Dragostea nu se cerseste, ci se castiga si se daruieste

Dragostea nu se cerseste, ci se castiga si se daruieste Mareste imaginea.

Iubirea este cea care dă sens vieţii omului în lume. Ea îi motivează activitatea, îi entuziasmează sentimentele, îl umanizează şi îi înfrumuseţează sufletul. Lipsită de iubire, existenţa umană ar fi de o platitudine înspăimântătoare şi de o tristeţe înfricoşătoare. În faţa unei iubiri sincere, chiar şi cele mai dure suflete se înmoaie, se umanizează. Sub razele ei ocrotitoare, toate par mai frumoase şi mai luminoase. Chiar şi lucrurile neînsufleţite par a prinde viaţă şi a trăi deplin.

De aceea, fiecare caută în viaţa sa iubirea adevărată. O caută, ştiind că dacă o va afla, existenţa sa va fi una împlinită, iar negăsind-o, viaţa îi va fi de o tristeţe dureroasă şi singurătate apăsătoare. Nu toţi ştiu însă că o prietenie nu se cerşeşte, ea construieşte şi, ca o formă de generozitate, se dăruieşte.

Implicându-se într-o relaţie de iubire, fiecare dintre cei doi parteneri speră să îşi împlinească în acest mod nedeplinătăţile sale, să afle un suflet care să rezoneze la bucuriile şi neîmplinirile lui, alături de care să aibă sentimentul de împlinire şi fericire. Prin iubire, fiecare dă expresie dorinţei sale de comuniune şi dialog, de primire şi oferire de sentimente şi trăiri, de emoţii şi convingeri, dorinţei sale de a-şi oferi propria viaţă, de a se dărui pe sine însuşi.

Fiecare dintre cele două persoane implicate în relaţia de iubire provine dintr-o lume diferită, dintr-un alt mediu, cu obiceiuri şi concepţii diferite, cu particularităţi specifice. Un mediu în care a văzut atât lucruri bune, dar poate şi aspecte mai puţin plăcute, pe care apoi le poartă în sufletul său. Ceea ce au de făcut cei doi prieteni încă de la prima lor întâlnire este de a-şi construi propria relaţie. Aceasta presupune ca fiecare dintre ei să facă o selecţie a experienţelor de viaţă şi simţire, astfel încât să păstreze în cadrul prieteniei ceea ce este bun, frumos şi înalt în inima lor şi să cultive aceste valori, iar de tot ceea ce a fost mai puţin frumos şi luminos să se elibereze, pentru a nu împovăra şi îngreuna iubirea lor. Ei trebuie să creeze un univers propriu numai lor, în care să ofere fiecare toate aceste lucruri bune şi frumoase şi să lepede aspectele mai puţin plăcute ale personalităţii lor, din dragoste reciprocă.

De aceea, o prietenie adevărată este o construire şi o autoconstruire, în care fiecare dintre cei doi parteneri trebuie să se definească pe sine, însuşindu-şi de la celălalt tot ceea ce ar putea ajuta relaţia lor, şi descoperindu-i, în mod similar, culmile personalităţii sale, în speranţa unei prietenii împlinite. Fiecare primeşte şi dăruieşte, fără a avea sentimentul că se sărăceşte pe sine, că se limitează sau îşi împuţinează sufletul şi viaţa, ci având convingerea că se înnobilează şi că îmbogăţeşte şi pe celălalt, într-un dialog sincer al iubirii şi dăruirii fără de sfârşit.

Din nefericire, există astăzi şi iubiri rănite, iubiri neîmplinite, în care relaţia dintre a dărui şi a oferi este una bolnavă. Unii cer prea mult, totul sau aproape totul, oferind în schimb prea puţin, nimic sau aproape nimic, iar aceasta este izvor de suferinţă pentru persoana al cărei suflet este înşelat şi rănit. Chiar şi în iubire, starea cea mai înaltă, sentimentul culminant al omului, se manifestă uneori iubirea păcătoasă de sine. Sunt persoane care nu ştiu să ofere, ci doar să pretindă, nu ştiu să dăruiască, ci doar aşteaptă să primească, iar aceasta face din iubire o suferinţă proporţională, pe de o parte, cu intensitatea sentimentelor oferite, iar pe de altă parte, cu violenţa refuzului.

Una dintre cele mai frumoase comparaţii, care se poate aplica unei prietenii, o constituie cea a dăltuirii în marmură a sufletului celuilalt, asemenea mitului lui Pygmalion, descris în Metamorfozele lui Ovidiu. Din dragostea sa faţă de frumos şi ideal, Pygmalion sculptase un trup de femeie din fildeş alb. Fiecăruia dintre contururi îi dăduse un aspect atât de real, încât el însuşi avea impresia că sculptura sa are suflet, că trăieşte. Iubindu-şi creaţia, s-a îndrăgostit de aceasta, ca de o fiinţă vie. La sărbătoarea zeiţei Venus şi pentru a-şi alina sufletul, i-a rugat pe zei să-i dăruiască o soţie care să semene cu sculptura sa şi i-a impresionat atât de mult încât zeiţa Venus i-a promis că îi va împlini dorinţa. Ajungând acasă, Pygmalion a îmbrăţişat statuia pe care o dăltuise, iar aceasta a căpătat dintr-odată viaţă, devenind o femeie de o frumuseţe deosebită - Galateea.

Din acest mit, fiecare poate realiza faptul că, într-adevăr, o prietenie nu se cerşeşte, ci se dăruieşte, dar mai ales se construieşte, pentru că fiecare dintre cele două persoane care se iubesc are de păşit pe un drum lung şi dificil, al construirii de sine şi al sculptării celuilalt, un proces în care relaţia dintre a dărui şi a primi trebuie să fie una egală, spre fericirea ambilor.

Într-o prietenie, fiecare partener este un sculptor, care se cunoaşte pe sine şi caută să îl cunoască şi pe celălalt, redefinindu-se unul pe altul, căutând să se armonizeze, să construiască un univers propriu, o lume a iubirii şi dăruirii, a înţelegerii şi preţuirii, o lume a armoniei şi fericirii, o adevărată oază de pace şi bucurie, într-o lume tot mai frământată. De şansa şi de reuşita meşteşugului său depinde propria fericire şi împlinirea lor.

Prof. Univ. Ioan Teşu
Sursa:ziarullumina.ro

 

24 Februarie 2016

Vizualizari: 2223

Voteaza:

Dragostea nu se cerseste, ci se castiga si se daruieste 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

dragostea iubirea

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE