Din apa si din Duh

Din apa si din Duh Mareste imaginea.

Multa vreme, interesul teologic si duhovnicesc fata de botez a fost, de fapt, desprins de semnificatia sa cosmica, de totalitatea relatiei omului cu lumea. El a fost explicat ca eliberare a omului de "pacatul originar". Insa, atat pacatului originar, cat si eliberarii de el li s-au dat un inteles extrem de ingust si de individual. Botezul a fost inteles ca mijlocul prin care se asigura mantuirea individuala a sufletului omului. Nu este de mirare ca o astfel de intelegere a botezului a dus la o restrangere similara a liturghiei baptismale. De la un act al intregii Biserici, cuprinzand intregul cosmos, el a devenit o ceremonie privata, savarsita intr-un colt al bisericii, in urma unei "programari personale", si in care Biserica a fost redusa la "slujitorul tainei", si cosmosul, la cei trei stropi simbolici de apa, considerati ca "necesari si suficienti" pentru "validitatea" sacramentului.

Validitatea botezului a constituit preocuparea de baza - si nu deplinatatea, sensul, bucuria aduse de el. Datorita obsesiei teologiei baptismale cu privire la termenii juridici, si nu ontologici, intrebarea reala - ce anume este sau nu valid? - ramane adesea fara raspuns.

Este adevarat ca, mai nou, in lumea crestina s-a petrecut o largire a teologiei botezului, ajungandu-se la o redescoperire a sensului botezului ca intrare si integrare in Biserica, a semnificatiei lui "eclesiologice". Insa, eclesiologia, daca nu i se da adevarata ei perspectiva cosmica ("pentru viata lumii"), daca nu este inteleasa ca forma crestina a "cosmologiei", devine eclesiolatrie, Biserica fiind privita ca o "fiinta in sine", si nu ca relatie intru totul noua a lui Dumnezeu cu omul si cu lumea. Nu eclesiologia este cea care da botezului adevaratul lui sens; ci, mai degraba, in si prin botez descoperim sensul prim si fundamental al Bisericii. Botezul, prin insasi forma si elementele sale - apa din cristelnita, uleiul de mirungere - ne raporteaza in mod inevitabil la "materie", la lume, la cosmos. In Biserica primara savarsirea botezului avea loc in timpul slujbei solemne a Pastilor si, de fapt, liturghia de Pasti s-a dezvoltat din "misterul pascal" al botezului. Aceasta inseamna ca botezul era conceput ca avand o semnificatie legata direct de "noul timp" a carui celebrare si manifestare erau Pastile. Si, in sfarsit, botezul si mirungerea erau intotdeauna savarsite in Euharistie - care este un sacrament al inaltarii Bisericii spre imparatie, sacrament al "lumii ce va sa fie".

Am spus deja ca tragedia unei anumite teologii (si pietati) a constat in aceea ca, in cautarea unor definitii precise, a izolat in mod artificial sfintele taine de liturghie, in cadrul careia ele erau savarsite. Liturghia a fost exilata in categoria elementelor secundare, decorative si rituale, fara nici o legatura cu "esse" al tainei.

Procedand astfel, teologia a pierdut mult din adevarata intelegere a realitatii sacramentale. Botezul, in special, a suferit o pierdere aproape dezastruoasa a sensului sau. Pentru a-1 redobandi, noi trebuie sa ne reintoarcem la "leitourgia" Bisericii.

In trecut, pregatirea pentru botez dura uneori chiar trei ani. Acum, insa, pentru ca botezul copiilor a devenit, de fapt, universal, aceasta pregatire prezinta doar un interes istoric. Si totusi este important pentru noi sa ne amintim ca o mare parte a vietii Bisericii a fost dedicata pregatirii pentru botez a catehumenilor, a celor care credeau deja in Hristos si erau pe calea desavarsirii acestei credinte in botez. In Biserica Ortodoxa, chiar si astazi, prima parte a Liturghiei euharistice este numita "Liturghia catehumenilor". Perioadele liturgice ale Postului Mare si ale Craciunului, ciclurile Craciunului si Bobotezei, structura Saptamanii Patimilor si, in fine, "sarbatoarea sarbatorilor" - Slujba invierii, au fost, toate, modelate in dezvoltarea lor de pregatirea pentru botez si de desavarsirea lui. Ele semnifica pentru noi, astazi, in primul rand, faptul ca intreaga viata a Bisericii este, intr-un fel, explicarea si manifestarea botezului si, in al doilea rand, ca botezul formeaza continutul real, radacina "existentiala" a ceea ce se numeste acum "educatie religioasa".

Aceasta din urma nu este o abstracta "cunoastere despre Dumnezeu", ci revelarea lucrurilor minunate care s-au "petrecut" si se petrec cu noi la primirea darului dumnezeiesc al noii vieti. Slujba actuala a botezului, asa cum este savarsita in Biserica Ortodoxa, incepe cu ceea ce era, in trecut actul final al "catehumenatului": exorcismele, lepadarea de Satana si marturisirea credintei.

Potrivit unor interpreti moderni ai crestinismului, "demonologia" apartine unei conceptii invechite despre lume si nu poate fi luata in serios de catre omul de azi care "se foloseste de electricitate". Nu putem purta o disputa cu ei, aici. Ceea ce trebuie insa sa afirmam, ceea ce Biserica a afirmat intotdeauna este faptul ca folosirea electricitatii poate fi "demonica", cum poate fi, de fapt, folosirea oricarui lucru si chiar a vietii insasi. Adica, cu alte cuvinte, experienta raului, pe care o numim demonica, nu este doar aceea a unei simple absente a binelui sau, pe acest temei, a tuturor felurilor de alienare si anxietate existentiala. Ci este cu adevarat prezenta puterii intunecate si irationale. Ura nu este doar absenta iubirii. Ea este cu siguranta mai mult decat aceasta, si noi recunoastem prezenta ei prin povara aproape fizica pe care o simtim in noi insine atunci cand uram. In lumea noastra, in care oamenii normali si civilizati "s-au folosit de electricitate" pentru a extermina sase milioane de fiinte omenesti, in aceasta lume, in care aproximativ zece milioane de oameni se afla in lagare de concentrare pentru faptul ca n-au admis sa mearga pe "singura cale care duce spre fericirea universala", in aceasta lume, realitatea "demonica" nu este un simplu mit. Si oricare ar fi valoarea si consistenta expunerii ei in teologii si doctrine, ea este o realitate pe care Biserica o are in vedere si pe care o infrunta atunci cand, in momentul botezului prin mainile preotului, apuca noua fiinta omeneasca care tocmai a intrat in viata si care, potrivit statisticilor, are toate "sansele" ca intr-o zi sa ajunga intr-o institutie de boli mintale, la inchisoare sau, in cel mai bun caz, in innebunitoarea plictiseala a universalei suburbii. Lumea de la care fiinta umana si-a primit viata si care ii va determina viata este o inchisoare. Biserica n-a trebuit sa astepte aparitia lui Kafka si a lui Sartre pentru a afla aceasta. Dar Biserica stie ca portile iadului au fost sfaramate si ca o alta Putere a intrat in lume si a revendicat-o pentru adevaratul ei Stapan. Si acea revendicare nu este doar a sufletelor, ci a totalitatii vietii, a lumii intregi. Astfel - la inceputul botezului - Biserica face aceasta revendicare. Preotul "sufla de trei ori in fata catehumenului" si, insemnan-du-1 de trei ori la frunte si la piept in chipul crucii, pune mana pe capul lui si zice: in numele Tau, Doamne, Dumnezeul adevarului, si al Unuia-Nascut Fiului Tau si al Duhului Tau Celui Sfant, pun mana mea pe robul Tau acesta, care s-a invrednicit a scapa catre Numele Tau cel Sfant si a se pazi sub acoperamantul aripilor Tale. Departeaza de la dansul inselaciunea cea veche si-l umple pe el de credinta cea intru Tine, de nadejde si de dragoste, ca sa cunoasca ca Tu esti Unul Dumnezeu... Da-i lui sa umble in toate poruncile Tale si cele placute Tie sa pazeasca; ca de va face omul acestea, viu va fi printr-insele. Veseleste-l pe el in lucrul mainilor lui si in tot neamul lui, ca sa se marturiseasca Tie, inchinandu-se si slavind Numele Tau cel mare si preainalt..

Aceasta este semnificatia exorcismelor: a infrunta raul, a accepta realitatea lui, a-i cunoaste puterea si a proclama puterea lui Dumnezeu de a-l distruge. Exorcismele anunta botezul care urmeaza ca pe o biruinta. Si, fiind descins si descult si avand mainile ridicate in sus, pe cel ce vine sa se boteze, il intoarce preotul cu fata spre apus si zice: "Te lepezi de satana? Si de toate lucrurile lui? Si de toti slujitorii lui? Si de toata slujirea lui si de toata trufia lui?" Si raspunde cel ce vine sa se boteze, iar de va fi prunc, raspunde nasul, si zice: "Ma lepad".

Primul act al vietii crestine este o renuntare, o provocare, nimeni nu poate fi al lui Hristos daca, mai intai, nu a infruntat raul si daca, apoi, nu este gata sa se lupte cu el. Cat de departe este aceasta intelegere de felul in care, adesea, se propovaduieste sau, ca sa folosim un termen mai modern, "se ofera spre vanzare" crestinismul astazi. Nu este el, oare, de obicei, prezentat ca mangaiere, ajutor, eliberare de tensiuni, folosire rationala a timpului, a energiei si a banilor? Este de ajuns sa citeasca cineva - chiar si o singura data - in ziarele de sambata, temele predicilor de Duminica, sau articolele religioase, pentru ca sa vada cum "religia" este prezentata in mod invariabil ca scapare de ceva - de teama, de frustrare, de neliniste, dar niciodata ca mantuire a omului si a lumii. Cum putem atunci vorbi de "lupta", cand cadrul insusi al bisericilor noastre, prin definitie, transmite ideea de blandete, confort, pace? Cum poate Biserica folosi din nou limbajul specific armatei care i-a fost propriu in primele sale zile, cand inca gandea despre sine ca militia Christi? Cum s-ar putea introduce ideea de "lupta" in buletinul saptamanal al unei parohii din suburbie, printre anunturile a tot felul de sedinte de consiliere, vanzari de prajituri in beneficiul saracilor si intruniri ale "tinerilor adulti".

Si totusi lupta este, cu adevarat, conditia necesara a urmatorului pas, decisiv, "Te impreunezi cu Hristos ?" il intreaba pe catehumen preotul atunci cand il intoarce - converteste - spre rasarit.

Apoi urmeaza marturisirea credintei, marturisirea de catre catehumen a credintei Bisericii, a acceptarii de catre el a acestei credinte si a supunerii fata de ea. Si, din nou, este greu sa-l convingi pe crestinul modern ca, pentru a fi viata lumii, Biserica nu trebuie sa "zambeasca" lumii, punand panoul cu "Bine ati venit" pe locasurile sale si adaptandu-si limbajul la cel al celui mai recent best seller. Inceputul vietii crestine -al vietii in Biserica este smerenia, ascultarea si buna randuiala. Ultimul act al pregatirii pentru botez este, deci, aceasta porunca: "Sa te inchini Lui". Si catehumenul raspunde, "Ma inchin Tatalui si Fiului si Sfantului Duh".

Botezul propriu-zis incepe cu binecuvantarea apei. Pentru a intelege insa semnificatia apei, aici, trebuie sa incetam sa gandim despre ea ca despre o "materie" izolata a tainei. Sau, mai degraba, trebuie sa ne dam seama ca apa este "materia" tainei pentru ca ea reprezinta intreaga materie, care, in botez, este semnul si prezenta lumii insasi. In conceptia biblica "mitologica" despre lume - care, intamplator, este mai plina de sens si mai consecventa din punct de vedere filosofic decat cea oferita de catre unii reprezentanti ai curentului demitologizarii , apa este prima materia, elementul de baza al lumii. Ea este simbolul natural al vietii, pentru ca nu exista viata fara apa, dar este, de asemenea, simbolul distrugerii si al mortii si, in final, este simbolul purificarii, pentru ca nu exista curatie fara ea. In Cartea Facerii crearea vietii este prezentata ca ivire a uscatului din apa - ca biruinta a Duhului lui Dumnezeu asupra apelor - haosul nonexistentei. Intr-un fel, deci, creatia este o transformare a apei in viata.

Important pentru noi este faptul ca apa botezului reprezinta materia cosmosului, lumea ca viata a omului. Si binecuvantarea ei la inceputul slujbei botezului dobandeste astfel o semnificatie cu adevarat cosmica si rascumparatoare. Dumnezeu a creat lumea si a binecuvantat-o si a dat-o omului ca hrana si viata sa, ca mijloc de comuniune cu El. Binecuvantarea apei semnifica rascumpararea materiei sau reintoarcerea la acest sens initial si esential. Acceptand botezul lui Ioan, Hristos a sfintit apa a facut-o apa curatitoare spre impacarea cu Dumnezeu. Atunci, la iesirea lui Hristos din apa, a avut loc Epifania - noua si rascumparatoarea aratare a lui Dumnezeu, si Duhul lui Dumnezeu, Care la inceputul creatiei "se purta pe deasupra apelor", a facut din nou apa - adica lumea - ceea ce fusese la inceput.

A binecuvanta, dupa cum stim, inseamna a aduce multumire. In si prin multumire, omul recunoaste natura adevarata a lucrurilor pe care le primeste de la Dumnezeu, si astfel le face sa fie ceea ce sunt cu adevarat. Noi binecuvantam si sfintim lucrurile atunci cand I le oferim lui Dumnezeu intr-o miscare euharistica a intregii noastre fiinte. Si stand inaintea apei - inaintea cosmosului, materia data noua de Dumnezeu -, aceasta miscare euharistica atotcuprinzatoare constituie adevaratul inceput al liturghiei baptismale.

Mare esti Doamne, si minunate sunt lucrurile Tale, si nici un cuvant nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale. Ca Tu de bunavoie toate aducandu-le dintru nefiinta intru fiinta, cu puterea Ta tii faptura si cu purtarea Ta de grija chivernisesti lumea...De Tine se cutremura toate puterile ingeresti. Pe Tine Te lauda soarele. Pe Tine Te slaveste luna. fi Tie se pleaca stelele. Pe Tine Te asculta lumina. De Tine se ingrozesc adancurile...

Ca Tu ai venit si ne-ai mantuit pe noi! Marturisim harul Tau, vestim mila Ta, Nu tainuim facerea Ta de bine.

Inca o data lumea este proclamata ca fiind ceea ce Hristos ne-a descoperit ca este si ceea ce El a facut-o sa fie - darul lui Dumnezeu pentru om, mijloc de comuniune al omului cu Dumnezeu. Aceasta apa ne este aratata ca "harul rascumpararii", dezlegare de pacat, leac al neputintelor. "Ca am chemat. Doamne, numele Tau cel minunat, slavit si infricosator pentru cei potrivnici".

In aceasta apa il botezam acum - adica il afundam - pe om si acest botez este pentru el botez "in Hristos" (Rom.6, 3). Pentru ca credinta in Hristos care 1-a adus pe acest om la botez este tocmai certitudinea ca Hristos este singurul "continut" adevarat - insemnand existenta si scop - a tot ce exista, deplinatatea Celui care umple toate lucrurile. In credinta, intreaga lume devine sacramentul prezentei Sale, calea vietii in EI. Iar apa, imagine si prezenta a lumii, este cu adevarat imagine si prezenta a lui Hristos.

Dar "nu stiti ca toti cati in Hristos Iisus ne-am botezat, intru moartea Lui ne-am botezat?" (Rom.6, 3). Botezul - darul "innoirii vietii" - este, iata, vestit ca "asemanarea mortii". De ce? Pentru ca viata cea noua pe care Hristos o da celor care cred in El, a stralucit din mormant. Aceasta lume L-a respins pe Hristos, a refuzat sa vada in El propria ei viata si implinire. Si pentru ca nu exista viata pentru ea decat in Hristos, respingand si omorand pe Hristos, lumea s-a condamnat pe sine insasi la moarte. Ultima ei realitate este moartea, si nici una dintre eshatologiile seculare, in care oamenii isi pun inca nadejdea, nu rezista in fata afirmatiei simple a lui Tolstoi: "Dupa o viata stupida, va urma o moarte stupida". Dar crestinul este cel care stie ca adevarata realitate a lumii - a acestei lumi, a acestei vieti a noastre - nu a unei misterioase "alte" lumi este in Hristos; crestinul stie, mai degraba, ca Hristos este aceasta realitate. In auto-suficienta ei, lumea si tot ce exista in ea nu au nici un sens. Si atat timp cat traim dupa tiparul acestei lumi, cu alte cuvinte, atat timp cat facem din viata noastra un tel in sine, nu ramane nici un sens si nici un tel, pentru ca moartea le risipeste, numai cand renuntam in mod liber, total si neconditionat, la independenta vietii noastre, numai atunci cand punem intregul ei sens in Mristos, ne este data "innoirea vietii" - care inseamna o noua dobandire a lumii. Atunci lumea devine cu adevarat sacramentul prezentei lui Hristos, crestere a imparatiei si dobandirea vietii vesnice. Pentru ca Hristos, "inviat din morti, nu mai moare. Moartea nu mai are stapanire asupra Lui". Botezul este, astfel, moartea egoismului si auto-suficientei noastre; si este "asemanarea mortii lui Hristos", pentru ca moartea lui Hristos a fost tocmai o astfel de predare neconditionata. Si precum Hristos cu moartea Sa "pe moarte a calcat", reveland semnificatia ultima si taria vietii, tot asa, moartea noastra in El, ne uneste cu "noua viata in Dumnezeu".

Semnificatia acestei "innoiri a vietii" apare evidenta atunci cand cel nou botezat este imbracat, imediat dupa botez, intr-o haina alba. Aceasta este imbracamintea unui rege. Omul este din nou rege al creatiei. Lumea este din nou viata sa, si nu moartea sa, pentru ca, acum, el stie cum s-o foloseasca. El este restaurat intru bucuria si puterea adevaratei naturi umane. In Biserica Ortodoxa, ceea ce se numeste astazi a doua taina de initiere - mirungerea (sau intarirea, pecetluirea botezului) - a facut dintotdeauna parte integrala din liturghia baptismala. Pentru ca ea nu este atat o alta taina, cat desavarsire a botezului, "intarirea" lui de catre Duhul Sfant. Ba se distinge de botez tot atat cat viata se distinge de nastere. Duhul Sfant intareste intreaga viata a Bisericii, pentru ca El este aceasta viata, manifestarea Bisericii ca "lumea ce va sa fie", ca bucurie si pace a imparatiei. Ca institutie, invatatura, ritual, Biserica nu este, cu adevarat, doar in aceasta lume; ea este si a acestei lumi, o "parte" a ei. Si tocmai Duhul Sfant, a Carui venire este inaugurarea, manifestarea celor din urma, a "lucrurilor de pe urma", este cel care transforma Biserica in "taina" a imparatiei, care face viata ei sa fie prezenta, in aceasta lume, a lumii ce va sa fie.

Mirungerea este astfel Cincizecime a crestinului, intrarea sa in noua viata in Duhul Sfant, care este adevarata viata a Bisericii. Este "hirotonirea" sa ca om adevarat si deplin, pentru ca a fi pe deplin om inseamna tocmai a apartine imparatiei lui Dumnezeu. Si, din nou, nu doar sufletul sau viata sa "spirituala" sau "religioasa" - este astfel intarit, ci fiinta sa omeneasca in intregime. Trupul sau intreg este miruit, pecetluit. sfintit, dedicat noii vieti. "Pecetea darului Duhului Sfant", zice preotul in timp ce-l miruieste pe cel nou botezat "la frunte, la ochi, la nari, la gura, la amandoua urechile, pe piept, pe spate, la maini si la picioare". Omul intreg este facut acum templu al lui Dumnezeu, si intreaga sa viata este de acum inainte o liturghie. Aici, la acest moment, opozitia pseudocrestina intre "spiritual" si "material", "sacru" si "profan", "religios" si "secular" este denuntata, abolita, vadita ca minciuna monstruoasa despre Dumnezeu, om si lume. Singurul templu adevarat ai lui Dumnezeu este omul, si prin om, lumea. Fiecare gram de materie apartine lui Dumnezeu si in Dumnezeu trebuie sa-si gaseasca implinirea. Fiecare moment al timpului este timp al lui Dumnezeu si trebuie sa se desavarseasca in vesnicia lui Dumnezeu, nimic nu este "neutru". Pentru ca Duhul Sfant, ca o raza de lumina, ca un zambet de bucurie, a "atins" toate lucrurile, timpul intreg - revelandu-le pe toate ca pietre pretioase ale unui templu pretios.

A fi cu adevarat om inseamna a fi pe deplin tu insuti. Mirungerea este ungerea omului intru "personalitatea" sa proprie, unica. Ea este, folosind aceeasi imagine, hirotonire a sa spre a fi el insusi, spre a deveni ceea ce Dumnezeu ar vrea ca el sa fie; sa devin ceea ce El a iubit in mine din eternitate. Este darul vocatiei. Daca Biserica este cu adevarat "innoirea vietii" - lumea si natura restaurate in Hristos - ea nu este, ori, mai degraba, nu ar trebui sa fie o institutie pur religioasa, in care a fi "evlavios", a fi un membru al ei "cu o buna reputatie" inseamna a-ti lasa propria personalitate la intrare - la "vestiar", si a o inlocui cu o personalitate impersonala, neutra, de tipul "bun crestin". Evlavia, de fapt, poate fi un lucru foarte periculos, o reala opozitie fata de Duhul Sfant, care este Datatorul de Viata - de bucurie, miscare si creativitate, si nu de "constiinta curata", care se uita la toate cu suspiciune, teama si indignare morala.

Mirungerea este deschiderea omului spre deplinatatea creatiei divine, catre adevarata universalitate a vietii. Este "vantul", ruahv lui Dumnezeu intrand in viata noastra, cuprinzand-o cu foc si cu dragoste, facandu-ne permeabili pentru lucrarea dumnezeiasca, umpland totul de bucurie si de speranta...

Am mentionat deja faptul ca in trecut botezul avea loc la Pasti - ca parte a marii serbari pascale. Implinirea lui fireasca era astfel, desigur, venirea celor nou botezati la Euharistia Bisericii, taina participarii noastre la Pascha imparatiei. Caci botezul deschide portile imparatiei, si Duhul Sfant ne duce la bucuria si pacea ei, adica la implinirea euharistica. Chiar si astazi botezul si mirungerea sunt urmate imediat de o procesiune - care acum ia forma inconjurarii cristelnitei. Initial insa, era o procesiune catre usile bisericii, procesiunea intrarii in biserica. Este semnificativ faptul ca la liturghia pascala, in loc de "Sfinte Dumnezeule..." se canta "Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati si imbracat, Aliluia!", aceeasi cantare care se canta atunci cand "neofitul" este condus in procesiunea baptismala. Botezul, Cincizecimea baptismala este cea care creeaza Biserica ca procesiune, ca intrare, ca inaltare la Pastile cele vesnice ale Domnului.

Apoi, timp de opt zile - imagine a deplinatatii timpului - nou botezatii erau dusi in biserica, si fiecare din acele zile era sarbatorita ca Paste. In cea de a opta zi, avea loc ritualul spalarii sfantului mir, tunderea parului si intoarcerea in lume. De la deplinatatea timpului si a bucuriei, la timpul lumii, ca martori si purtatori ai acelei bucurii - acesta este sensul acestor ritualuri, identic cu sensul cuvintelor de la sfarsitul liturghiei: "Cu pace sa iesim". Semnele vizibile ale tainei sunt spalate - "simbolul" va trebui sa devina realitate, viata insasi va fi de acum semnul tainei, implinirea darului. Iar tunderea parului - ultimul act al liturghiei baptismale - este semn ca viata care incepe acum este o viata de ofranda si jertfa, viata transformata pururea in liturghie - lucrarea lui Hristos.

Doar in lumina botezului putem intelege caracterul sacramental pe care Biserica Ortodoxa il confera pocaintei. In devierea ei juridica, teologia sacramentala a explicat aceasta taina in termenii unei puteri pur "juridice" de a ierta pacatele, putere "delegata" de Hristos, preotului. Insa aceasta explicatie nu are nimic de-a face cu semnificatia originara a pocaintei in Biserica si cu natura ei sacramentala. Sacramentul iertarii pacatelor este botez nu pentru ca opereaza o inlaturare juridica a vinei, ci pentru ca este botez in Iisus Hristos, Cel care este Iertarea insasi. Pacatul pacatelor - adevaratul "pacat originar" - nu este incalcarea regulilor, ci in primul rand devierea iubirii omului si instrainarea lui de Dumnezeu. Faptul ca omul prefera altceva - lumea, pe sine - in locul lui Dumnezeu, acesta este singurul pacat real si, in el, toate pacatele devin firesti, inevitabile. Acest pacat nimiceste adevarata viata a omului. El deviaza cursul vietii de la adevaratul ei sens, de la adevarata ei directie. Iar in Hristos acest pacat este iertat nu in sensul ca acum Dumnezeu l-a "uitat" si nu-l mai ia in seama, ci pentru ca in Hristos omul s-a intors la Dumnezeu, si s-a intors pentru ca pe EI il iubeste si a descoperit ca El este singurul cu adevarat vrednic sa-I daruim iubirea si viata noastra. Iar Dumnezeu l-a acceptat pe om si - in Hristos - l-a impacat cu Sine. Pocainta este, astfel, reintoarcerea dragostei noastre, a vietii noastre la Dumnezeu, iar aceasta reintoarcere este posibila in Hristos pentru ca El ne descopera adevarata viata si ne face constienti de exilul si condamnarea noastra. A crede in Hristos inseamna a ne pocai - a schimba radical insasi "mintea" vietii noastre, a o vedea pe aceasta ca pacat si ca moarte. Iar a crede in El inseamna a accepta descoperirea plina de bucurie ca in El ne-au fost date iertarea si impacarea. In botez, atat pocainta, cat si iertarea isi gasesc implinirea lor. In botez, omul voieste sa moara ca om pacatos, si i se face parte de aceasta moarte; si tot in botez omul voieste innoirea vietii ca iertare, si aceasta i se daruieste.

Si totusi pacatul este inca in noi, si noi mereu cadem din viata cea noua pe care am primit-o. Lupta noului Adam impotriva vechiului Adam este lunga si dureroasa si ce naiva simplificare este a crede, asa cum fac unii, ca "mantuirea" pe care ei o experiaza in "redesteptari religioase" si in asa-numitele "hotarari pentru Hristos" - si care au ca rezultate o indreptare morala, cumpatarea si o calda filantropie - este acea mantuire totala, este ceea ce Dumnezeu a voit atunci cand L-a dat pe Fiul Sau pentru viata lumii. Cu adevarat singura mare tristete este ca "nu suntem sfinti". Si cat de des acesti crestini "morali" nu simt niciodata, nu experiaza niciodata aceasta tristete, pentru ca propria lor "experienta a mantuirii", sentimentul "de a fi mantuiti" ii umple de auto-multumire; si cine a fost "multumit" si-a primit deja rasplata, si nu poate inseta si flamanzi dupa acea transformare si transfigurare totala a vietii, singura care ne poate face "sfinti". Botezul este iertare a pacatelor, si nu inlaturarea lor. El aduce sabia lui Hristos in viata noastra si o transforma in conflict, intr-o adevarata lupta, durere de neocolit si suferinta a cresterii noastre. Intr-adevar, dupa botez si datorita lui, realitatea pacatului poate fi recunoscuta in toata tristetea ei, si adevarata pocainta devine posibila. Prin urmare, intreaga Biserica este in acelasi timp darul iertarii, bucuria "lumii ce va sa fie" si, de asemenea, in mod inevitabil o permanenta pocainta. Praznicul este imposibil fara post, si postul este tocmai pocainta si intoarcere, experienta mantuitoare a tristetii si exilului. Biserica este darul imparatiei - si tocmai acest dar este cel care face evidenta absenta noastra din imparatie, instrainarea noastra de Dumnezeu. Pocainta este cea care ne readuce iara si iara la bucuria ospatului pascal, dar aceasta bucurie ne descopera pacatosenia noastra si ne aduce la judecata.

Taina pocaintei nu este, deci, o "putere" sacra si juridica data de Dumnezeu oamenilor. Este puterea botezului care se traieste in Biserica. Ea isi primeste caracterul sau sacramental de la botez. In Hristos toate pacatele sunt iertate o data pentru totdeauna pentru ca EI insusi este iertarea pacatelor, si nu este nevoie de nicio "noua" dezlegare de pacate. Insa, intr-adevar, pentru noi, cei care in mod constant il parasim pe Hristos si ne excomunicam pe noi insine din viata Lui, este o necesitate sa ne reintoarcem la El ca sa primim, iara si iara, darul care in El a fost dat o data pentru totdeauna. Iar dezlegarea de pacate este semnul ca aceasta intoarcere a avut loc si a fost implinita. Dupa cum fiecare Euharistie nu este o "repetare" a Cinei lui Hristos, ci inaltarea noastra, primirea noastra la acelasi si vesnic ospat, la fel, taina pocaintei nu este o repetare a botezului, ci intoarcerea noastra la "innoirea vietii", pe care Dumnezeu ne-a daruit-o o data pentru totdeauna.

Prarintele Alexander Schmemann

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 3982

Voteaza:

Din apa si din Duh 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE