De ce trebuie sa merg la Biserica

De ce trebuie sa merg la Biserica Mareste imaginea.

De ce trebuie sa merg la Biserica daca il am pe Dumnezeu in suflet?

Fiecare dintre noi are cunostinte sau chiar rude care privesc cu nedumerire faptul ca mergem la biserica. Pe chipul lor se vede o profunda neintelegere si uneori indignare care se exprima din cand in cand prin cuvinte de genul: "Hai sa zicem ca ti-ai facut o pasiune din credinta - fie. Dar ce rost are sa mergi la biserica, sa pierzi atata timp si sa risipesti atatea eforturi? Sunt si eu credincioasa, rugaciunile le fac insa in suflet. Dumnezeu este in sufletul meu si nu am nevoie de nici un ritual exterior. Aminteste-ti ce a spus nu demult comicul Mihail Zadornov: "Ca sa comunic cu Dumnezeu eu n-am nevoie de nici un intermediar!"

Cum poate fi explicat acestor oameni comportamentul nostru? Ca de obicei, exista doua modalitati: atacul si apararea. Nu este dificil sa formulezi o critica la adresa unei asemenea "filosofii" existentiale. In cele din urma, e suficient sa ai putin bun simt ca sa-ti dai seama ca societatea in care mascaricii (in limbajul de azi – "comicii") sunt luati drept experti in domeniul teologiei si al vietii spirituale este grav bolnava. Boala ei consta pe putin in pierderea simtului umorului: societatea nu mai este capabila sa rada de faptul ca un bufon se urca la amvonul pro-povaduirii... in societatea de azi se considera drept serios un lucru de care faceau haz stramosii nostri la lasata secului...

Nu merita luata in serios nici declaratia ferma a "crestinilor" nostri nebisericosi ca L-ar avea pe Dumnezeu "in suflet". E drept, o astfel de stare constituie supremul ideal al vietii spirituale. E ceea ce dorea pentru noi Apostolul Pavel: O, copiii mei, pentru care sufar iarasi durerile nasterii, pana ce Hristos va lua chip in voi (Gal. 4, 19); Sa va daruiasca... ca .sa fiti puternic intariti, prin Duhul Sau, in omul dinauntru, si Hristos sa Se salasluiasca, prin credinta, in inimile voastre (Ef. 3, 16-17).

Daca aceste cuvinte: "Dumnezeu e in inima mea", ar fi fost rostite de Sfantul Serafim din Sarov, ele ar fi avut o anumita greutate, intrucat ar fi fost expresia sincera a urmarilor nevointei lui. Atunci cand un pustnic spune ca a deprins rugaciunea launtrica necurmata si de aceea distanta pana la biserica la care merge foarte rar nu i se mai pare a fi mare - cuvintele rostite de el au, de asemenea, o justificare deplina.

Atunci insa cand auzim aceleasi cuvinte de la un oarecare, avem tot dreptul sa intrebam: in urma caror fapte duhovnicesti anume ati obtinut un astfel de succes? Dumnezeu este in sufletul vostru? Explicati-ne si noua ce cale a urmat rugaciunea voastra? Cat de des spuneti Rugaciunea Domneasca? Aud? Nu tineti bine minte Tatal nostru?... Nu-i nimic, atunci cel putin sa ne destainuiti cum anume traiti prezenta lui Dumnezeu in sufletul vostru? Ce roade ale darurilor Duhului simtiti in voi? Va ajutam cu o sugestie: Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, indelunga-rabdare, bunatatea, facerea de bine, credinta. Blandetea, infranarea (Gal. 5, 22-23). Traiti asemenea simtaminte? Nu, nu este vorba de trasaturi de caracter, ci de daruri. Darul reprezinta ceea ce nu am avut inainte, ci apare o data cu renasterea duhovniceasca si intra in viata noastra, innoind-o! Nu v-aduceti aminte sa fi avut parte de o asemenea innoire?

Sunteti in stare sa distingeti in experienta voastra sufleteasca "prezenta lui Dumnezeu" de manifestarile sentimentelor umane obisnuite: simtul frumosului si al armoniei, simtul moral, bunavointa? Nu sunteti? Asta inseamna ca nu ati observat acel moment in care Dumnezeu, Creatorul Universului, a intrat in viata voastra si in sufletul vostru? E cu putinta oare sa nu observi asa ceva? Sau poate El nici nu a intrat? Nu cumva ati confundat credinta in Dumnezeu cu prezenta lui Dumnezeu? Stati putin - sunteti siguri ca aveti credinta? Credinta nu rezida intr-o simpla acceptare pasiva: "Bine, bine, sunt de acord, ceva de genul asta exista"... Credinta inseamna a nazui ca ceea ce a indragit sufletul sa se arate ca realitate. Credinta nu cedeaza in mod pasiv presiunii autoritatilor si argumentelor, ea este un imbold puternic: "Eu vreau, am nevoie sa fie asa!"

Credinta inseamna actiune. Ea constituie o nazuinta catre ceva ce se presimte deja, dar care inca nu a devenit o evidenta. Nazuinta care ne-a atins deja viata, s-a rasfrant asupra ei, dar n-a patruns-o in totalitate... Credinta este dorinta de o experienta noua. Cel ce spune insa ca: "Eu am credinta in sufletul meu", pronunta aceste cuvinte cu o privire atat de inexpresiva, incat este greu de crezut ca a incercat vreodata macar o nazuinta catre Dumnezeu.

Nu se poate iubi fara manifestari concrete de iubire, fara gesturi adresate omului iubit. Asemanator, nu se poate crede fara manifestari exterioare ale credintei. Un trandafir care se ofera in dar femeii iubite, nu-i este, luat ca atare, de trebuinta. Aceasta floare ii este draga nu prin propria frumusete, ci prin faptul ca exprima masura iubirii celui care o daruieste. Florile cumparate si florile daruite invioreaza camera in mod diferit. Atunci cand un barbat afirma ca iubeste pe cineva si, totodata, nu face nimic in numele iubirii sale - nu cauta intalnirile, nu face cadouri, nu acorda timp ca sa comunice cu iubita, nu se sacrifica in nici un fel - asta inseamna ca pur si simplu se lauda in fata prietenilor deja indragostiti: chipurile, nu sunt mai prejos, am si eu o iubita!

Asadar, voi, care afirmati ca Dumnezeu este in sufletul vostru, ce ati facut pentru a curati sufletul vostru in asteptarea atat de miraculoasei Vizite? In ce fel si sub ce nume L-ati chemat? Cum il pastrati in Sinele vostru? Ce schimbari s-au produs in voi in urma acestei intalniri? L-ati indragit pe Cel cu Care v-ati intalnit? Si ce faceti in numele acestei iubiri? Daca aceste intrebari v-au deconcertat, atunci nu va socotiti macar mai presus de cei care fac ceva cat de cat pentru a fi cu Dumnezeu! Voi, care stati vesnic nemiscati, nu dispretuiti pe cei care merg, chiar daca se poticnesc uneori!

Asemenea intrebari se pot pune celui care isi justifica intreaga lene prin pretinsa lui "spiritualitate". Dar si noi trebuie sa fim constienti de motivul pentru care mergem la biserica. Ce sa facem acolo pentru Dumnezeu? Dar "El" nu cere nimic pentru Sine - .EI nu are nevoie de nimic" (Cuvantul lui Meliton Filosoful catre Cezarul Antonin). Si atunci, inseamna ca trebuie sa facem un lucru de care avem chiar noi nevoie? Sa ascultam o predica? Pentru asta este suficient, azi, sa deschidem radioul. Sa ne rugam? Rugaciunea poate fi facuta oriunde si la orice ora. Mai mult, acesta este sfatul Apostolului: Rugati-va neincetat (I Tes. 5, 17). Sa aducem pri-noase? In prezent, multi strangatori de danii se intalnesc pe strazi. Sa dam pomelnice? Ele pot fi trimise printr-o cunostinta. Sa punem o lumanare? Ea poate fi aprinsa in fata icoanei din casa. In cazul acesta, de ce totusi mergem la biserica?

Unii oameni spun ca pentru a se ruga se duc in padure, la malul unui rau sau al unei mari fiindca acolo, in Templul creat de Dumnezeu, ei simt mai bine maretia Creatorului si mai usor il pot proslavi. "Ce rost are - spun ei - sa intram, parasind Locasul sfant nemarginit, sub bolta joasa a bisericii creata de mana omului?"

Ca sa ne lamurim in aceasta privinta, haideti sa iesim inca o data dincolo de zidurile bisericii crestine. Sa rasfoim vechea carte indiana Brihadaranyaka-Upanisad, scrisa intre secolele VII-VI I.Hr. Upanisadele continua sa ramana pentru hinduisti carti sfinte, iar recent au capatat prestigiu si in ochii compatriotilor nostri, porniti, pe urmele ocultistilor, in "hagealac in Orient", devenit astazi la moda. Iata cum se descrie in Brihadaranyaka facerea lumii: "La inceput nu exista nimic. Totul era cuprins de moarte sau de foamete, caci foametea este moarte. El - Cel al Carui nume era moartea - a dorit: "Sa devin intrupat!», si a creat ratiunea... A pornit apoi mai departe, laudandu-si nemasurat fapta si din cuvintele lui de lauda s-a nascut apa... Si-a istovit puterile... Prin ratiune el - moartea sau foametea - a facut legatura cu vorbirea. Ceea ce era o samanta s-a prefacut in an... El si-a deschis gura ca sa-l manance pe cel nascut... S-a gandit: "Daca il omor, imi ramane prea putina hrana». Atunci prin vorbire si prin trup a creat tot ceea ce exista aici: jerfirea, oamenii, vitele. Tot ceea ce crease, el a hotarat sa devoreze... Si-a exprimat dorinta: "Fie ca acest trup sa-mi fie de folos pentru jertfa si ca mijloc de reincarnare». Atunci acest trup s-a preschimbat in cal; maturizandu-se, devenise bun de ofranda... Dupa un an l-a jertfit Siesi, iar celelalte vite le-a dat zeilor."'

Suntem in posesia unei explicatii privind unele convingeri pagane dintre cele mai statornice: in religie si in ritual circula una si aceeasi energie. Gandirii arhaice ii sunt inerente doua categorii. Prima este cosmosul, un derivat al verbului grecesc Kosmeo ("a impodobi" - de unde provine si cuvantul "cosmetica"). Cea de a doua categorie este haosul, cu semnificatia de "a se dezvalui, a se casca". Cosmosul are contur, este divers, diferentiat si, prin urmare, are viata si este structurat. Haosul este sinonim cu indistinctul si de aceea el nu are viata. Intre cosmos si haos se duce o lupta care implica un consum de energie. Orice gospodina stie ca atunci cand nu faci regulat ordine in casa se instaleaza haosul. Un camp neingrijit este napadit de buruieni si nu se mai distinge natura salbatica de cea cultivata. Daca un drum nu este folosit, se sterge. In asemenea cazuri, fizica actuala prefera sa vorbeasca despre procese entropice. Numai un aflux de energie din exterior ajuta sa fie evitata o "moarte termica", trecerea sistemului intr-o stare in care energia se distribuie uniform, ceea ce ar conduce la oprirea in el a tuturor proceselor.

Gandirea arhaica, la randul ei, isi dadea seama ca mentinerea ordinii, a cosmosului necesita o cheltuire de eforturi. Potrivit acestei gandiri, Divinitatea, creand lumea, isi consuma in lucrarea ei o mare parte din forte, slabeste, ajunge la capatul puterilor. De aceea, cred paganii, mentinerea in lume a ordinii, salvarea cosmosului de la dezagregarea in "haos" cere o interventie viguroasa a zeilor. Dar puterile zeilor nu sunt nelimitate. In primul rand, pentru ca sunt numerosi si, deci, prin aceasta pluralitate isi traseaza reciproc limite - ceea ce inseamna ca nici unul nu poate fi considerat nelimitat. Rezulta de aici ca energia divina este faramitata si fiecare dintre zei poseda o rezerva limitata de forte. In al doilea rand, insesi divinitatile pagane nu sunt transcendente in raport cu cosmosul, dat fiind ca fac parte din el. Dupa cum spunea Aristotel, cosmosul este aidoma unui oras populat de zei si de oameni. Ca parte integranta a ceea ce trebuie sa sustina, divinitatile isi pierd, mai devreme sau mai tarziu, propriile forte limitate.

In acest caz, zeii istoviti de efortul depus pentru apararea cosmosului (ca o creatie armonios alcatuita) impotriva dezintegrarii, trebuie sa primeasca sprijin din partea oamenilor. Pentru aceasta, oamenii sunt nevoiti sa aleaga drumul... distrugerii. Distrugand o parte din cosmos, sacerdotul pagan elibereaza din ea energia consumata candva de zei pentru a o construi si astfel o redau zeilor sporindu-le puterile. In cadrul ritualului se distruge o parte din univers pentru ca zeitatile care si-au recapatat astfel puterile, sa poata mentine lumea in ansamblul ei si s-o salveze de la o dezintegrare definitiva. In viata noastra de astazi ceva asemanator se poate constata in munca fizicienilor care au invatat, cu ajutorul dezintegrarii artificial provocate a atomului, sa elibereze energia si s-o canalizeze in vederea realizarii altor scopuri... Teologia pagana este convinsa ca zeul investeste in creatia sa o parte din puterile lui si, in consecinta, se epuizeaza. Insa preotul, care distruge opera in fata zeului aducandu-i-o astfel ofranda, intoarce la izvorul initial energia divina, tinuta captiva in acea parte a cosmosului arsa in focul sacrificial.

Jertfa poate fi de mici dimensiuni intrucat, conform limbajului magiei, partea este egala cu intregul si arderea unui fir de par echivaleaza cu arderea omului intreg, iar arderea unui om sau a unui corpuscul echivaleaza cu purificarea cosmosului in totalitatea lui. Energia divina eliberata se inalta catre locasurile zeilor care efectiv se hranesc cu ea.

 

De aceea, intr-un alt mit pagan - Epopeea lui Ghilgames - compusa in Sumerul antic - exista un detaliu care in prezent pare ridicol. Zeii le harazesc oamenilor un potop. Este salvat un singur om - Utnapistim... Trec zilele si deodata zeii observa ca oamenii le aduceau nu numai nelinisti si neplaceri... O data cu disparitia lor au incetat si jertfirile... Zeii incep sa sufere de foame ("li s-au uscat buzele") si pun capat potopului. Atunci cand "Noe" sumerian aduce prima ofranda in cinstea incetarii potopului, zeii, dupa cum nareaza stravechiul mit, "au simtit un miros placut si, ca mustele, l-au inconjurat pe cel care a adus jertfa".

Religia greaca impartasea aceeasi convingere ca zeii sunt ahtiati dupa mirosul de carne fripta si, de aceea, focul este considerat cel mai bun mijloc de comunicare intre oameni si zei. In asa-zisele imnuri ale lui Homer, create intre secolele VII-V I.Hr. se povesteste cum Hermes care a inventat focul frige primul taur si "de indata a poftit el sa guste aceasta sfanta trapeza, caci il intarata pe nemuritor mirosul ademenitor". Zeus spune cu cuvintele lui Homer acelasi lucru: "Arsa cu fumul spre cer -cum aceasta-i a noastra cinstire'' (Homer, Iliada, Ed. Paideia. 1998, 4, 48-49). Iar Platon considera ca zeii nu i-au ucis, candva, pe oameni din acelasi motiv din care zeii Sumerului l-au pastrat pe Utnapistim. "Atunci Zeus si ceilalti zei s-au sfatuit ce trebuie sa faca si nu erau in stare sa ia o hotarare. Nu era cazul, intr-adevar, nici sa-i ucida, nici... sa stearga de pe fata pamantului neamul lor. Asa ceva ar fi insemnat pentru dansii sa desfiinteze cinstirile si darurile ce le vin din partea oamenilor" (Platon, Dialoguri, Banchetul, ELU, p. 26).

Asa incat Origen, filosoful crestin din secolul al III-lea, avea toate temeiurile pentru a rezuma "filosofia cultului" la pagani prin urmatoarele cuvinte-. "Pentru ca sa ramana in acest vazduh greoi, care inconjoara pamantul, demonii au nevoie de jertfe, fiindca hrana lor este mirosul jertfelor si de aceea pandesc intruna unde se afla fum de jertfe, de sange si de tamaie... Cei care sprijina prin jertfe pe slujitorii rautatii ii tin prin aceasta in locurile in jurul pamantului" (Origen, indemn la martiriu, 45).

Din cand in cand hrana zeilor trebuia sa aiba in componenta sa chiar jertfe omenesti. Iata un extras dintr-o publicatie recenta in care este vorba despre niste triste descoperiri ale arheologilor: Antropologul John Reinchardt a inceput sapaturile "in perimetrul vulcanului Llullaillaco pentru ca citisem candva despre stravechea asezare a incasilor pe versantii acestui vulcan. Membrii expeditiei locuiau in corturi instalate pe creasta vulcanului (avand o inaltime de 6705 m.). Dupa aproape o luna de sapaturi au fost scoase la suprafata de sub pietre si pamant crapat trei mumii invelite intr-un vesmant zdrentaros. Ele au fost dezgropate intr-un loc ce parea un mormant cultual. Alaturi de mumii, membrii expeditiei au gasit 35 de obiecte de aur, argint si scoici, fasii de tesaturi impodobite cu ornamente si broderii, mocasini si vase din ceramica in care, pe alocuri, s-au pastrat resturi de mancare.

Mumiile - corpurile a doua fetite si al unui baiat, cu varste intre 8 si 13 ani - dateaza din perioada precolumbiana, veche de aproximativ 600 de ani. "Aceste mumii - le-a comunicat ziaristilor prof. Reinchardt - sunt cel mai bine conservate dintre cele pe care am avut ocazia sa le vad in decursul carierei mele. Ele au fost congelate, in timp ce alte mumii erau imbalsamate. Am banuiala ca au fost congelate de vii". Din cele spuse de profesorul american reiese ca fetitele si baiatul au fost, dupa toate semnele, sacrificati zeilor incasilor in timpul unui ritual religios care. se pare, era savarsit o data pe an. "Avem de gand, de asemenea -a continuat profesorul -, sa elucidam cum anume au fost omorati copiii, fiindca pe craniile lor nu exista urme de lovituri, care de obicei se descopera pe cadavrele celor jertfiti zeilor. Anul trecut, in septembrie, langa orasul Arekipa din sudul Perului au fost descoperite, in zona vulcanica, sase mumii congelate, e drept, nu atat de bine precum cele din Argentina. in opinia expertilor, ele au fost, de asemenea, sacrificate in cinstea zeilor incasilor, iar pe craniile lor au fost descoperite semne lasate de obicei de o lovitura - ceea ce demonstreaza ca au trecut prin ritualul jertfirii."

Asadar, problema prioritara a religiilor pagane consta in a afla ce fel de jertfe trebuie aduse zeilor, cand anume trebuie aduse jertfele, cine anume trebuie sa le aduca, prin ce ritual si caruia anume dintre zei...

In Evanghelie. in schimb, ne intalnim cu o situatie opusa. Daca paganii sunt preocupati de ce fel de jertfa trebuie adusa zeilor, Evanghelia vorbeste despre Jertfa pe care Dumnezeu a adus-o oamenilor. Dupa cum si Fiul Omului n-a venit sa I se slujeasca, ci ca sa slujeasca El si sa-Si dea sufletul rascumparare pentru multi (Mt. 20, 28); Caci Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica (In. 3, 16).

Se intelege - Dumnezeu biblic este mai presus de Univers, incat nici nu poate fi vorba ca El sa devina mai slab dupa crearea lumii. Da, prin forta Sa, prin energia Sa, Dumnezeu sustine existenta cosmosului. Insa puterea lui nelimitata nu se diminueaza din aceasta cauza, si, deci, El nu are nevoie de recuperarea ei cu ajutorul oamenilor.

Motiv pentru care jertfele biblice sunt necesare nu lui Dumnezeu, ci oamenilor. Oamenii trebuie sa invete sa fie doar recunoscatori. Oamenii trebuie sa invete a ceda macar o parte din viata lor, din averea si din timpul lor si sa i le ofere Domnului. Nu pentru ca El ar avea nevoie de aceasta parte atribuita Lui, ci pentru ca oamenii sa se deprinda astfel cu iubirea care se jertfeste.

Contributia oamenilor la religie se estimeaza abia la a zecea sau la a suta parte. Principalul il constituie ceea ce aduce in ea Dumnezeu. Principalul consta nu in ceea ce fac oamenii pentru Dumnezeu, ci in ceea ce face Dumnezeu din iubire pentru oameni. Principalul in religie consta nu in ceea ce aduc oamenii in Biserica, ci in ceea ce obtin ei prin ea.

Darul nostru pentru Dumnezeu il putem oferi in orice loc. Tot ceea ce fiinteaza in lume apartine oricum lui Dumnezeu. Exista insa o particica de existenta pe care Dumnezeu a cedat-o spre stapanire altuia. Este vorba de sufletul meu. Acel ungher din edificiul infinit al Universului care imi apartine numai mie. Depinde de mine in slujba carui scop voi pune libertatea mea cea daruita de Dumnezeu: in slujba lui Dumnezeu sau in slujba capriciilor si poftelor mele. Vom putea imbogati nemarginita putere a Domnului numai ineredintandu-i propria noastra viata libera. De aceea. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit (Ps. 50; 18). O asemenea jertfa poate aduce oricare dintre noi. in acest sens fiecare dintre noi este un preot, un sacerdot. Tot in acest sens trebuie interpretate cuvintele Apostolului Petru referitoare le faptul ca crestinii sunt un popor alcatuit din preoti (I Pt. 2. 9). Ca preoti avem dreptul de a intra in biserici, nu doar de a ne aduna in fata lor (in paganism templele erau numai salasuri ale divinitatii, nu loc de adunare a credinciosilor, si ca atare numai preotii consacrati aveau drept de acces inauntrul lor). Noi suntem preoti, fiindca putem noi insine sa chemam puterea simtitoare a Dumnezeirii in oricare moment al vietii noastre (imparate Ceresc!.. Vino si Te salasluieste intru noi). Suntem jertfitori, fiindca putem aduce lui Dumnezeu singura jertfa placuta Lui. Nimeni nu poate, in locul meu, sa aduca drept jertfa lui Dumnezeu vointa mea. Numai eu o stapanesc si numai eu pot s-o aduc in fata altarului Dumnezeiesc. De unde indemnul adresat ortodocsilor la fiecare slujba: "Toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam". Sa facem juramantul de credinta si sa spunem: "Doamne, fie voia Ta, nu a mea! Iti multumesc pentru tot ce aduci in viata mea! Lasa-ma sa Te slujesc cu fiecare suflare de-a mea!" Acest lucru se poate face oriunde.

Asadar, ceea ce putem noi sa aducem ca jertfa lui Dumnezeu se afla intotdeauna in posesia noastra, iar pentru a putea sa aduca jertfa crestinul nu are nevoie de biserica. Religia contine insa nu numai ceea ce daruim noi. Mai important este ceea ce primim. Important este nu pentru ce II cautam pe Dumnezeu, ci pentru ce ne cauta El pe noi.

Pentru ce venim de mai multe ori in biserica si adresam lui Dumnezeu o rugaciune - acest lucru este bine cunoscut... De ce insa Dumnezeu ne cauta pe noi? Vrea El sa ne ia ceva? Sau sa ne dea ceva? La ce indeamna cuvantul Lui: Veniti Ia Mine toti cei osteniti si impovarati (Mt. 11, 28)? Indemnul nu are o continuare de genul: "Si imi dati cutare sau cutare..." Aceasta invitatie se incheie cu o promisiune de alt gen: ea spune ce anume va aduce Dumnezeu celor care ii vor da ascultare: si Eu va voi odihni pe voi... veti gasi odihna sufletelor voastre (Mt. 11,28-29).

Prin urmare, Dumnezeu ne cheama la El ca sa ne dea ceva noua. Ce anume? Stiinta: invatati-va de la Mine (Mt. 11, 29) ... Duhul: Luati Duh Sfant! (In. 20, 22). Iubire, pace si bucurie: ramaneti intru iubirea Mea; pacea Mea o dau voua... ca bucuria Mea sa fie in voi (In. 15, 9; 14, 27; 15, 11). Dar Hristos ne da noua si ceva cu totul de neconceput...

Ramaneti in Mine si Eu in voi... luati... Acesta este Sangele Meu, care pentru multi se varsa (In. 15, 4; Mc. 14, 22, 24). El ne da Potirul Euharistiei. Asa ceva nu gasim acasa. Va puteti inchipui un om care acasa citeste Evanghelia, ajunge la pagina unde este descrisa jertfa lui Hristos si, umplandu-se de recunostinta, da fuga la bucatarie, scoate din dulapior o sticla de vin, din cosul pentru paine un baton proaspat, toarna vin in pahar si, frangand un coltuc de paine, spune: "Doamne, acesta este trupul Tau!"? Pana si protestantii inteleg ca o asemenea purtare este de neimaginat: este cu neputinta sa iei in mana un pahar de vin ca pe Sangele lui Hristos fara sa ai o binecuvantare si consacrare personala aparte - fiindca impartasania este un dar facut de Hristos noua, nu ni-l putem pregati singuri. Si ca atare merita sa mergem acolo unde Hristos da ceea ce este al Sau, fara sa ceara ceea ce este al nostru.

Asadar, mergem la biserica pentru a primi ceva. Biserica nu constituie decat niste ziduri ridicate in jurul Tainei Euharistiei. Taina consta in aceea ca oamenilor li se intinde o mana cu Daruri. De aceea frecventarea bisericii trebuie considerata nu o corvoada, ci un minunat privilegiu. Ni se ofera dreptul de a fi partasi la Cina cea de Taina. Ni se ofera posibilitatea sa devenim "partasi la Fiinta Dumnezeiasca". Ni se ofera posibilitatea sa luam contact cu acea Energie pe Care nu este in stare sa o produca nici o centrala electrica din lume.

Cei care sustin ca nu au nevoie de biserica si nici de intermediari nu manifesta, probabil, nici un respect fata de cuvantul Evangheliei. Dar poate ei au simtit adevarul omenesc in cuvintele indragitului de toata lumea Winnie-Pooh? Atunci cand Ratulet l-a rugat sa compuna un cantecel, Winnie-Pooh i-a spus: "Nu este chiar asa de simplu. Doar poezia nu este un lucru pe care-l poti gasi: ea este aceea care te gaseste pe tine. Tot ceea ce se poate face este sa mergi acolo unde poti sa fii gasit".

Dumnezeu ne-a cautat pe noi si ne-a gasit. Noi trebuie doar sa mergem si sa ne oprim in acel loc care este cat mai aproape de Dumnezeu, in locul in care El imparte cele mai minunate Daruri. Din moment ce Hristos ne intinde Potirul impartasaniei prin usile imparatesti ale bisericii, ce rost are sa repetam cu ingamfare: "Oricum, eu il am pe Dumnezeu in sufletul meu"?

Hristos a spus unde ne asteapta si ce doreste sa ne dea. El, Cel Vesnic, vrea sa ne intalneasca pe noi si sa Se uneasca cu noi in aceasta viata - ca sa nu fim in viata vesnica iremediabil singuri.

Instiintati fiind ca cineva ne asteapta in Piata Puskin, exista vreo ratiune sa pornim, ca sa ajungem la ora stabilita, spre strada L. Tolstoi? Daca intalnirea nu va avea loc, cine va fi vinovat? Se intelege - "Puskin"! Cei ce spun ca nu au nevoie de intermediari in relatiile lor cu Dumnezeu, nu-si dau seama ca in biserica ii asteapta Acel Mijlocitor Care tocmai S-a jertfit in locul lor si i-a eliberat pe oameni de nevoia de a distruge ceva in lume pentru a hrani zeisorii cu roadele distrugerilor. Oare este asa de greu sa intinzi bratele ca sa cuprinzi in ele Darurile primite?

 

Andrei Kuraev

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 12750

Voteaza:

De ce trebuie sa merg la Biserica 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.



RETELE SOCIALE