Duhul Sfant in vremurile de pe urma

Duhul Sfant in vremurile de pe urma Mareste imaginea.

Duhul Sfant in vremurile de pe urma

Conform interpretarii Parintilor celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic, cuvantul evanghelic despre pacatul de moarte se raporteaza la Duhul Sfant si este rezistenta constienta fata de lucrarea Duhului Sfant, rezistenta care reduce intelepciunea lui Dumnezeu la absurditate.

Importanta acestei lucrari ne ajuta sa intelegem curentul mistic legat de "evanghelia vesnica" a lui Gioacchino da Fiore. Mai tarziu, Fr. Baader, J. Boehme, si chiar George Sand preconizeaza cele trei testamente, cele trei epoci istorice. Or, trebuie sa spunem ca istoria Bisericii crestine este deja "vremea de pe urma", eshatologie si se poate vorbi tot mai mult despre lucrarea aparte a Sfantului Duh in aceasta vreme (Fapte 2, 17-21).

Veni Creator Spiritus devine rugaciunea epiclezei eshatologice: de-a lungul istoriei, Duhul Sfant lucreaza pregatind venirea Imparatiei lui Dumnezeu. Dar aici, o data in plus, trebuie sa fim foarte prudenti si sa evitam orice simplificare. Traim in timpul unor infricosatoare confuzii, in care s-a pierdut atmosfera cristalina, transparenta, a Evangheliei; este chiar timpul prezis in Evanghelie, timpul proorocilor mincinosi, al cuvintelor mincinoase, al valorilor falsificate, al situatiilor rasturnate.

Care este atitudinea crestina fata de valorile istoriei?

Scepticismul ascetic se inspira din cuvantul: Nu iubiti lumea, nici cele ce sunt in lume (1 In. 2, 15) si considerati ca, mai devreme sau mai tarziu, tot ce-i cultura este destinat pieirii in foc.

Istoriceste, cultura greaca a fost folosita pentru propovaduirea crestinismului; poate ca rolul ei este deja incheiat. Dupa cum, de la venirea lui Mesia, procreatia face loc virginitatii. De fapt, cultura nu este un element organic al spiritualitatii crestine.

Exista un oarecare utilitarism teocratic: folosirea larga a culturii in scopuri apologetice, pentru a atrage sufletele. Or, atunci cand cultura incepe sa simta ca este numai tolerata, ca este un corp strain folosit dupa nevoi, ea se indeparteaza si devine repede autonoma, secularizata, atee. Dar in acelasi timp, devine evidenta o dificultate inerenta propriei sale dialectici. Sursa culturii este greco-romana. Principiul ei este cel al formei perfecte in finit.

Daca, la inceput, crestinismul a invins cultura, aceasta la randul ei l-a penetrat puternic, ramanand totusi elemente ireductibile. Cultura se opune eshatologiei, apocalipsei, ca si clasicismul sau romantismul. Cultura se opune sfarsitului. Pretentia ei secreta este de a ramane in istorie. Or, nu se poate justifica activitatea istorica a omului decat gasindu-i semnificatia in raport cu sfarsitul. "Chipul acestei lumi trece" (I Cor. 7, 31); trebuie sa auzim aici avertismentul sa ne ferim de idoli, sa nu cadem in marea iluzie a raiurilor pamantene, nici chiar in utopia Bisericii identificate cu imparatia lui Dumnezeu. Chipul Bisericii vazute trece ca si chipul acestei lumi.

Pe de alta parte, hipereshatologismul care sare pe deasupra istoriei direct in sfarsitul lumii si se intalneste cu negatia ascetica priveaza istoria de orice valoare, saraceste intruparea, descarneaza istoria.

Atitudinea crestina nu este in nici un caz o negatie eshatologica sau ascetica. Ea este o afirmatie eshatologica. Cultura nu are o dezvoltare infinita. Ea nu este un scop in sine. Obiectivata, ea devine un sistem de contradictii. Adevarata, ea este sfera in care omul isi exprima adevarul lui, dar acest adevar depaseste prezentul temporal, forma acestei lumi, si de aceea cultura, la punctul ei culminant, se depaseste si devine esentialmente simbol, semn.

Mai devreme sau mai tarziu, gandirea, constiinta morala, arta, socialul se opresc la propria lor limita si atunci se impune alegerea: sa se instaleze in infinitul vicios sau, depasindu-si propria marginire si in transparenta apelor sale limpezi, sa reflecte nevazutul, imparatia lui Dumnezeu nu este accesibila decat trecand prin haosul acestei lumi. Ea nu este o transplantare din afara, ci o revelare a adancului ascuns al lumii acesteia.

Cavalerii Apocalipsei strabat pamantul. Cavalerul alb, invingatorul, Hristos, se inconjoara de insotitori stranii; cavaleri care infatiseaza razboiul, infometarea, moartea. Crestinatatea nu este lovita de un somn greu, tragic in momentul in care lumea se destrama, se descompune.

Lumea traieste in ereziile crestine din cauza crestinilor care nu stiu sa arate prezenta triumfatoare a Vietii; Hristos apocaliptic, diferit de Hristos istoric, traverseaza spatiile lumii, aduce aici criza ultima, judecata, sub o lumina paradoxala, neasteptata, ca judecata lui Iov si a prietenilor lui.

Puntile se prabusesc, legaturile se rup. Exista un fapt mai nelinistitor decat primul turn al lui Babel: confuzia limbilor a fost inlocuita cu neputinta de a ne mai auzi vorbind aceeasi limba, si aceasta este deja confuzia spiritelor. Lumea se inchide in ea insasi si poate ca nu va mai auzi glasul lui Hristos; crestinatatea se inchide in ea insasi si nu mai are nici o priza la istorie.

Unde vom gasi echivalent pentru Malraux, Sartre Camus, in literatura crestinilor? Ei descriu omul ca o fiinta deviata, abjecta, dar acesta este omul format de lagare, de bombardamente, de revolutiile devenite tiranice, de suferinta.

Poate ca necredinciosii descriu mai exact chipul omului si ii descriu cu mai multa iubire pe cei pe care crestinii ii numesc monstri. Pe de alta parte, mai avem literatura de inspiratie crestina a lui Julien Green, a lui Graham Greene, a lui Francis Stuart, a lui Coccioli. La acesti autori deosebiti prezenta lui Dumnezeu se descopera acolo unde nu te-ai fi gandit sa o descoperi.

Savantul agnostic Jean Rostand isi exprima uimirea, atat de nelinistitor pentru noi toti, ca nostalgia lui Dumnezeu la un necredincios poate fi adesea mai puternica decat iubirea pe care o au credinciosii fata de Dumnezeu. Sa nu-i fie oare mai bineplacuta lui Dumnezeu aceasta nostalgie?

Spiritul de discernamant, sensul valorilor se modifica si se modeleaza dupa vremurile atat de speciale pe care le traim, cand "toate bresele se deschid spre cer", dupa eroul lui Bernanos. A-L recunoaste pe Hristos, chiar in cei ce aparent lupta impotriva Lui, dar in realitate se revolta impotriva conceptiilor si a valorilor fals crestine, nu este un act crestin dintre cele mai acute?

Crestinatatea s-a instalat atat de mult in timp sau in toate micile probleme ale vietii cotidiene, cu atata orbire, incat altii se ocupa de reconstructia lumii si cauta marea sinteza a noului destin.

"Tu nu explici nimic, poete, dar prin tine toate lucrurile devin explicabile" (P. Claudel). Lucrurile cele de pe urma nu pot primi intotdeauna definitii teologice. Adeseori, ele se deschid mai curand poeziei, profunzimii sale eonice. "Eu nu inventez, descopar", spune Peguy.

Prin poezie, cand se intoarce spre obarsia lucrurilor, se poate intelege ca frumusetea este o implinire a adevarului si ca harul marcheaza intotdeauna momentul in care "totul este implinit". De aceea: "Este indispensabil ca adevarul sa fie in slava, splendoarea stilului... este un lux, este o necesitate" (Leon Bloy).

Arta sacra este un argument morfologic al existentei adevarului. Pentru a intelege arta moderna, trebuie sa regasim originile artei sacre. Arta catacombelor, neglijand forma, parasind preocuparile artistice, inscrie semnele mantuirii, imaginile cifrate ale Botezului si ale Euharistiei.

O inscriptie greceasca din vremea catacombelor desemneaza Tainele mantuirii in acelasi mod simbolic: "Eu sunt, spune Abercius, ucenicul Sfantului Pastor care paste turmele pe munti si pe campii... Peste tot credinta mi-a fost calauza si peste tot ea m-a hranit cu Peste de la Izvorul cel mare si curat, pe care Preacurata Fecioara L-a pescuit si L-a dat drept hrana prietenilor. Ea are si un Vin delicios amestecat cu apa pe care o da cu Paine.. Toti cei ce gandesc ca mine si inteleg aceste cuvinte sa se roage pentru Abercius".

Puterea invincibila a credintei traseaza pe pereti si pe sarcofage mesajul stralucitor al Vietii Vesnice. Arta clasica nu mai era utila pentru moment. Ea renunta la ea insasi, trece prin propria-i moarte si se cufunda in apele Botezului, pentru a renaste in Hristos si a reaparea, la inceputul secolului IV, sub forma inedita a icoanei. Punte intre vizibil si invizibil, simbolizatul e prezent in simbolul sau.

"Ceea ce Biblia ne spune printr-un cuvant, icoana ne vesteste prin culoare si ne face prezent". Putin din pulberea acestei lumi, o plansa, cateva culori, cateva linii si se naste frumusetea; dar in toata maretia ei, icoana este vederea lucrurilor care nu se vad. Mai mult: ea suscita si atesta prezenta transcendentului, ea e locul teofanic, dar drumul ei a trecut prin cruce si moarte, si aceasta ne duce la arta moderna.

Ca pe timpul catacombelor, iata-ne intre a trai pentru a muri si a muri pentru a trai. Arta moderna n-are inaintea ei nici o posibilitate de evolutie, caci ea este in esenta demolare restauratoare a tuturor ororilor veacurilor de decadenta.

Arta abstracta, in punctul ei cel mai avansat, regaseste libertatea, neatinsa de nici o forma pre-judecata. Forma exterioara e deschisa, dar accesul la forma interioara e barat de ingerul cu sabia de foc. El nu se va deschide decat trecand prin Botez, adica "murind".

Artistul nu-si va regasi sacerdotiul decat savarsind un sacrament teofanic: sa deseneze, sa sculpteze si sa cante numele Domnului, in care Dumnezeu isi face lacas. Tradarile si grosolaniile copistilor, arta impietrita, mumificata, totul e din fericire depasit.

De la copie, prin impresionism si decompozitia artei abstracte, trebuie sa trecem la constructia creatoare a formei interioare. Dar adevarul ei nu poate decurge decat din viziunea mistica. Nu e vorba de a intrupa o idee, ci de intruparea suflarilor Duhului Sfant, de arta teofanica. Noul absolut vine din pregustarea resurselor eshatologice. Arta timpurilor apocaliptice este "amintire a ceea ce va fi".

Cat despre stiinta, in secolul trecut [XIX] Berthelot afirma: "Lumea de azi nu are taine". Or, Edmond Bauer declara ca "ideile metafizice ale lui Berthelot au impiedicat intr-o oarecare masura dezvoltarea stiintei". Gasind "o explicatie" la cutare sau cutare fenomen, doar se deplaseaza dificultatea putin mai departe.

"Cea mai mare taina este insasi putinta de a avea macar un dram de stiinta" (L. de Broglie). "Cel mai de neinteles lucru din lume este ca lumea poate fi inteleasa" (A. Einstein).

Stiinta in totalitatea ei este un mister. Chiar si a-gnosticii pot constata misterul si sa incerce un oarecare sentiment religios. "Cea mai frumoasa emotie pe care o putem incerca este emotia mistica. Aici se afla germenele oricarei stiinte adevarate" (A. Einstein).

Duhul Sfant ii poate trezi unui savant onest, obiectiv, "uimirea" (in sensul lui Platon), El poate arata spiritelor mai initiate "flacara lucrurilor" in materia Tainelor.

Pe plan filosofic, filosofia existentialista transcende tot ce este obiectivare si aspira la descoperirea a ceea ce se afla in spatele obisnuitului factice. Ea regaseste sau poate regasi o realitate care, exact ca in arta moderna, este foarte enigmatica, diferita de ceea ce pot percepe simturile nostre, sau poate construi logica noastra, singura.

Ea degajeaza un mister pe fundalul intentionalitatii, devine atenta la un oarecare finalism, teleologism al istoriei si al destinului pe care istoricii l-au insuflat filosofilor. Este o tensiune intre cei doi poli care poate lua cu usurinta forma dilemei lui Nietzsche. Gandirea filosofica trece si ea printr-o mare dezintegrare, terenul devenind din ce in ce mai exploziv.

Sunt ratiuni sa credem ca Heidegger nu-si va incheia niciodata sistemul asa cum a fost inceput si ca Sartre nu-si va pune niciodata pe hartie etica sa; ei au atins o limita: "mana inchisa este moartea".

E necesar sa treci prin experienta lui Lazar pentru a regasi realitatea in afirmatia biblica: Sa fie lumina, cu care incepe Biblia si cu care se si termina. Este vorba despre lumina imparatiei (Fac. l, 3; Apoc. 22, 5).

Filosoful rus Soloviov, comentand cuvantul referitoar la vestirea Evangheliei pretutindeni ca semn al timpurilor de pe urma, vedea aici un sens aparte: la un moment dat al istoriei, atitudinea neutra, agnostica o sa dispara; fiecare va fi obligat sa opteze, sa aleaga: cu Hristos sau impotriva Lui.

Daca se cugeta asupra lucrarii Duhului Sfant in timpurile de pe urma, poate ca se va putea vedea chiar si aceasta functie de martor, toate formele culturii umane se intalnesc in alegerea de pe urma.

La Peguy: "Nadejdea, spune Dumnezeu, este credinta pe care o iubesc cel mai mult" si, dupa Sfantul Apostol Pavel, credinta este "incredintarea celor nadajduite" (Evr. 115 1). Nadejdea este aspectul eshatologic al credintei, este credinta indreptata catre ceea ce vine. Daca prin credinta ne intarim prin intoarcere in traditie, nadejdea este trairea inainte, in eshatologie.

Dupa Apocalipsa, in Noul Ierusalim neamurile isi "vor aduce slava si cinstea" (22, 26), ele nu vor intra deci acolo cu mainile goale. Se poate crede ca tot ceea ce-1 apropie pe om de adevar pe planul cunoasterii, tot ceea ce exprima el autentic in arta si tot ce traieste ca adevar, toate aceste culmi ale geniului sau vor intra in imparatia lui Dumnezeu si vor coincide cu adevarata lor realitate asa cum chipul va coincide cu originalul lui, in vreme ce aici jos ele doar simbolizeaza si ne aduc viziunea lor profetica.

Chiar frumusetea majestuoasa a piscurilor inzapezite, dezmierdarea marii sau aurul lanurilor de grau vor deveni desavarsitul limbaj de care ne vorbeste adeseori Biblia. Nostalgia Venerelor si tristetea Madonelor lui Botticelli isi vor gasi expresia potrivita cand setea celor doua lumi va fi astamparata.

Elementul cel mai pur si cel mai misterios al culturii, muzica, nu ne proiecteaza deja intr-o realitate transfigurata a acestei lumi? La punctul ei culminant, muzica dispare si ne lasa in fata absolutului. In Messa lui Mozart se aude glasul lui Iisus Hristos, iar inaltarea atinge valoarea liturgica a prezentei. Messa lui Mozart este o icoana desenata cu sunete.

Cand este adevarata, cultura, iesita din cult, isi regaseste originile. Si cand orice forma este depasita prin prezenta, a-ceasta, ca si prezenta euharistica sau lumina Schimbarii la Fata, nu ingaduie temporalizarea.

Cautati Imparatia lui Dumnezeu: cultura, in esenta ei, este aceasta cautare in istorie a ceea ce nu se afla in istorie, a ceea ce o depaseste si o conduce in afara limitelor ei; pe aceasta cale, cultura devine expresia imparatiei in mijlocul acestei lumi.

Asa cum venirea Hristosului istoric cheama venirea lui Hristos in slava, asa cum Euharistia este totodata vestire a sfarsitului si in aceasta vestire face deja sa irupa prin anticipare ceea ce salasluieste in noi, tot la fel si cultura, in punctul ei culminant, renunta la ea insasi, trece prin taina bobului de grau, ia chipul Sfantului Ioan Botezatorul - vestitor si inainte-mergator.

In focul Duhului, cultura devine semn, sageata indreptata spre ce va sa vina si, impreuna cu Mireasa, spune: Vino, Doamnei (Apoc. 22, 17).

Daca orice om dupa chipul lui Dumnezeu este icoana Lui vie, cultura este icoana imparatiei Cerurilor. In momentul marii treceri, Duhul Sfant, cu degetele Sale diafane, va atinge aceasta icoana si ceva din ea va ramane pentru totdeauna.

In "vesnica Liturghie" a veacului viitor, prin toate mijloacele culturii, lamurite in focul curatitor, omul il va slavi pe Domnul. Dar inca de aici, de jos, omul comunitatii crestine, savantul, artistul, cu totii preoti ai Preotiei universale, isi oficiaza fiecare propria Liturghie, in care prezenta lui Hristos se realizeaza dupa masura locului acestei prezente.

Paul Evdochimov

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 3808

Voteaza:

Duhul Sfant in vremurile de pe urma 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE