Dilemele ecumenismului

Dilemele ecumenismului Mareste imaginea.


Regulile elementare ale ecumenismului, ca metoda de lucru

1. Reguli elementare ecumenice, nescrise dar acceptate unanim.

S-a cazut de acord, primtr-un fel de gentleman's agreement, adica fara o declaratie semnata ca atare, dar insusita tacit in mod unanim, ca pentru a putea dezvolta dialogul teologic, trebuiesc respectate cateva reguli elementare, fundamentale. Ele sunt in acelasi timp simple si complicate. Sunt simple pentru ca sunt expresia celui mai elementar bun simt. Sunt complicate, pentru ca totusi, unele din ele mai au inca aparente paradoxale. Aceasta pentru ca, desi s-au facut progresele de care a fost vorba mai inainte, ceea ce e caracteristic fiecarei Biserici si anume convingerea ca ea detine monopolul adevarului, ramane intact.

Progresul, deschiderea de orice fel, se fac in ciuda acestei convingeri, pe langa ea, pe deasupra ei, dincolo de ea. Si in fond asa si trebuie sa fie. Tocmai acesta e semnul ca progresul e autentic, ca vine din interiorul fiecarei parti angajate in dialog, de vreme ce fiecare i se acomodeaza fara dificultati si fara sa renunte la ceva. In final, oricat de paradoxal ar parea, Ecclesia semper reiormanda va fi egala cu Ecclesia semper eadem.

Regulile de care va fi vorba, au deja in urma lor o lunga perioada de experienta. Nici enumerarea, nici analiza lor nu va putea fi exhaustiva. Suntem pe un teren pe care sunt posibile si de dorit orice initiative. Ecumenismul se dezvolta si creste mai ales din initiative si cai noi descoperite pe parcurs. Daca s-ar fi bizuit numai pe ceea ce se putea face la un moment dat, ar fi trebuit sa demisioneze de la orice speranta.

2. Abtinerea de la prozelitism.

Am numit-o intr-adins pe aceasta mai intai, pentru ca e dintre cele cu aspectul cel mai paradoxal. In expresia lui cea mai simpla, paradoxul ar fi acesta: daca eu am adevarul si ma abtin de a-l propovadui aproapelui care este in ratacire, inseamna ca nu vreau ca el sa se mantuiasca, sau cred ca el se mantuieste si fara ajutorul meu. In primul caz sunt in vina, in al doilea, inseamna ca adevarul meu nu are forta pe care i-o atribui eu si nu mai este exclusiv necesar pentru mantuire. Si atunci apartenenta mea la Biserica mea, devine chestionabila chiar in fata constiintei mele. Oricum am intoarce aceasta abtinere de la prozelitism, logic pare ca nu se justifica. Majoritatea cultelor noi, neoprotestante, gandesc asa si fac prozelitism. Lor le si convine sa gandeasca asa, pentru ca ei exista numai din prozelitism. Noi, cei care existam dintotdeauna asa cum existam, vorba unui reformator, Teodor de Beza, avem suficient de lucru la noi acasa.

Si totusi, abtinerea de la prozelitism e prima regula elementara a ecumenismului. Desigur, nu pentru ca s-ar fi cazut de acord ca mantuirea se poate dobandi pe toate caile, in toate confesiunile, dincolo si indiferent de doctrinele respective. Mantuirea se capata tot "in Biserici" si factorii de decizie in aceasta privinta raman tot atat de intransigenti ca altadata. Ce s-ar intampla insa, daca in dialogul ecumenic s-ar incepe si s-ar practica prozelitismul? Ar mai fi posibil dialogul? Nici vorba. Totul ar degenera in disputa, iar ecumenismul ar deveni terenul de manevra al celor mai puternici, mai guralivi, mai insistenti, mai vicleni etc. Abtinerea de la prozelitism e menita sa asigure condicii civilizate si obiective de dialog.

Acest lucru nu trebuie sa se inteleaga insa ca o conditie, ca o regula valabila numai pentru incinta Consiliului Ecumenic al Bisericilor si numai pentru climatul de discutii al teologilor implicati in discutii. Regula trebuie sa fie inteleasa ca valabila peste tot si tot timpul, in discutiile teologilor, in viata comunitatilor, in relatiile dintre confesiuni. Caci dialogul ecumenic nu se poarta exclusiv intre specialisti, in odai cu usile si geamurile inchise. El se poarta concomitent, peste tot, intre specialisti, dar si intre comunitati, in viata crestina de toaite zilele. Exista o interdependenta intre cele ce se petrec pe teren, in viata, si cele ce se pun la cale de catre teologi si responsabilii Bisericilor. Un statu quo dinamic, de coexistenta pasnica, de renuntare la agresivitatea prozelitista, e climatul absolut necesar oricarui dialog ecumenic. Abtinerea de la prozelitism, dincolo de dificultatile pe care le-am semnalat, este o marturie concreta a vointei de dialog.

Abtinerea de la prozelitism se echilibreaza, se compenseaza cu o a doua regula.

3. Prezentarea in cei mai exacti termeni a propriei doctrine.

Asadar, nu se face prozelitism, dar nu se tace asupra propriei credinte, nu se face abstractie de ceea ce desparte. Fiecare trebuie sa-si spuna si sa-si faca inteleasa doctrina sa si sa se straduiasca s-o inteleaga exact pe a celorlalti. S-au facut multe greseli in trecut in ceea ce priveste cunoasterea reciproca. Se urmareste mai ales sa se evite un fals irenism, pe platforme aproximative, nesigure. S-a intimplat adesea ca manualele de teologie comparata sa prezinte caricatural doctrina celorlalti. Se intampla, observa P. Michalon, ca interlocutorii deformeaza terminologia celuilalt. "Se intampla ca un catolic expune in asa fel o teza protestanta, luterana sau reformata, ca luteranul sau reformatul nu-si recunoaste propria credinta in schema prezentata". Protestantii, la randul lor, exagereaza dogmele romane. De aceea e bine sa fie lasat fiecare sa se prezinte pe sine si sa-si acorde unii altora increderea reciproca. In cate tratate occidentale, noi ortodocsii nu apaream in trecut drept niste formalisiti dedati unor practici aproape magice, fiind redusi la ceremonial, ca si cum n-am fi avut deloc o teologie!

Practica e simpla: prezinti doctrina celuilalt cat mai sumar, cat mai deslinat, alegi texte trunchiate si iti vine apoi foarte usor s-o combati cu argumente "irezistibile". Principiul de mai sus vrea sa evite tocmai astfel de practici. Si cine isi poate mai bine prezenta chipul, decat chiar posesorul lui? Competitia devine astfel onesta si libera. Nici prozelitism, nici fals, nici sila. Epoca in care compeiie entrare ("siliti-i pe toti sa intre"), era metoda ecumenica la moda - acesta era principiul de convingere al inchizitiei - a trecut definitiv si ne aflam astazi intr-o cu totul alta epoca iteologica.

Dialogul ecumenic, in aceste conditii, se pune in serviciul cunoasterii reciproce, prin contact direct, apropiat, nu de la departare, nu in izolare, ci cu posibilitate imediata de control.

4. Fiecare Biserica sa isi trimita reprezentanti competenti.

Desigur, o conditie esentiala in desfasurarea dialogului in conditiile regulii de mai sus, este aceea ca fiecare Biserica sa-si trimita la masa rotunda reprezentanti competenti, pentru ca sa nu fie nevoie dupa aceea de reveniri. Dar acest lucru e de la sine inteles. S-ar putea intampla erori numai intr-un dialog care s-ar desfasura in afara controlului Bisericilor, dar acela ar putea fi cel mult informativ. Noi avem in vedere dialogul oficial, care se desfasoara sub girul si din incredintarea Bisericilor, intr-o astfel de situatie parerile particulare ale teologilor nu au dreptul inca sa treaca drept puncte de vedere ale Bisericii lor.

Spre exemplu, se poate intampla ca un teolog romano-catolic de avangarda, personal sa interpreteze primatul papal intr-un sens foarte asemanator cu punctul de vedere ortodox sau protestant. Pe aceasta baza nu s-ar putea conclude la un acord, atata vreme cat Roma il intelege in continuare rigid, in sensul si interpretarea Conciliului Vatican I. Parerea particulara a teologului in cauza ar putea insa ajuta si incuraja propria sa Biserica, sa intreprinda cercetari mai obiective si mai curajoase.

5. Fiecare sa il asculte pe celalalt in orice are de spus.

Tot in conditiile acestei reguli de la punctul 3, intra si indatorirea fiecarui partener de dialog sa primeasca ceea ce spune celalalt asa cum o spune el. Fara sa se mire, fara sa se scandalizeze, fara sa-i ceara pe loc sa retracteze. Sa-si prezinte fiecare invatatura cu cuvintele lui, cu cartile lui, cu obiceiurile si traditiile lui.

6. Interpelarile sa se faca frateste.

Aceasta nu inseamna ca e exclusa orice interpelare. Sa fie permisa orice interpelare, dar in spirit fratesc. Mai ales cel interpelat trebuie sa decida daca aceasta interpelare e binevenita, pentru ca ea sa nu capete alura agresiva, ci dimpotriva, sa arate interesul fiecaruia de a se verifica prin altul. Interpelarii i se poate da raspuns pe loc sau mai tarziu, sau niciodata. Buna cuviinta ar cere sa i se dea, dar chiar daca nu i se da, ea isi va face lucrarea in sufletul celui interpelat.

7. Evitarea polemicilor.

Evitarea polemicii, este o regula foarte des pomenita. De aceasta vom scapa mai greu, dar incetul cu incetul polemica isi va schimba metoda, devenind mai constructiva si mai obiectiva. Pe masura ce se va debarasa de subiectivism si de spiritul de grup, si se va lasa orientata exclusiv de criteriul adevarului obiectiv, ea va putea fi practicata in functia ei pozitiva, constructiva.

Polemica cu orice pret otraveste. Trebuie adoptat un stil expozitiv, pozitiv, nu numaidecat si intotdeauna comparativ si triumfalist. Desigur exista si o decenta si eleganta a polemicii, dar de obicei ea aluneca spre sentimente mai putin onorabile. Intre crestini trebuie pastrata dragostea frateasca, respectul reciproc fata de parerea personala. Evitarea polemicii presupune evitarea tensiunilor si pastrarea armoniei, a deschiderii spre altui si spre altceva.

Ca si renuntarea la prozelitism, si aceasta regula isi are dificultatile ei. Folosita cu neatentie, ea poate duce la un fals irenism. Literatura patristica incepe cu apologetii. Ce ar mai ramine din ei, daca le-am cere sa renunte la polemica? Polemica era insa pemtru ei aparare, nu agresiune. Regula trebuie sa aiba in vedere apoi o metoda riguros stiintifica de expunere a opiniilor in dezbatere si in total respect fata de preopinent. Trebuie gasite noi metode de argumentare care sa ajute la evitarea tensiunilor. Trebuie prefacuta polemica in mijloc pasnic de lupta. Si chiar asa, folosita numai in cazuri de extrema urgenta.

8. Relevarea cu prioritate a adevarurilor care deschid drumul unitatii.

Fara ca aceasta sa insemne unitate pe o platforma minimala, acordul in unele probleme poate fi o buna platforma pentru unitatea cea mare. Sa cultivi cu precadere ceea ce uneste, nu ceea ce desparte, acesta este cu alte cuvinte continutul acestei reguli. A merge la premisele comune. Aceasta regula are menirea, mai ales, sa creeze climatul pentru dialog. Fara indoiala ca nu se poate ramane mereu la ea. Nu se va putea lasa mereu deoparte ceea ce separa. Ar insemna sa se bata pasul pe loc, sa nu se mai inainteze niciodata si separatia sa ramana pentru eternitate. "Sloganul repetat adesea: sa lasam deoparte ceea ce ne separa, pentru a nu cerceta decat ceea ce ne uneste, mascheaza frica de a se aborda in dialog problemele fundamentale care au motivat separarea si o motiveaza inca".

Regula aceasta trebuie inteleasa insa si in ceea ce are ea pozitiv. Sa nu ramana necunoscute cele care ne unesc. Caci se poate imtampla si asta. Unele lucruri au fost atat de deformate reciproc, incat este nevoie sa stim exact si ceea ce a ramas fond comun. Acestea, cum suna si regula, "deschid drumul unitatii". Mai trebuie si pornit si mers pe el. Se intelege ca mai departe incepe dezbaterea si a celor care despart.

9. Rugaciunea comuna pentru unitate.

Nu vom insista asupra acestei reguli, pentru ca am vorbit despre ea cand am prezentat dilemele starii de despartire. Remarcam doar ca e vorba de rugaciune pentru unitate, nu pentru sine. Aproape toti cei care se preocupa de aceasta rugaciune, remarca existenta unei false rugaciuni pentru unitate, care e de fapt un prozelitism mascat.

Prof. P. Evdokimov a numit rugaciunea comuna pentru unitate "rugaciunea apofatica", in umilinta si capitulare - nu in fata celuilalt, ci in fata lui Dumnezeu. Ceea ce nu putem face unii fata de altii, pentru ca suntem incredintati de adevarul care e numai al nostru, putem face in fata lui Dumnezeu.

10. Angajarea dialogului pe picior de egalitate.

O alta regula elementara, care este desigur una din marile victorii ale ecumenismului, priveste angajarea dialogului pe picior de egalitate. Sa se faca abstractie de Biserica mare, Biserica mica. Sa se discute ca de la egal la egal. Aceasta inseamna a-l asculta pe celalalt, fara complexe de superioritate sau de inferioritate, sau cu rea credinta, si a dori sa-l intelegi exact.

Citam ca aparator al acestei reguli un romano-catolic, P. Michalon - desi el nu este singurul. P. Michalon explica ce trebuie sa mai intelegem prin a dialoga pe picior de egalitate: a angaja in discutii pe cat posibil parteneri de valoare egala, care sunt in oficii de nivel egal - preoti cu preoti, episcopi cu episcopi etc. - egali in numar de o parte si de alta si uneori in proportie directa cu numarul credinciosilor pe care ii reprezinta ca Biserici.

Multe din aceste conditii sunt bineinteles exterioare si pot sa nu aiba nimic in comun cu doctrinele in disputa, care pot fi puternice sau slabe, indiferent de numarul celor ce le apara si de pregatirea sau rangul lor in Biserica. Dar isi au totusi importanta lor si nu de putine ori in organizatiile bisericesti internationale se cere o reprezentare proportionala pe confesiuni, pe tari, pe zone geografice, ba in ultima vreme se cere si un procent anumit de tineri si de femei.

Egalitatea insa, dincolo de toate acestea, presupune incurajarea psihologica a partenerilor de dialog, de a se simti fiecare plenipotentiari ai unor puteri egale. Oricat ar fi de greu, si pentru unii este foarte greu, printre acestia si pentru noi ortodocsii, intr-un climat de egalitate trebuie sa se accepte in principiu ca si partenerul vine la masa rotunda cu un adevar.

11. Aceasta presupune smerenie - kenoza.

Putem socoti ca aceasta poate fi introdusa printre regulile elementare ale ecumenismului. Fara smerenie nu se poate nici porni, nici inainta. Aceasta regula are insa si implicatii mai de adancime. Ca sa-ti motivezi smerenia, cand nu renunti la doctrina ta pentru ca nici n-o poti face, nici nu ti-o cere nimeni si prin urmare nu smeresti adevarul pe care il crezi si il porti, trebuie s-o raportezi la tine personal. Te smeresti pentru pacatele tale. Dar o raportezi si la comunitatea crestina a persoanelor in general, caci lor li se datoreste impartirea, separarea, pacatul dezbinarii. Cu acest pacat se prezinta toti, fie si numai din solidarizare omeneasca cu acest pacat omenesc, care a dus la impartirea trupului lui Hristos care este si se vrea unul.

12. Ecumenismul nu inseamna concesiuni doctrinare.

Adica nu pleaca de la ideea ca se va trata ca la un schimb in natura: protestantii accepta pe Papa, iar catolicii renunta la Imaculata conceptie! Foarte bine prezinta aceasta regula J. de Baciocchi. Daca s-ar proceda asa, ar insemna ca sta in puterea noastra sa facem comert cu "pozitii", cu "dogme" care in realitate nu sunt dogme, ci sunt foarte relative.

Solutia e in a incerca sa integrezi in propria ta arie dogmatica valorile crestine ale celorlalti. Din aceasta poate iesi in final o sinteza interesanta. La ea insa nu se ajunge in nici un caz prin "amputari simetrice". Divergentele trebuie reperate cu exactitate si cautate puncte de contact pentru sinteza. O amputare e posibila, dar ea nu trebuie obtinuta prin schimb, ci prin renuntarea de buna voie, din convingere de catre cel in cauza. Si el nu va putea renunta decat cand a gasit alta formula mai buna. Regula e insa ca trebuie sa si-o insuseasca singur, obligat numai de forta formulei.

13. Urmarea principiului lui Gamaliel.

O regula imprumutata din Faptele Apostolilor 5, 39 recomanda ca orice formula de unitate sa tie primita potrivit cu principiul lui Gamaliel: Daca va fi de la oameni, nu va rezista, dar daca va fi de la Dumnezeu, nu va putea nimeni face ceva impotriva. Regula e destul de generala si ar putea fi banuita de pasivitate. Daca insa ea presupune munca de cercetare, de interpretare, deci lucrarea continua asupra formulei in cauza, cu sperante si cu atitudine pozitiva pana la proba contrarie, atunci acest "daca" nu poate fi decat binevenit.

Noi ortodocsii, si nu numai noi, propunem ca regula ecumenica si adancirea traditiei patristice. Am vazut ca Oscar Cullmann propunea recunoasterea reciproca a harizmelor, dar ii avea in vedere numai pe romano-catolici si pe protestanti. El facea invitatia din partea protestantilor, ca romano-catolicii sa acorde mai multa importanta studiului Scripturii, concentrarii pe Scriptura.

Putem considera ca invitatia ni se adresa si noua. Dar noi i-am intoarce-o completata: studiul Scripturii si al traditiei patristice. In definitiv, ceea ce ne desparte si ne poate uni, nu e numai interpretarea Scripturii. E adevarat, cum spunea cineva, ca suntem uniti in fata unei Scripturi inchise, dar de cum incepem lectura, incepem sa ne deosebim. Dar ca sa nu ne deosebim, dincolo de liberul examen care tine de capacitatea noastra personala, de ce sa nu apelam la cei care au o oarecare autoritate in interpretarea Scripturii, Sfintii Parinti?

Protestantii de altfel se afla intr-una din cele mai contradictorii situatii in aceasta privinta. Ei postuleaza liberul examen individual, dar cer ca toti sa interpreteze ca dansii! De ce n-ar incepe prin a avea incredere si in liberul examen al Sfintilor Parinti? In definitiv, de ce tocmai acestora sa li se conteste dreptul la liberul examen? Si apoi teologia nu s-a facut numai pe Sfanta Scriptura, oricat ar tine protestantii la aceasta. In fapt, ceea ce avem si numim astazi teologie, a aparut in istorie, s-a stratificat in veacuri de-a randul. Si, cum spune parintele Michel van Parys, "Parintii sunt cei care au fondat teologia". Nu se poate dialoga teologic fara Parinti. Aceasta e harisma specifica a ortodocsilor, daca e sa ne integram si noi in clasificarea lui Cullmann. Am spus specifica, ceea ce inseamna ca nu exclusiva. Si noi mergem la Scriptura si inca foarte mult.

De altfel, este imbucurator ca astazi se inmultesc tot mai mult cei care fac apel la traditia patristica. Solutiile care ne pot veni de aici pot fi surprinzatoare, pentru ca sursa e inepuizabila. Pe langa exegeza biblica, exegeza patristica poate aduce lumini neasteptate. Vom incerca un singur exemplu, doar pentru ilustrare: un text al Fericitului Augustin, referitor la Taina Botezului: "Daca cineva are dorinta sa primeasca botezul in Biserica Ecumenica, insa datorita unor imprejurari de neinlaturat nu poate gasi un membru al Bisericii care sa-l boteze si primeste botezul de la cineva care se afla in afara unitatii Bisericii, daca pastreaza in suflet comuniunea cu Biserica Ecumenica, chiar daca va inceta din viata (in aceasta situatie), noi il socotim ca membru al Bisericii. Nu numai ca nu-l condamnam pentru ceea ce a facut, ci in chip sincer il laudam, pentru ca el, pastrind unitatea launtrica cu Biserica, a crezut in inima sa lui Dumnezeu care era prezentt, si nu a vrut sa moara fara a fi primit Taina Botezului, pe care oriunde ar fi dobindit-o, el a recunoscut-o ca venind nu de la om, ci de la Dumnezeu".

Daca detasam textul de problema botezului si ii urmarim logica si implicatiile eclesiologice, descoperim in ele un instrument de lucru extraordinar: unitatea launtrica cu Biserica cea una. Cate n-ar putea scoate teologii ecumenici dintr-un texit ca acesta! In lumina acestui text, "Biserica latenta", pe care J. A. R. Robinson a imprumutat-o de la Paul Tillich, nu este o idee fara importanta pentru ecumenism si e locul sa insemnam ca Pr. Prof. D. Staniloae se arata receptiv la valoarea formulei.

14. Sa mergem numai putin pe linia implicatiilor posibile.

Prin urmare, e vorba de o unitate in dorinta si in intentie. In intentie, fiecare apartine Bisericii celei una, Bisericii celei adevarate, caci nimeni nu s-ar incadra intr-o Biserica pe care ar sti-o in eroare. Asadar, o unitate launtrica deja exista. Tot Fericitul Augustin precizeaza ca numai cei care sunt impotriva Bisericii nu au Duhul Sfant. Dar numai un rau inveterat s-ar putea declara impotriva adevarului, fiindca Biserica reprezinta adevarul. Studiind mai multe propuneri ale Prof. Nikos Nissiotis si gasind mereu in ele afirmatia ca "teologia ecumenica poate fi profesata numai de cei care stau complet in slujba Bisericii Una", ai fi indemnat sa suspectezi aceasta propozitie, fie de imprecizie, care naste totdeauna dubii, fie de impingere a lucrurilor prea departe. Printr-un text ca acesta al Fericitului Augustin, ideea de a fi in intentie in slujba Bisericii Una, apartinand totusi unei Biserici confesionale, se clarifica si se dovedeste nu numai posibila, ci reala.

In legatura cu aceasta, ne putem pune asadar din nou intrebarea: "Care sunt granitele Bisericii? Si daca Hristos e peste tot, cum retine teologia mai noua, la ce se reduce "Extra Ecclesiam nulla salus" al Sfantului Ciprian si "Extra Christus nulla Ecclesia"?

Ne-am largit astfel foarte mult terenul pentru manevre doctrinare. Si terenul parea la inceput foarte stramt. "Factorul teologic" inceteaza astfel de a mai fi un factor de incetinire si de franare a ecumenismului.

Iata ca regandite conceptele vechi, limitative, devin extensibile si se deschid dialogului fara sa se simta numaidecat stanjeneala paradoxului, fara ca teologul sa aiba mereu impresia ca savarseste faradelegi logice si teologice si ca e angajat intr-o lupta fara speranta.

L. Zander vine in privinta Bisericii cu o idee noua: Biserica, zice el, e obiect al credintei. Asa spunem in Simbolul Credintei. Inseamna ca e taina, nu stim totul despre ea si ca procedand ca si cum am sti totul, de fapt ne inchidem pe gratis niste drumuri spre solutii posibile.

Sa mergem si la un alt exemplu: Inainte de Conciliul al II-lea de la Vatican, teologii romano-catolici nu stiau sa dovedeasca altceva decat primatul absolut al papii si infailibilitatea ex sese et non in consensu Ecclesiae. Dupa Conciliul al II-lea de la Vatican au inceput sa descopere argumente si pentru o doctrina a colegialitatii si pentru o noua interpretare a infailibilitatii in consensu Ecclesiae. Aceasta descoperire s-a facut apeland la traditia patristica. Iata ce scrie un teolog iezuit: "in practica, primatul nu s-a exercitat decat intr-un mod foarte discret la inceput. El s-a facut simtit intr-un chip mai regulat in Italia si mai delicat in restul occidentului si in mod exceptional in orient. A trebuit sa se astepte secolul al XI-lea pentru a asista la fenomenul centralizarii, care se restrange la Conciliul de la Trent si care isi atinge punctul culminant dupa Conciliul Vatican. Orientul pare strain acestui curent al traditiei. Parintii veacului IV, ca Atanasie, Vasile si Hrisostom, au aerul ca ignora papalitatea in sensul precis al acestui cuvant. Mai tarziu, Sf. Ioan Damaschin, care face sinteza teologiei grecesti, nu are nici el o idee mai precisa asupra problemei".

Dupa ce face aceasta constatare, autorul citat mai sus spune ca exista toate motivele sa se spere in concesii reciproce referitoare la vocabular, si se refera directia expresia "Sef al Bisericii" care i s-a conferit papii si care in realitate "in Scriptura e rezervata lui Hristos si pare rezonabil sa se respecte aceasta practica".

In sprijinul ideii sale, dupa ce mai spune ca "chiar redus la puritatea esentei sale, exercitiul jurisdictiei papale prezinta in teorie si in practica dificultati", acelasi autor aduce drept argument scrisoarea papii Grigore cel Mare catre Evloghie, patriarhul Alexandriei, in care Grigore, dupa cum am mai aratat, refuza titlul de "papa universal", motivandu-si refuzul pe faptul ca lucrul nu corespunde adevarului si nu-I place lui Dumnezeu. Un astfel de titlu, zice el, umfla mandria si raneste dragostea. Intr-o alta scrisoare, catre patriarhul Antiohiei, spune acelasi lucru, accentuand si asupra acelorasi persoane, adica jurisdictia episcopului locului si a papii.

Astfel de lucruri nu se gasesc in Sfanta Scriptura. Apelul la traditia patristica este inevitabil.

Am ales aceste citate dintr-un autor catolic, si am mai putea adauga, pentru a lamuri faptul ca Bisericilor nu le lipsesc argumentele care sa favorizeze rezultate dogmatice cu valoarea ecumenica. De altfel, asa cum noteaza Pr. Prof. D. Staniloae, si la Sinoadele ecumenice - si acestea sunt tot traditie patristica - Biserica s-a confruntat cu opinii diferite si "a iesit imbogatita prin luarea in considerare a temeiurilor ambelor partide doctrinare contradictorii".

Prof. P. Evdokimov constata ca la Sinodul de la Calcedon, spre exemplu, desi s-au confruntat pareri omenesti ireconciliabile, totusi "invocarea Duhului Sfant de catre Parintii Sinodului a primit un raspuns stralucit sugerat prin gura Sfantului Papa Leon si acceptat de Parintii Sinodului, o solutie transcendenta de origine net divina. Fiecare si-a regasit propriul aspect al adevarului, dar curatit de particularismul sau si integrat intr-o sinteza cu totul noua, intr-adevar catolica".

15. Opiniile trec prin reguli si supravegherea episcopilor.

Ortodocsii si romano-catolicii trec printre reguli si supravegherea din partea episcopilor a dialogului ecumenic. Nici nu se poate altfel. Noi avem grija totdeauna, in Consiliul ecumenic si in dialogurile bilaterale, sa nu avansam nimic, niciodata, cu valoare de hotarare, fara un acord prealabil panortodox. Teologii Bisericilor locale nu se exprima pe ei insisi decat cand vor s-o faca expres si atunci se anunta ca atare, dar ca mandatari ai Bisericilor, ei transmit hotararile Sinoadelor locale.

Si romano-catolicii vin cu doctrina Magisteriului roman, caruia ii si raporteaza totul. Acelasi lucru se intampla cu Bisericile Vechi Orientale (armeana, copta, indiana, siriana etc.) si cu Biserica Veche Catolica. In mare masura si cu Biserica Anglicana si cu toate Bisericile episcopaliene. Dificultatea in a proclama aceasta regula universal valabila, vine de la protestantii si neoprotestantii care n-au episcopat. Ei raporteaza totul Sinoadelor lor alcatuite potrivit constitutiei fiecaruia. Aceasta ar putea echivala formal cu o autoritate similara episcopatului, dar este altceva. Episcopatul presupune o harisma deosebita, care il face apt pentru supraveghere din incredintarea Sfantului Duh.

Independent insa de situatia protestantilor, pentru noi regula ramane valabila si esentiala.

16. In miscarea ecumenica nu se pot lua hotarari doctrinare prin vot.

In miscarea ecumenica, in care cele peste trei sute de Biserici sunt reprezentate foarte aproximativ proportional si familiile confesionale sunt de asemenea foarte diferite ca numar si reprezentate de asemenea in proportia dictata de numar, nu se pot lua hotarari doctrinare prin vot. - Si atunci cum se iau? Deocamdata nu avem nici un precedent. Nu s-a incercat niciodata. Daca insa vreodata se va incerca, asemenea hotarari s-ar putea lua numai prin consens unanim si prin validarea consensului de catre toate Bisericile membre. Dar sa zicem ca o Biserica ortodoxa locala nu e membra in Consiliul Ecumenic al Bisericilor si nu-si exprima consensul. Ce se intampla cu ea? Ramane izolata? Desigur, ea isi poate exprima consensul intr-un sinod panortodox, si atunci totul e in regula. Dar daca nu vrea? Cine decide asupra a ceea ce e de facut? Majoritatea sau minoritatea?

Sunt probleme grele acestea. De dorit ar fi sa nu se faca nici un pas fara consens unanim. Dar sunt posibile si alte solutii. In trecut, unele Biserici locale care n-au aderat la formulele ecumenice au fost declarate schismatice si lasate deoparte. Dar avem si alte exemple. De pilda, in privinta hirotoniilor anglicane. Unii ortodocsi le recunosc, altii nu le recunosc. Cei care le recunosc ii asteapta pe cei care inca nu le recunosc, fara ca aceasta sa provoace schisma.

Deocamdata, pana cand istoria ne va confrunta in concret cu situatii delicate, ramane sa respectam regula refuzului votului ca instrument pentru hotarari doctrinare.

17. Schimburile de vizite ecumenice devin si ele din ce in ce mai mult o regula ecumenica.

Schimburile de vizite ecumenice, de ierarhi, de profesori, de studenti, de carti, de reviste si de informatii, devin si ele din ce in ce mai mult o regula ecumenica. Acestea duc la o mai buna cunoastere reciproca, la nivelarea barierelor psihologice si mai ales la cunoasterea si experimentarea reciproca a stilurilor de viata crestina.

De aici se poate invata foarte mult si se pot descoperi elemente comune de contact, care in teorie pot fi divergente. Sau se pot imprumuta reciproc unele practici care pot favoriza apropierea ecumenica. Rugaciunea pentru unitate isi gaseste in astfel de ocazii functia cea mai legitima.

In felul acesta, nu numai teologilor li se rezerva cu exclusivitate responsabilitatea dialogului si nici numai ierarhiei, ci si comunitatilor care gazduiesc astfel de vizite. Studentii pot intreprinde cu colegii lor de alte confesiuni, cercetari comune si o lectura comuna a Bibliei, in aceeasi clasa, pornind de la traditii diferite. "Sinceri si unii si altii, noi citim Scriptura plecand de la traditiile noastre respective. Ca vrem noi sau nu, exista o lectura protestanta, o exegeza protestanta, asa cum exista si o lectura si o exegeza catolica."

18. Greutatea apare cand incepem sa stabilim o ierarhie a valorilor.

Mai exista desigur si alte reguli. Am putea cu usurinta introduce printre aceste reguli si regula augustiniana: in necessariis unitas, in dubiis Hbertas, in omnia caritas. Greutatea este cand incepem sa stabilim care sunt necessaria si care dubia. Poate ca aici s-ar aplica ceea ce Conciliul II Vatican numeste "ierarhia adevarurilor" in sensul de a se aborda intai si mai ales dogmele mari, principale, si a lasa pentru la urma pe cele mici si neinsemnate, cu toate ca la o cercetare mai atenta se descopera ca nimic nu e de mana a doua si a treia.

Daca totusi o astfel de impartire s-ar putea face, fireste ca o ordine prioritara se poate avea in vedere. Tot asa cum s-ar putea avea in vedere si o ordine a relatiilor dintre dogme, mai ales a celor care duc de la una la alta, care se continua dintr-una in alta. Toate acestea sunt posibile, daca se dovedesc necesare. Dubia ar putea fi cele care nu iau parte directa in procesul mantuirii. Dar aici teologii mai au inca de lucru. Ceea ce nu e bine insa sa se urmareasca, spune Philip Potter, este un in necessariis uniiormitas".

Ne oprim, la aceste reguli. Ele sunt fara indoiala mult mai bune decat teoriile si metodele care se propuneau mai demult, printre care aceea a polemizarii, a considerarii ca adevarul se afla complementar in toate confesiunile si intreg in nici una, a supunerii neconditionate a tuturor celorlalti la adevarul unuia, a compromisului - do ut des - etc. Dar din aceste discutii s-au nascut regulile de mai sus, astazi unanim acceptate, si acestea au dus in sfarsit la definirea profilului Consiliului Ecumenic al Bisericilor, care multa vreme n-a stiut ce este.

De fapt, nici acum nu si-a fixat, cu prea multa rigoare, metodele de lucru, dar se stie ce nu este. "El nu este o supra-Biserica, spune Prof. N. Chitescu, nu este Biserica Una, Sfanta, pe care o declara Marturisirile de credinta.

Consiliul Ecumenic al Bisericilor nu are scopul de a negocia uniri intre Biserici, aceasta neputand fi decat initiativa Bisericilor. Consiliul Ecumenic are doar rolul de a stabili contactul intre Biserici si de a promova studiul si discutia problemelor puse de unitatea Bisericii. El nu se poate intemeia pe o conceptie particulara despre Biserica si nu rezolva dinainte problemele eclesiologice, pentru a nu fi acuzat ca este dominat sau influentat de o anumita conceptie despre Biserica, sau de o anumita scoala teologica.

Aceeasi definitie negativa a dat dialogului ecumenic si Mgr. de Smedt, episcop de Bruges - Belgia: "Dialogul ecumenic nu este deci o deliberare sau o negociere asupra stabilirii unirii; nu este un proiect de unire, nu este o tentativa de convertire. Este de fiecare parte, o marturie asupra credintei sale, o marturie senina, obiectiva, lucida; adaptata psihologic. Dialogul nu se instituie pentru a ne insela unii pe altii"

Consiliul Ecumenic al Bisericilor este numai un catalizator al unitatii. Biserica romano-catolica, desi inca in afara Consiliului Ecumenic al Bisericilor, in Decretul de Ecumenismo, prezinta aceleasi reguli generale elementare, ceea ce face ca apartenenta sau neapartenenta acestei Biserici la Consiliul Ecumenic al Bisericilor sa nu aiba decit o importanta secundara. Ea e, de altfel, din ce in ce mai prezenta sub diferite forme ca: observatori, consilieri, invitati, oaspeti etc.

19. Trecem de la teorie la practica sau ramanem la teorie?

Se mai impune o ultima intrebare, dupa ce am trecut in revista atat dilemele, cat si posibilitatile si regulile ecumenismului. E bine sa procedam la initiative concrete, sau e mai bine sa ne limitam deocamdata la dialogul teologic teoretic, lasandu-l sa-si descopere instrumentele, fara sa propunem si sa trecem la solutii de unitate?

Aceasta intrebare vrea sa vina in intampinarea multor nerabdari care se fac auzite pe ici pe colo. Adica, de ce sa tot discutam, daca nu se vad si nici nu se intrevad niste rezultate concrete, practice? Sa facem ceva, zic unii. Discutam frumos, ne spunem cuvinte binevoitoare, ne asiguram reciproc de iubire, dar ramanem tot cum eram inainte.

Cei care spun asa, ar trebui sa observe mai intai chiar acest castig practic: schimbarea limbajului. Cat despre cele ce ar trebui sa urmeze, credem ca nu trebuie sa-si piarda nimeni cumpatul, oricat i-ar fi de scumpa ideea unitatii. Tot ceea ce se propune inainte de vreme, n-are sanse de reusita si orice fortare a notei poate compromite sau intarzia unitatea.

Prof. Nikos Nissiotis, unul din ecumenistii avansati ai Bisericii Ortodoxe a Greciei, a publicat studii pline de sugestii in problemele ecumenice. Preocupat de noi solutii de unitate, el propune angajarea in lucrarea liturgica comuna a diferitelor confesiuni si se refera chiar la taine ca Hirotonia, Botezul si Euharistia. "in cazul unei hirotonii, zice el, Biserica hirotonitoare poate invita toate marile confesiuni din localitate de a trimite reprezentanti care, in conformitate cu propria lor traditie, isi vor pune mainile impreuna cu fratii care savarsesc hirotonia. La Botez, trimisii celorlalte confesiuni pot rosti rugaciuni sau, mai obisnuit, pot accepta implinirea lucrarilor prevazute in randuiala Bisericii care boteaza. Aceasta este valabil si pentru cununii. La inceput ar fi bine daca fiecare Biserica ar ramane la practicile proprii, pentru a evita introducerea "liturghiilor ecumenice", care sunt formate din elemente si traditii deosebite".

Cu privire la Sfanta Euharistie, desigur nu propune impartasirea din acelasi potir, ci un fel de liturghie celebrata simultan, fiecare cu potirul si cu formulele lui. De asemenea, propune reintroducerea Mirungerii imediat dupa Botez, la toate confesiunile, si pregatirea Sfantului Mir numai intr-un singur loc "de catre toate confesiunile", sub conducerea unui proistos.

Toate aceste propuneri, izvorate din dorinta de a gasi solutii, comporta desigur, deocamdata, riscuri serioase, caci toate presupun o apropiere sacramentala inainte de a se fi ajuns la un acord cu privire la doctrina despre ierarhie, succesiune etc, de care depinde esential viata sacramentala a Bisericii.

Invitatia de a intra in aceasta "faza noua, decisiva", cum propune Prof, N. Nissiotis, este prematura teologic. Daca mai ales noi, ortodocsii, am convenit ca "factorul teologic" va da solutiile, nu trebuie sa-l anticipam prin note fortate. Nu excludem insa posibilitatea acestei cai, pentru momentul cand ea va fi pregatita dezacorduri teologice prealabile.

Teologul iezuit Bernard Schultze spune: "Atata timp cat nu stim ce curs va lua istoria in viitor, nu putem face pronosticuri cu privire la solutiile ce se vor adopta ca forme concrete ale trecerii la unitate. Noi am merge chiar mai departe decat aceasta : poate ca nici nu va exista o solutie ultima, ci in practica se vor legitima solutii in diversitate. Dupa ce va fi realizat acordul teologic si vom fi o Biserica una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca, dupa ce vom avea acelasi inteles al tainelor, expresiile practice, de cult, vor putea varia potrivit cu traditia fiecaruia, fara nici un pericol si fara sa fie semne de despartire. "Solutia unitatii e dinamica si mereu in realizare, in mers", spune Max Thurian.

Unitatea se va cuceri pe incetul si aproape pe neobservate. Poate ca un Sinod Ecumenic - adevarat ecumenic - nu ca cel propus de Pr. Ciril Argenti la Nairobi, care vedea al VIII-lea Sinod ecumenic intr-o viitoare Adunare Generala a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, uitand ca el trebuie sa fie un Sinod ecumenic organizat dupa toate randuielile, canoanele si criteriile traditionale ortodoxe.

Deci poate ca un Sinod Ecumenic doar va constata unitatea. De altfel, exact acesta va fi semnul ca unitatea e autentica. Ca sa fie asa insa, Consensus Ecclesiae post-operant eforturilor progresive spre unitate, va trebui sa fie realizat ante-operant unui Sinod al unitatii si in cazul acesta vor fi evitate orice surprize.

Desigur, a avansa solutii nu e un pacat, pacatul e doar, cum spune P. Michalon, a le improviza. Dupa unii, unitatea va fi ca un fel de "schimbare la fata a tuturor", dupa care se vor regasi uniti; dupa altii, va fi un fel de solutie "de sus", cum a fost convertirea Sfantului Apostol Pavel.

P. Michalon scrie ca nu tezele noastre se vor schimba, ci sufletele noastre. "Ecumenismul spiritual - inaintarea in sfintenie si iubire - isi va avea, desigur, si el cuvantul lui hotarator". Nu stim insa la ce va renunta romano-eatolicismul, de pilda, si nici daca Ortodoxia va fi gata sa acorde "dogmelor papalitatii" de dupa 1054 calitatea de teologumene, cum intrevede A. Kartasov. Si chiar daca Ortodoxia ar face-o, nu stim daca romano-catolicii s-ar declara satisfacuti cu o astfel de solutie. Nu stim nici cum se vor netezi caile de comunicare cu protestantismul.

20. Factorul teologic isi recastiga locul pe care il merita.

Abia in ultima vreme Consiliul Ecumenic al Bisericilor a revenit prin Faith and Oxder (Credinta si Constitutie), din initiativa lui Lukas Vischer, la preocupari mai insistente si pe verticala indatoririlor ecumenice. Doua teme mari ocupa agenda Consiliului, ambele tratand probleme teologice. Factorul teologic isi recastiga locul pe care il merita.

Este vorba de documentul cu privire la Botez, Euharistie si Preotie, asupra caruia s-au organizat deja mai multe contacte si care promit rezultate aproape spectaculoase. Se confirma ceea ce am pronosticat noi mai mult, si anume ca prin adancirea propriilor traditii si invataturi dogmatice, confesiunile se vor putea regasi daca nu in aceleasi formule, in orice caz in aceeasi credinta, in acelasi inteles al formulelor, ceea ce va duce mai intai la apropiere, apoi la forme de con-celebrare, apoi la comuniune si unitate. Studiul acestui document da sperante noi ecumenismului.

Cealalta problema in curs de studiu este Comunitatea conciliara. Teologii nostri romani s-au pronuntat asupra valorii ei ecumenice. Am avut si o Conferinta teologica interconfesionala care a dezbatut-o.

Nu-i prevedem aceleasi bune rezultate ca si documentului despre Botez, Euharistie si Preotie, dar fara indoiala unele clarificari se vor produce. In cele din urma, noi ortodocsii vom redacta punctul nostru de vedere cu mai multa fermitate, cum au facut deja romano-catolicii, iar protestantii vor intelege si ei ca a fi comunitate conciliara este altceva decat a fi comunitate consiliara.

A doua formula e doar un nume pentru o adunare de lucruri diferite; prima formula ar putea fi o formula ecumenica, in masura in care ea ar aduna o Biserica soborniceasca in sensul de catolicitate si sobornosti, care sta pe temelia hotararilor Sinoadelor ecumenice, care poate lua hotarari in materie de credinta, prin Sinoade ecumenice, si care deci, stie ce este si recunoaste functia unui Sinod.

Iata, doar ca punct de reper si orientare in aceasta problema, ca punct de vedere ortodox, o definitie data diferentei dintre ortodocsi si romano-catolici de catre Nikos Nissiotis: ortodoxia este "un sistem autocefal autonom al Bisericilor locale bazate pe o administratie sinodala si conciliara".

Aceasta poate foarte bine fi si o definitie a Comunitatii conciliare. Cand toti vor fi "Biserici locale bazate pe administratie sinodala (locala - n.n.) si conciliara (ecumenica - n.n.), se vor putea defini ca o Comunitate conciliara!

Despre aceasta am mai vorbit si cu alt prilej, au mai scris si altii, dezbaterile sunt inca in proces, asa ca nu mai insistam asupra unei asemenea probleme.

+ IPS Dr. Antonie Plamadeala

04 Mai 2012

Vizualizari: 1879

Voteaza:

Dilemele ecumenismului 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

ecumenism

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE