De ce-am ales sa fiu sclav

De ce-am ales sa fiu sclav Mareste imaginea.


De ce-am ales sa fiu sclav

Intrebarile directe si totodata calde din partea unui ateu sunt destul de rare. E un rar prilej de discutie pe care eu as vrea sa-l lungesc putin, si va trebui sa ma rabzi, pentru ca si intrebarile tale o cer. Lasa-ma, asadar, sa vorbesc mai pe indelete despre cele de care ma intrebi. Chiar daca sunt niste intrebari tip, ele isi capata doza lor de prospetime si putere atunci cad sunt puse cu sinceritate. Vad ca iti pare sincer rau de mine si cred ca, daca ai avea ceva mai multa putere, m-ai ajuta sa ies din aceasta sclavie in care m-am bagat avand deplina certitudine ca ai facut o fapta buna.

Sa zicem, Nelu, ca eu stiu de ce am ales sa fiu sclav. Dar e interesant de ce tu ai simtit nevoia sa discuti cu un sclav. S-ar putea ca intre noi doi sa existe niste afinitati.

Daca tot veni vorba de sclavie, pentru ca pot fi multe feluri de sclavie, imi vine in cap un caz din viata lui Diogene. Acesta a ajuns sa fie scos odata la vanzare ca sclav. Atunci cand cineva s-a apropiat sa-l cumpere, intrebandu-l ce se pricepe sa faca, Diogene a raspuns: "Ma pricep sa conduc oameni". Sau, alta data, a inceput sa strige in urma unui mare dregator: "Vindeti-ma acestui om, are nevoie de un conducator". Acela, avand suficienta noblete si, probabil, umor, l-a cumparat intr-adevar pe Diogene si l-a pus invatator peste copiii sai. Lucru din care a avut mult de castigat.

M-ar interesa pe care dintre cei doi l-ai numi tu sclav, pe cumparator sau pe Diogene? Dar din felul cum gandesti, si-mi place cum gandesti, pentru ca traiesti ceea ce gandesti, cred ca vei fi de acord cu mine si cu grecii de alta data, daca vom zice ca Diogene, prin faptul de a se vinde sclav, nu si-a stirbit deloc libertatea, ci poate chiar si-a pus-o in valoare. Cred ca suprema libertate se vede din libertatea cu care unii oameni renunta la propria lor libertate.

Este dificil sa definim un sclav. Da, sclavul este un om ne-liber. Dar exista atatia oameni lipsiti de libertate, de libertatea de a actiona, de libertatea de a vorbi, chiar si de libertatea de a gandi, incat n-ar fi o exagerare daca am spune ca traim intr-o lume de sclavi.

"Sclavul este un obiect pe care il posezi". Foarte bine. In cazul religiei, cine este posesorul? Dumnezeu? Dar Dumnezeu nici nu exista! Oare nu este religia o inventa politica, o masinarie de condus oamenii? Toate rugaciunile, adorarile, lacrimile nu sunt oare doar un produs al mintii omenesti, a unei minti bolnavicioase, dezamagite, infrante, a unei inimi care are nevoie sa-si inventeze un aparator ceresc care va pedepsi intr-o zi pe toti cei care o asupresc si o umilesc!

Si-atunci, ai cui sclavi suntem? Poate ca ai lui Dumnezeu, dar ai unui Dumnezeu care nu exista, ai unui Dumnezeu pe care l-a raurit imaginatia noastra disperata. Suntem propriii nostri sclavi, sclavii propriei noastre neputinte. Dar Dumnezeu n-are nici un amestec aici, Dumnezeu nu exista.

"Sunteti robii celor la care va supuneti - sau - a ceea la ce va supuneti", zicea Apostolul Pavel. Spune-mi pentru ce traiesti si eu iti voi spune al cui rob esti. Spune-mi pentru ce traiesti si eu iti voi spune cine este dumnezeul tau.

Nu este nimeni care sa nu fie robit de ceva, de voie sau de nevoie. Unii aleg religia, altii matematica, altii jurnalistica, literatura etc. Pana la urma, fiecare e robit de ceea ce-i place, fiecare isi este propriul sau rob.

Este un rod si o expresie a libertatii sa alegem singuri obiectul robirii noastre. Eu as spune ca nu robul este un obiect pe care il arunci cand vrei, asa cum zici, ci stapanul este un obiect pe care il schimbam cand vrem. Azi vreau sa ascult un fel de muzica, maine alta, intru intr-un partid sau altul, ader la o religie sau alta. Cine ma opreste? Nici macar Dumnezeu! L-ai vazut tu vreodata pe Dumnezeu sa se pogoare din cer si sa zica: "N-ai voie, iti interzic sa nu mai crezi in mine, iti interzic sa te muti la alta religie!" Sigur ca nu L-ai vazut, pentru ca Dumnezeu nici nu exista. Intr-un anume fel, si invingatorii sunt robiti de victoriile lor si stapanii de sclavii lor, pentru ca unii fara altii nu exista.

Exista un singur stapan la care nu putem renunta si pe care nu il putem schimba, un stapan care e acelasi pentru toti: Moartea. Si daca este cineva care se crede liber si rob al nimanui, ramane acest examen, examenul mortii care va curma incrancenarea lui si o va reduce la tacere.

Da, se poate spune ca este o lasitate sa te temi de moarte, dar si mai mare lasitate este sa actionezi dictat de aceasta frica. Eu insa ii inteleg si pe oamenii care au ales religia chiar si numai din frica mortii si nu-i pot invinui, pentru ca sunt oameni. Curajul in fata mortii e prostesc. E prostesc pentru ca toti cei care isi aroga acest curaj inca nu au murit niciodata si, deci, nu stiu ce este moartea. Eu inca nu am cunoscut oameni care sa fi supravietuit mortii, fie dupa un accident, Afganistan, bataie groaznica sau boala si sa ramana fideli mortii. Toti il aleg pe Dumnezeu. Unde e acest Dumnezeu? Nu stiu, dai probabil ca e in spatele mortii, pentru ca toti cei care mor il gasesc.

Sa presupunem ca si eu am murit. Am vazut moartea si L-am vazut pe Dumnezeu, acel Dumnezeu care nu exista. Dintre acestea doua eu l-am ales pe Dumnezeu. Si asta pentru ca, din ceea ce am vazut, Dumnezeu mi-a placut mai mult ca moartea, a fost mai aproape de inima mea.

A spune ca Dumnezeu nu exista e tot una cu a spune ca moartea nu exista. Tu n-ai experienta personala a mortii - aceasta mi-o descopera felul tau de a pune intrebarile, dar tu crezi ca moartea exista. Tu crezi nu pentru ca stii, ci pentru ca ai vazut oameni murind. Certitudinea ta rezida dintr-o deductie, nu din experienta: "Cred ca exista moartea, pentru ca am vazut ca oamenii mor". Acesta este complexul lui Ghilgames care, in ziua in care a murit prietenul sau Enkidu, a descoperit ca si el este muritor. Strigatul lui a fost: "A murit Enkidu, prietenul meu care vanase cu mine lei". Si aici ar urma "deci, si eu voi muri".

Si daca tu nu vei muri? Si daca acum, pentru prima oara, unul dintre oameni nu va muri si acel om vei fi tu? Da, noi putem spune ca acest lucru este cu neputinta, deoarece inca nici unul dintre oameni nu a scapat mortii. Dar si aceasta este o credinta, nu o certitudine. Logic, ipoteza pe care o propun are tot dreptul sa existe si sa functioneze.

Pentru oamenii care inca nu au murit niciodata moartea este o deductie, nu o experienta traita. Si totusi ei cred in ea, cred pentru ca au vazut pe semenii lor murind, "Prietenii lor cu care au vanat impreuna lei", cu care au mancat si au baut impreuna. Aceeasi oameni vad pe semenii lor crezand in Dumnezeu, intalnindu-se cu Dumnezeu, dar ei nu deduc din aceasta ca Dumnezeu exista, ci zic "Dumnezeu nu exista, deoarece eu nu L-am vazut". Nici moartea nu a vazut-o, dar crede in ea. Crede in moarte, pentru ca Vasile a murit, dar nu poate crede in Dumnezeu pentru ca Vasile a crezut in Dumnezeu. Oamenii cred mai usor in moarte, decat in Dumnezeu. Oamenii cred mai usor in rau, decat in bine. Oamenii cred mai usor de frica, decat din dragoste, precum ai si zis.

Totusi, in ce cred oamenii? Daca zici ca toti cred de frica sabiei sau de foame, atunci discutia noastra risca sa devina neinteresanta. Imaginile cu sabia si Coranul sau Biblia si bucata de paine sunt tipic ateiste, o spun ca un copil care a crescut in casa unui propagandist de ateism stiintific si care ma jucam printre vrafurile de carti pe aceasta tema. Nu fi un rob al lor. Ele sunt false, chiar si pentru motivul ca aceeasi atei ii invinuiesc pe popi de faptul ca iau painea saracilor si cred ca aici au mai multa dreptate.

Cati preoti ai cunoscut tu care dau paine la saraci, imbraca pe cei goi? Eu i-as putea numara pe degete, desi numai in Mitropolia noastra sunt peste 1400 de preoti. Am auzit, insa, de un caz cand preotul a refuzat sa ingroape o batrana pentru ca mosneagul ei nu avea de unde sa ia 100 de lei pe care ii cerea preotul. Mosul a umblat o saptamana cu baba moarta in caruta cersind cei 100 de lei. Dar cati raman astazi nebotezati si necununati pentru ca preotul nu mai face nimic fara bani? Unul dintre filozofii medievali, nu mai tin minte care, dar se pare ca nu dintre cei credinciosi, a zis: "Daca de atatea secole preotii si episcopii se muncesc sa distruga Biserica si ea inca se mai tine, inseamna ca Dumneze exista".

Oamenii cred in Dumnezeu numai din cauza dragostei, ei cred pentru ca ei cunosc ca Dumnezeu este dragoste. Alte motive, vom vedea, nu exista. Dragostea este un sentiment, dar dragostea este si o persoana si eu as zice ca ea este inainte de toate o persoana, chiar daca tu numesti aceasta viziune invechita. E usor a spune ca tu iubesti si de aceea nu mai ai nevoie si de un Dumnezeu care sa fie dragoste. Dar, fii de acord, e si absurd sa spui ca tu iubesti, dar nu poti accepta un Dumnezeu care sa fie dragoste, pentru ca sau iubesti sau nu iubesti. Cineva care isi este suficient in dragostea sa, se amageste, deoarece prima calitate a dragostei este aceea de a se darui pe sine altcuiva. Altfel dragostea aceea nu trebuieste nimanui, pentru ca ea nu exista.

Imaginea Dumnezeului tiran e absurda, ea nu poate sa supravietuiasca logic. Daca acceptam ca Dumnezeu exista intr-adevar, adica e real, e o persoana, atunci trebuie sa ne intrebam ce nevoie are El sa fie tiran, ce are El din toata treaba asta? Daca El este tiran, asa cum crezi, de ce nu-i tiranizeaza pe cei care nu cred in El si il injura, ci ii "tiranizeaza" doar pe cei care indeplinesc poruncile Lui? Daca acceptam in Dumnezeu principiul raului, ceea ce este si placerea de a pedepsi, rautatea Lui ar trebui sa se reverse asupra tuturor semenilor, dar mai ales asupra dusmanilor Sai. Iar daca spunem ca Dumnezeu ii pedepseste doar pe "lasii" si "fricosii" care cred in El, iar asupra celorlalti nu are putere, inseamna ca Dumnezeu nu este atotputernic, deci nu este un tiran adevarat. Si daca Dumnezeu nu-si poate pedepsi dusmanii, pe care ar fi normal sa vrea sa-i pedepseasca, si care, fii de acord, sunt cei mai multi, ce nevoie are sa-si pedepseasca supusii care sunt putini? Sa ne inchipuim un Dumnezeu sado-masochist e o eroare logica, deoarece nimic nu poate sa existe si sa nu existe in acelasi timp, sa fie vesnic si totodata sa se autodistruga. Un astfel de Dumnezeu poate sa existe doar in manualele de ateism stiintific. Iar daca Dumnezeu, in aceasta forma, nu poate sa existe nici macar ipotetic, inseamna ca totul se petrece doar in mintea oamenilor. Oamenii singuri se robesc propriilor ganduri si inchipuiri. Dar, iarta-ma, aceasta este problema lor, ce vina are aici Dumnezeu?

Pe de alta parte, a spune ca Dumnezeu ar avea nevoie sa pedepseasca sau sa robeasca niste fiinte care, in cele din urma, mor si putrezesc, e de neinteles. Ce anume castiga El din aceasta robire si in ce consta ea, daca este? Dar daca acceptam ca oamenii nu mor si putrezesc, ci Dumnezeu ii "racoleaza" ca robi pentru vesnicie, atunci, fii de acord, cei care nu cred in Dumnezeu au mult de pierdut, pentru ca ei, indiferent de soarta lor de dincolo (sa zicem ca, prin absurd, ei reusesc sa se eschiveze de Dumnezeu si in vesnicie) si-au petrecut vremea vietii lor pamantesti intr-o continua minciuna, adica au trait o pseudo-viata sau n-au trait deloc.

Asadar, pentru ca Dumnezeu sa existe, El trebuie sa fie vesnic si atotputernic. A fi atotputernic inseamna a nu avea rautate, deoarece rautatatea este contradictorie, iar contradictia este anulare si distrugere. Daca Dumnezeu ar fi rau, El ar fi trebuit sa dispara prin autodistrugere. De aceea un Dumnezeu rau nu poate sa existe si El nu exista. Din acest punct de vedere, ateii au dreptate cand spun ca Dumnezeu nu exista, pentru ca un Dumnezeu asa cum si-L imagineaza ei e o eroare logica, el n-are nici o sansa sa existe. Eu insa as vrea sa discutam si partea cealalta a problemei, adica sa admitem, cel putin ipotetic, ca Dumnezeu exista, mai bine zis este. Un Dumnezeu care este trebuie sa fie un Dumnezeu al dragostei, trebuie sa fie Dragoste. Pentru ca "daca dragoste nu e, nimic nu e", nici macar Dumnezeu (apropo, aceasta nu a zis-o Preda, ci Apostolul Pavel).

Lasa-ma, dar, sa-ti povestesc o poveste in care Dumnezeu este dragoste, ca sa intelegi mai bine al cui sclav sunt si daca sunt intr-adevar sclav. E bine cum ai zis la inceput, pentru ca nu ai intrebat "de ce esti sclav", ci "de ce ai ales sa fii sclav". Stii bine ca sclavii nu aleg, dar noi alegem.

Cateva zile in urma a venit la mine la spovedanie o fetita de vreo 8 anisori. O iau de cap si o intreb: "Cum te cheama?" "Lenuta". "Ia zi Lenuta, ce s-a mai intamplat? Ce te framanta?" Zice: "Am ganduri rele despre Dumnezeu". "Mai, mai, Lenuta, si ce fel de ganduri rele ai tu despre Dumnezeu?". "Ca Dumnezeu e rau". "Dar cum ti-ai dat tu seama ca Dumnezeu e rau?". "E rau, pentru ca El ii pedepseste pe oameni". "Chiar asa? Pe care oameni ii pedepseste El? Stii tu vreun om pe care l-a pedepsit Dumnezeu?". "Pe oamenii necredinciosi". "Cine ti-a zis tie asta?". "Scrie intr-o carte". "Nu-i buna cartea aceea, Lenuta, cine ti-a dat tie asa o carte?". "Am citit eu". "Lenuta, ia spune tu, daca un om face o fapta rea, asa-i ca el nimereste la inchisoare?". "Da". "Si cine-l pedepseste pe el, oare nu se pedepseste el singur, pentru ca a facut o fapta rea si oamenii il pun la inchisoare?". "Da". "Dar Dumnezeu nu-l pedepseste, numai oamenii il pedepsesc si el singur se pedepseste cand face o fapta rea. Dumnezeu ne-a spus noua sa ne ducem la cei din inchisoare si sa le ducem de mancare si sa-i ajutam pe ei, asa-i?". "Da". "Si-atunci, Dumnezeu ii pedepseste pe cei necredinciosi sau ii iubeste, daca El ne-a dat porunca sa-i ajutam pe ei?". "Ii iubeste". "Si cum iti pare tie, Dumnezeu e bun sau rau?". "E bun". "Mai esti suparata pe Dumnezeu, Lenuta?". "Nu". "L-ai iertat pe Dumnezeu?". "Da".

Este formidabil acest dialog al meu cu Lenuta. Eu stiu ca aproape toti credinciosii din bisericile noastre sufera de aceasta banuiala asupra lui Dumnezeu, dar nu indraznesc sa o marturiseasca pentru ca le e rusine sa para necredinciosi, le e rusine nu doar de preot, si poate chiar in ultimul rand le e rusine de preot, dar le e rusine de ei insisi. Oamenii vor sa faca o buna impresie, absurd, dar ei vor sa faca o buna impresie lui Dumnezeu! Dar si mai grav, eu cunosc credinciosi carora le place gandul ca Dumnezeu ii pedepseste pe necredinciosi, pentru ca ei nu au frumusetea Lenutei. Oamenii acestia nu il cunosc pe Dumnezeu si ei sunt multi in bisericile noastre. Si ei, ca si Lenuta, au citit asta in vreo carte, dar au preferat sa creada cartii decat glasului inimii lor.

Este formidabil dialogul meu cu Lenuta deoarece el este dialogul din Rai, dialogul dintre Eva si sarpe, daca ai observat, dar rasturnat. Atunci sarpele ii soptea Evei/Lenutei ca Dumnezeu e rau, iar Eva incerca sa-L apere, desi a pierdut in cele din urma. Acum Eva/Lenuta vine Si-L paraste pe Dumnezeu preotului, zicand ca este rau, iar preotul il apara si Eva iarasi pierde. Eva se pierde pe sine, dar il castiga pe Dumnezeu, asa cum atunci s-a castigat pe sine, dar L-a pierdut pe Dumnezeu. Atunci Eva nu a putut sa verifice pe sine, pe inima sa, spusele Sarpelui, deoarece ea inca nu traise niciodata absenta lui Dumnezeu, ea nu traise niciodata gandul ca Dumnezeu e rau si nu cunostea urmarile acestui gand. De aceea hotararea ei de atunci a fost una inconstienta. Acum ea se intoarce, se intoarce cu experienta "rautatii" lui Dumnezeu, ea il paraste pe acest Dumnezeu cu care nu este de acord. Ea stie ce este raul, ea nu vrea raul, de aceea ea vrea sa-L "indrepte" pe Dumnezeu, ea vrea un Dumnezeu bun. Ea parca zice: "Doamne, daca Tu esti rau, eu nu sunt de acord cu Tine!". Acest Dumnezeu bun face parte din fiinta sa, El ii lipseste si ea constata aceasta lipsa. Ea sufera la gandul ca Dumnezeu ar putea sa fie rau, ceea ce nu s-a intamplat atunci, in Rai, cand sarpele i-a infatisat un Dumnezeu invidios si razbunator si ea a acceptat. Ea nu mai fuge de Dumnezeu asa cum a facut prima Eva, ci vine la El, vine si-I spune in fata ceea ce a auzit, ceea ce a crezut.

Ceea ce este mai important e ca Dumnezeu este cel invinuit. Atat Eva, cat si Lenuta il invinuiesc pe Dumnezeu. Nu conteaza faptul ca Dumnezeu a fost aparat de aceasta data. Lenuta ar fi putut nimeri foarte bine la un alt preot care i-ar fi putut spune: "Sa nu mai primesti gandurile acestea pentru ca ele sunt de la diavol. Dumnezeu este bun, si daca El pedepseste pe cei necredinciosi, inseamna ca El stie ce face; necredinciosii trebuiesc pedepsiti, Dumnezeu i-a facut si poate sa faca ce vrea cu ei". Si Lenuta s-ar fi dus acasa cu un puternic sentiment de vina, pentru ca ea a indraznit sa puna la indoiala dreptatea lui Dumnezeu. Poate ca ea s-ar mai fi luptat o vreme cu glasul inimii ei, care i-ar fi soptit ca Dumnezeu, daca este bun, nu poate sa pedepseasca, dar pana la urma ar fi ajuns ca si ceilalti oameni care se bucura atunci cand necredinciosii patimesc, numind aceasta "dreptate a lui Dumnezeu".

Dumnezeu rabda toate invinuirile noastre si El ramane acelasi, indiferent de raspunsurile pe care le dau oamenii. In orice imprejurare, Dumnezeu este cel invinuit. Atunci cand Dumnezeu a venit la Adam, dupa ce acela il tradase, l-a intrebat: "Adame, ce-ai facut?" Adam I-a raspuns: "Nu eu, femeia pe care Tu mi-ai dat-o, aceea m-a indemnat sa fac." Cu alte cuvinte "daca femeia nu ar fi fost, daca Tu nu ai fi facut femeia, eu nu as fi gresit. Tu esti vinovat de greseala mea." Atunci Dumnezeu s-a adresat Evei, si Eva a zis: "Nu eu, ci sarpele pe care Tu L-ai facut m-a indemnat sa gresesc. Tu esti vinovat." Dumnezeu nu s-a impotrivit invinuirilor, El a primit vina lor ca pe a Sa si si-a luat vreme de ispasire. Dumnezeu si-a luat canon de pocainta inaintea lui Adam si a Evei, rastignindu-se pe Cruce.

De aceea, este minunat ca un copil de opt ani l-a iertat pe Dumnezeu. Adam nu a putut face aceasta. Aceasta nu o pot face majoritatea dintre oameni. Dumnezeu vine in intampinarea noastra. El vine ca un stapan, dar El vine Si ca un rob. Si noi iesindu-i in intampinare, iesim ca niste robi, dar si ca niste stapani. Ca niste robi iesim, pentru ca a Sa este dragostea, dragostea nu poate decat sa se daruiasca pe sine. Si ca niste stapani pentru ca numai stapanii, numai cei cu demnitate egala isi pot iesi unul in intampinarea altuia.

Dumnezeu cel atotputernic, cel vesnic a venit la noi "chip de rob luand", cum zice Sfantul Pavel, pentru ca noi, robi fiind, refuzam cu indaratnicie slugarnica tot ce este nobil si puternic, pentru ca suntem lasi. Noi vrem doar sa stapanim, sa conducem, sa dictam. Si Dumnezeu se supune acestei nebunii a noastre, pentru ca El ne iubeste. El este gata sa faca orice pentru a castiga dragostea noastra, pentru a fi cu noi. Asa ca El vine la noi ca un strain, ca o sluga si se lipeste de noi intrand in slujba noastra. El devine, asa cum il numeste Sfantul Ioan Gura de Aur, "sluga mantuirii noastre". El insusi spune ca nu a venit ca sa fie slujit, ci ca sa slujeasca. El a spalat picioarele lui Petru, El a primit sa fie lovit si rastignit de cei pe care i-a facut, de cei pentru care si dupa care a venit. Insa tot El a inviat morti, si ceea ce este mai mare, a biruit moartea. El este atotputernic.

Acesta este Dumnezeu, asa cum il cunosc eu, asa cum ni-L infatiseaza Scriptura. Desigur, Scriptura poate fi citita in multe feluri, iar acel dumnezeu razbunator despre care imi vorbesti este mai mult rodul unei inchipuiti omenesti care tradeaza multa lasitate si multa frica. Ti-am spus ce parere am despre el si de ce el este, inainte de toate, o eroare logica. Dumnezeul Cel pe care il cunosc eu, pe care L-au cunoscut si despre care au vorbit Apostolii nu este strain de mine. El nu doar ca nu este strain, El poarta trupul meu si asta se intampla la propriu, nu la figurat. Trupul lui Adam in care S-a imbracat Dumnezeu este trupul meu, pentru ca eu sunt Adam, pentru ca fiecare om este Adam. In Hristos noi suntem nedezlipiti de Dumnezeu, desi nu identici cu Dumnezeu, nedezlipiti, dar nu amestecati. inainte ca noi sa ne daruim lui Dumnezeu, indiferent cum numim noi aceasta, robie sau altcumva, Dumnezeu S-a daruit noua.

Inainte ca noi sa-L iubim pe Dumnezeu, El ne-a iubit pe noi. Pecetea acestei iubiri este Sangele si Trupul Sau pe care El cu propriile maini il sfarma si ni-l da noua, slugilor Sale, sa-l mancam. El se ingroapa astfel in pamantul trecator al trupurilor noastre, ca acest pamant, dupa ce moartea il va spulbera, luand din puterea sangelui Lui dumnezeiesc cu care s-a amestecat sa poata inflori spre viata vesnica.

Aceasta este dragostea, care, desigur, este si robie, dar aceasta este suprema robie, robia care rabufneste in imensitatea libertatii pe care numai iubirea poate sa o descopere celor care o traiesc.

Ieromonah Savatie Bastovoi

26 Aprilie 2012

Vizualizari: 3391

Voteaza:

De ce-am ales sa fiu sclav 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE