea, de vreme ce este pecetluita de moarte si este osandita la pieire, dovedindu-se astfel zadarnica. Vesnica uitare, ca stingere a luminii constiintei, cufunda sufletul in frica . Moartea aduce in viata nu numai desertaciunea, ci si irationalul, intr-o asa masura incat intreaga lume apare asemenea unei himere, gata oricand sa se mistuie in vesnicele abisuri ale nefiintei. Ceea ce nu ramane vesnic nu are valoare si inceteaza a atrage luarea aminte a omului.

Precum am aratat putin mai sus, harul pomenirii mortii este insotit de simtamantul desertaciunii si al absurdului care pecetluieste intreaga lume zidita. In acest fel de contemplare a realitatii, moartea impresoara totul si il lipseste pe om de orice sprijin pamantesc. Revelatia pe care o aduce aceasta pomenire harismatica, fie ea si in chip negativ, este lucratoare si descopera adancimile fiintarii. Intr-o perspectiva eshatologica, "lumea materiala isi pierde consistenta, iar timpul dimensiunea". Aceasta experienta apocaliptica robeste duhul omului si il arunca intr-un tinut intunecat, unde nu exista timp. Nu numai patimirile sale ies in afara timpului, ci si intreaga sa fiinta se clatina iar viata incremeneste intr-un loc aflat intre forma de existenta trecatoare si cea vesnica.

In aceasta stare istovitoare si nestatornica, omul va afla odihna si sprijin numai in revelatia evanghelica a Cuvantului lui Dumnezeu, "Cel ce s-a pogorat din cen, intrucat numai in ea se vorbeste despre viata vesnica. Se va mantui, fireste, daca va vedea fata Sa. Insa Domnul Se ascunde, povatuindu-l astfel pe om cu intelepciune si iubire, pana cand acesta se adanceste in taina mortii si o infrunta "nu dupa trup, nici in formele ei pamantesti, ci in vesnicie". Din toate acestea va intelege ca prin darul pomenirii mortii vesnicia lui Dumnezeu batea la usa sufletului sau, in care el se inchisese fiindu-i frica de sine insusi.

Pomenirea mortii ii este daruita de catre Dumnezeu omului pentru a-l izbavi din moarte. Ea il calauzeste in taina acelui gol in care el se gaseste si din care lipseste lumina vietii. Vesnicia ce i se descopera din afara nu se afla inca in stapanirea sa. El intelege dimensiunile infricosatoare ale mortii si patimeste cumplit inlauntrul abisului intunecat al lipsei vesniciei, cautand iesire. In esenta, insa, toate acestea stricaciunea, moartea si desertaciunea - vadesc in chip ocolit cunoasterea si adancimile unei alte fiintari. Insusi Dumnezeu, prin aceasta sfanta pomenire, Se binevesteste pe Sine, iar intreaga zidire trimite catre El. Desi la inceput nu se vadeste nici un liman, totul atarna de determinarea de sine a duhului omului.

Omului care patimeste adanc, cuprins de coplesirea tot mai crescanda a pomenirii mortii, ii stau inainte doua ganduri ca si solutii. Intaiul gand este acela ca moartea cea de neocolit este un fenomen firesc, marunt si neinsemnat: "Unul mai putin!". Daca se lasa imbiat de acest gand, atunci flacara chemarii lui Dumnezeu se stinge si toate se sfarsesc in mormant. Cel de-al doilea gand, insa, il alunga pe primul printr-o adanca intuitie, anume prin dorul si cautarea pe care omul le are pentru viata, si prin insasi firea pomenirii mortii care il atrage catre viata cea adevarata. El ar lepada pana si veacuri intregi de viata plina de bunastare si placeri, caci duhul cel zidit dupa chipul lui Dumnezeu cauta viata vesnica; Aici, daca omul biruieste ispita de a-L invinovati pe Dumnezeu pentru patimirile mucenicesti ale duhului sau (lucru care l-ar cufunda cu desavarsire in adancul intunericului) si se adaposteste in rugaciune, atunci va afla liman si se va naste din nou. Biruitorul mortii este Hristos, iar izbavirea din moarte vine odata cu primirea Lui, adica atunci cand omul crede ca adevarata Fiintare, Cel ce este, nu e altul decat Hristos. Cand Il primim pe Hristos ca pe Adevarul Fiintarii celei de necuprins cu mintea, atunci Duhul lui Dumnezeu ne inalta in taramul Luminii dumnezeiesti.

Se poate vedea, asadar, ca lucrarea pomenirii mortii se intinde pe toata calea omului catre Dumnezeu, intr-un chip deosebit, harismatic. Aducand cu sine infricosatoarea priveliste a desertaciunii si a absurdului intregii lumi zidite, in starea de despartire a omului de Dumnezeu, ea calauzeste mintea catre golirea de orice lucru si aplecarea trezvitoare spre cele dinlauntru. Aceasta este temelia cea mai de pret a "imbracarii" cu cele ceresti si a "cresterii" celei dupa Dumnezeu.

Frica ce insoteste pomenirea mortii da o pregustare a iadului, a acelui tinut intunecat in care timpul nu exista. In aceasta stare, omul se zdrobeste pe sine si se smereste, descopera temeiul maretiei sale si isi asuma in chip constient vrednicia pe care o are inaintea lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, incepe a dobandi frica lui Dumnezeu si cunoasterea de sine.

Experienta "abisului intunecat" sileste, intr-un fel, duhul omului sa se intoarca nu spre pamant, ci spre Dumnezeu. Deznadejdea izvorata din aceasta pomenire cu neputinta de pus in cuvinte se face pricina intoarcerii catre Dumnezeu. Lucrarea si patimirile ei pot calauzi spre o pocainta deplina.

Harul pomenirii mortii insufla o rugaciune care biruieste chiar si patimile cele mai staruitoare.

Nu ingaduie duhului omul sa se plece pana la pamant nici sa pretuiasca ceea ce este trecator si supus stricaciunii. Dispretuieste slava oamenilor, bogatia fie ea si cea intelectuala, viata plina de desfatari. In putine cuvinte aceasta minunata aducere aminte scoate duhul nostru de sub inraurriea celor pamantesti si da experienta nepatimirii fie ea si in chip in parte negativ. Iar nu ca plinatate a atotstapanirii iubirii dumnezeiesti.

Slobozindu-l de orice stapanire straina aceasta pomenire il strange pe om la pieptul Celui vesnic. Incet incet ea preface intreaga existenta si stramuta fiintarea omului pe taramul vesniciei. Vederea aproapelui care patimeste asemenea lui sub aceeasi osanda a mortii il umple de milostivire si ii indreapta duhul spre rugaciunea pentru toti oamenii - ca pentru sine insusi. Aceasta milostivire este inceputul iubirii dumnezeiesti si prin urmare a biruirii mortii prin Dumnezeu Care este Iubire. Pomentrea mortii il invata pe om sa traiasca eshatologic fara griji desarte si sa se imbogateasca cu toate darurile lui Dumnezeu.

In sfarsit, cel mai insemnat lucru este faptul ca prin mijlocirea acestei sfinte pomeniri se pune inceput modului ipostatic al vietii si al existentei.

Infricosata priveliste a mortii ce cuprinde totul si osandeste la stingerea vesnica a oricarei palpairi de viata. Il uneste existential pe om cu toti fratii sai cei intocmai.patimitori ale caror suferinte si a caror iubire alcatuiesc continutul constiintei sale. Telul zamislirii omului si menirea sa in Hristos este aceea de a cuprinde atat intreaga fiintare zidita, cat si Fiintarea nezidita, devenind astfel indoit prin har, asa precum pentru noi S-a facut indoit prin Fire Cuvantul intrupat al Tatalui. Sfanta aducere-aminte de moarte lucreaza, deci, inceputul acestei stari dumnezeiesti.

Pomenirea mortii ii da omului sa traiasca propria moarte ca pe sfarsitul intregii lumi. Aceasta vietuire adevereste revelatia potrivit careia omul este chipul lui Dumnezeu, avand putinta de a-L cuprinde atat pe Dumnezeu, cat si intreaga lume zidita. Prin aceasta pomenire, el invata sa dobandeasca o privire atotcuprinzatoare asupra lumii, simtindu-se ontologic unit cu intreg neamul omenesc, si traieste atribuind tuturor starile sale personale. In contemplarea de catre el a "Absolutului" incepe sa rasara principiul ipostatic, fie chiar si in forma lui negativa. Experienta pozitiva a principiului ipostatic vine prin contemplarea Luminii nezidite si prin "largimea" lucrata in inima de caldura smeritei si neprihanitei iubiri a lui Hristos. Atunci cand rasare Lumina si lucreaza invierea sufletului, omul le vede inviate inca si pe toate acelea care mai inainte murisera impreuna cu el.

Zaharia Zaharou

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 5723

Voteaza:

Darul pomenirii mortii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.



RETELE SOCIALE