Dumnezeu este izvorul iubirii si al pacii

Dumnezeu este izvorul iubirii si al pacii Mareste imaginea.

Dumnezeu este izvorul iubirii si al pacii

Revelatia ne invata : "Trei sunt Care marturisesc in cer : Tatal, Cuvantul si Sfantul Duh, si Acesti Trei Una sunt" (I Ioan V, 7). Acesta este pentru crestin modelul suprem al unitatii. Intr-un asezamant de negraita simfonie a iubirii, care-l face pe Apostol sa vorbeasca despre "pacea lui Dumnezeu care covarseste orice minte" (Fii. IV, 7), Dumnezeu se descopera astfel deodata, originar si etern: Trei si Unul,- Trei Persoane intr-o unitate absoluta de fiinta si viata.

Dar mai ales, modul in care Cei Trei sunt una, nu reprezinta problema capitala a constiintei si vietii noastre? Iar daca noi putem intelege, intrucat ne este mantuitor, acest mod prin care Persoanele divine co-exista intr-o unitate desavarsita, mod suprem care ni se reveleaza si ni se instituie drept Arhetip al unitatii noastre intr-o mare varietate de persoane umane, atunci constiinta crestina afla aici si isi intemeiaza realizarea acelei unitati simfonice la care toti oamenii tind cu ardoare, unitate, care se impune astazi, mai mult decat oricand, ca o necesitate vitala.

Stim ca aceasta unitate, armonie desavarsita se inradacineaza fundamental, precum si anticipam, in iubire. "Dumnezeu este iubire" invata de asemenea Revelatia (I Ioan IV, 8). Iubirea e adancul ultim si temeiul existentei. Se poate pune un semn egal in Dumnezeire, intre existenta si iubire; cum s-a spus: intre "Dumnezeu este" si "Dumnezeu iubeste", fara insa ca iubirea sa epuizeze bogatia infinita a Persoanelor, fiintei si energiilor divine.

Dar in iubire se afla taina unitatii. Iubirea exclude izolarea, dezbinarea, confruntarea violenta, fratricida. Si aceasta, esential, pentru ca "iubirea nu cauta ale sale" (I Cor. XIII, 5). Iubirea prin iesirea din sine, dupa modul divin, il cauta si il descopera, il cunoaste si il slujeste pe celalalt si ii traieste viata lui. Iubirea inseamna astfel disponibilitate, oferirea de sine unei alte persoane, de unde si bucuria de a vedea cum persoana iubita creste liber si se implineste din iubirea ta, asa cum se bucura mama pentru fiul care creste din dragostea ei. Si in chip firesc, iubirea implica raspundere, in reciprocitate, a persoanei iubite cu aceeasi disponibilitate si oferire deplina. Tocmai in aceasta comunicare vie cu Dumnezeu si intre semeni se descopera adevarul, bogatia vietii si implinirea in sensul ei divin. O asemenea implinire o exprima intr-un fel propriu V. Parvan, filosof al istoriei, prin cuvintele : "Nu e suflet care, incercand deplin si sincer a trai cel putin in un al doilea, sa nu devina el insusi mai puternic si mai frumos, opera noua a puterii omenesti de jertfa, fiinta noua in lumea noastra veche".

Desigur, modelul originar absolut ni-l descopera Mantuitorul cand, descriind iubirea in Dumnezeu, rosteste: "Eu sunt in Tatal si Tatal este intru Mine" (Ioan XIV, 10). Viu si profund se afirma aici deodata si Eul distinct, personal al Fiului, dar si comuniunea cea mai adanca, eterna si indisolubila cu Tatal in Duhul Sfant. Iubirea divina face ca, real, o Persoana a Sfintei Treimi sa vieze in alta, sa se intemeieze in alta, sa se intemeieze etern Una prin Alta, propriu zis prin Celelalte, fiecare cu unicul Sau propriu. Tatal ca Tata al Fiului in Duhul Sfant, Fiul ca Fiu al Tatalui in Duhul, Duhul ca revarsare a iubirii Tatalui si "san" (Ioan I, 18) al Lui in care odihneste vesnic Fiul. Si aceasta e desavarsit posibil intr-o conditie spirituala de existenta. Iar Dumnezeu- este nu numai iubire ; "Dumnezeu este Duh" (Ioan IV, 24), si "Dumnezeu este Lumina" (I Ioan I, 5). Si astfel, comuniunea, vietuirea unei persoane in celelalte nu cunoaste limitare. Atunci Treimea este Unime si Unimea = Treime , Biserica preamareste deodata "Lumini si Lumina, Viata si Vieti". O Dumnezeire in Trei straluciri.

Acest mod de comuniune divina reveleaza si alte aspecte tot atat de adinci. In iubirea treimica nu e posibila, nicidecum, separarea, izolarea solitara, narcisista. Persoana divina nu e singura in Sine, nu se vede doar pe Sine, ci in fiecare sunt si celelalte doua. Persoanele divine sunt unite fara sa se confunde, se disting fara sa se separe. Fiecare poarta Treimea intreaga, asa cum fiecare dintre noi e chemat sa poarte in sine spiritual umanitatea intreaga. In Dumnezeire totul fiind lumina, nu este loc pentru suspiciune si neincredere. Unde Toti sunt Una, nu exista suprematie sau ostilitate. Fiinta, puterea, stralucirea fiind aceleasi in toate, nu e de conceput inegalitate, invidie, stare de anexa ori tutela. Vietuind Una in Cealalta, nici Una nu e centrul exclusiv pentru Celelalte, cauza si produs al divizarii. Fiecare este Un centru inepuizabil de iubire si lumina pentru Celelalte. Si in aceasta afirmare absolut egala si libera atat a identitatii personale, cat si a unitatii, deci a unitatii in varietate, a intercomunicarii vii si eterne in plenitudinea existentei, consta armonia si pacea vietii divine.

Astfel, la originea creatiei a tuturor fapturilor precum si a persoanelor umane sta iubirea divina treimica. Nu lupta se afla la obarsia fapturilor, ci privirea a Trei Fete stralucind de lumina si iubire care imbratiseaza. Si intrucat, potrivit Revelatiei, originea noastra este in iubirea si vointa Dumnezeului-Treime, Tatal, Fiul si Sfantul Duh, aceasta iubire si viata divina se comunica haric zidirii noastre, ne constituie fiinta si tinta pe care avem sa o urmarim dupa Modelul divin inspirator si sa ne desavarsim nesfarsit prin ea. - Cu referire mai precisa, cand Sfanta Scriptura afirma ca : "A zis Dumnezeu : Sa facem om dupa chipul si dupa asemanarea noastra.." (Facere I, 26), prin aceasta ni se arata clar ca arhetipul Tri-Unitatii divine, al iubirii si nu al luptei este modul nostru adevarat de existenta.

Si conceptul teologic al "creatiei din nimic", - "Din ce n-au fost le-a facut pe ele Dumnezeu si pe neamul omenesc asemenea l-a facut" (II Mac. VII, 28), si, "Dumnezeu cheama la fiinta cele ce inca nu sunt" (Rom. IV, 17), atesta de asemenea sensul ca in actul Sau creator, Dumnezeu nu a avut un alt model in afara de Sine. A zidit totul din dragostea Sa si "dupa chipul Sau". inca o data, la obarsia creatiei sta modelul Unitatii treimice, izvorul haric al iubirii si bunatatii.

Dar trebuie precizat, in acest sens, ca nu numai omul a fost creat "dupa chipul lui Dumnezeu". Nu numai el poarta chipul iubirii si pacii Sale, ci intreaga creatie, opera a vointei si bunatatii Sale, ii poarta "chipul". La sfarsitul fiecarei zile de la "inceputuri", dupa ce apareau fapturile intr-o succesiune ordonata, se spune: "A vazut Dumnezeu ca este bine" (Facere I, 8, 12, 18). Iar in final, dupa facerea omului, ca o incununare, se proclama : "Si a privit Dumnezeu toate cate a facut si iata erau bune foarte" (Fac. I, 31). Erau bune dupa chipul bunatatii Sale, caci mai presus de toate : "Unul Dumnezeu este Duh" (Matei XIX, 7) si izvor al Binelui. - In acest inteles, Biserica vede intreaga creatie, toate fapturile in lumina armoniei Treimii, evocandu-le in rugaciune doxologica: "Oglinzi ale frumusetii Tale Treime" (Canonul Sfintei Treimi).

Si intr-adevar, creatia intreaga a fost originar un receptacol si reflex al iubirii, luminii si puritatii divine. Atat Biblia, cat si cercetari pertinente arata ca aerul, apa lumii, au fost la inceput curate, un mediu optim al vietii si dezvoltarii ei. Iar omul, chip al Dumnezeului iubirii a fost chemat sa fie intrupare a iubirii. Legea, conditia noastra autentica de existenta este, esential, iubirea si armonia pacii. "Comportamentul agresiv nu este un atribut uman", observa un genetician de astazi. "Toate faptele cunoscute demonstreaza ca agresiunea nu are o baza biologica. Dimpotriva, am fi tentati sa credem ca specia noastra este singura specie altruista... (constient altruista, n.n.). Obarsia violentei nu trebuie deci cautata in genetica, ci in afara ei, in nenumaratii factori care au definit in fiecare perioada istorica mediul in acceptiunea lui cea mai larga" (C. Maximilian, Un genetician priveste lumea, Bucuresti, 1984, p. 65, 70).

Pentru pastrarea acestei puritati a creatiei Sale a poruncit Dumnezeu lui Adam : "Din toti pomii din rai poti sa mananci. Iar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci, caci in ziua in care vei manca din el, vei muri negresit" (Facere II, 16-17). - S-a interpretat uneori, gresit, acest loc al Sfintei Scripturi, intelegandu-se ca interdictia divina ar fi privit actul insusi al cunoasterii. Nu aceasta a oprit-o Dumnezeu. Cunostinta este atribut divin si dar divin conferit omului. Este unul din darurile Duhului Sfant. Potrivit Revelatiei : "Se va odihni peste El (peste lastarul din tulpina lui lesei, adica Hristos n.n.) Duhul lui Dumnezeu, duhul intelepciunii si al intelegerii, duhul sfatului si al tariei, duhul cunostintei si al bunei credinte... duhul temerii de Dumnezeu..." (Isaia XI, 2-3). Iar Mantuitorul invata : "Viata vesnica, aceasta este: sa Te cunoasca pe Tine singurul Dumnezeu adevarat, si pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis" (Ioan XVII, 3). - Deci, cunostinta face parte din zestrea noastra harica, si in ea este viata. Este dar si viata pentru ca, in spiritul Revelatiei, cunostinta inseamna, in fond, unire (Facere, IV, 1). Si, in unire cu Dumnezeu si a fapturilor intreolalta se naste si se imbogateste viata.

Iar daca Dumnezeu a oprit, nu cunoasterea, ci mancarea din "pomul cunostintei binelui si raului", aceasta interdictie avea in vedere tocmai evitarea caderii din har,- a caderii din unitatea armoniei si puritatii divine, in ambiguitatea sfasietoare, mortala a pacatului, prin gustarea nu numai din bine, ci si din rau. Ce este moartea, daca nu : separare, disolutie. Ce a urmat caderii, daca nu acest tragic amestec de bine si de rau ? Cain aduce mai intai jertfa lui Dumnezeu, iar apoi isi ucide fratele (Facere IV, 3-8). El infecteaza cu varsare de sange nu numai genul uman, ci si pamantul, pentru care Ziditorul exclama: "Glasul sangelui fratelui tau, striga din pamant catre Mine!" (Facere IV, 10). - In consens cu aceasta interdictie, trebuie observat ca dupa cadere, Dumnezeu, prin Moise pune in antiteza aceste doua realitati nefiresc unite in noua noastra conditie de existenta : "Iata Eu astazi ti-am pus inainte viata si moartea, binele si raul... binecuvantare si blestem. Alege viata casa traiesti tu si urmasii tai (Deut. XXX, 15, 19).

Dumnezeu, ca izvor al Iubirii si Creator al Vietii, a voit pentru om cunoasterea si impartasirea numai din bine, din iubire si pace temei al vietii. In mijlocul Raiului erau "pomul vietii si pomul cunostintei binelui si raului" (Facere II, 9). Aceasta ne spune, o data mai mult, ca darul cunostintei, al stiintei era si trebuie sa fie in slujba vietii si nu a ruinarii ei si a mortii. Lui Adam i-a fost incredintat pamantul sa-l stapaneasca (Fac. I, 28). Dar, Cartea Facerii mai spune ca el a fost asezat "in gradina cea din Eden, ca s-o lucreze si s-o pazeasca" (Facere II, 15). Stapanirea pamantului implica responsabilitate: trebuie sa-l lucreze, si totodata, sa-l pazeasca. Sarcina ecologica e data de la inceput. Cunoasterea si iubirea, stiinta si constiinta sunt indisolubil unite. De remarcat, Sfantul Ioan Damaschin considera "ca prin Pomul vietii sa se inteleaga cunostinta dumnezeiasca ... participarea la bine". Interpretand cuvintele Sfintei Scripturi : "Din tot pomul din Rai sa mananci...", el invata ca Dumnezeu, prin aceste cuvinte, a voit sa spuna : "Suie-te prin toate fapturile la Mine, Ziditorul, si culege din toate un singur fruct, pe Mine, Viata cea adevarata" (Dogmatica, II, 11).

Intruparea Fiului lui Dumnezeu aduce viata divina a Prea Sfintei Treimi in lume. Iisus Hristos reveleaza Treimea si modul Ei "de existenta. Dumnezeu ni S-a descoperit deplin ca Treime in opera mantuirii. Acum se arata ca Tatal "asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul Nascut L-a dat ca oricine crede in El sa nu piara ci sa aiba viata vesnica" si, prin jertfa Lui "Sa adune pe fiii lui Dumnezeu cei imprastiati intr-una " (Ioan III, 16 ; XI, 52) ; in unitatea cea dupa chipul Sau, dupa care am fost creati. Este o identitate intre "Sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra", din actul creatiei (Facere I, 26) si "Parinte, Ma rog ca toti sa fie una, dupa cum Tu intru Mine si Eu intru Tine, asa si acestia in Noi sa fie una" (Ioan XVII, 21), din rugaciunea Mantuitorului. "Chipul si asemanarea noastra" divina se reveleaza deplin in "Noi" rostit de Hristos. Punctul de jonctiune este acest "Noi". Precum "Noi suntem Una si ei sa fie una in Noi", dupa chipul Nostru. Unitatea divina a Celor Trei Persoane este icoana unitatii noastre. Este, dupa Revelatie, conditia existentei noastre. Este si telul nostru, neincetat, de realizare a unitatii in pluralitate. Unitate in pluralitate si de persoane si de natiuni, tinand in cumpana dreapta atat unitatea cat si identitatea personala sau etnica. Caci, asa cum observa Pr. prof. D. Staniloae : "Noi ne dam seama ca cea mai perfecta si mai plina de sens unitate este unitatea in iubire, adica unitatea intre persoanele neconfundate. Orice alta unitate e lipsita de semnificatie si de viata spirituala. De aceea expresiile Unul in fiinta si intreit in persoane nu trebuie sa ne faca sa contemplam fiinta divina in sine deosebita de persoane si de iubirea intre ele, ci ca iubire existenta in persoane si intre persoane" (Sfanta Treime, structura supremei iubiri, in "Stud. Teol.", nr. 5-6, 1970, p. 334-35). Asa si fiinta noastra se constituie din iubire si pentru iubire.

Fratii au, de pilda, deodata si constiinta unei "surse fiintiale comune", din unii si aceiasi parinti, uniti prin iubire, dar si constiinta unicitatii si darurilor proprii, prin care se disting si cu care se implinesc in dragoste, unii pe altii. Fiii unui neam au si ei constiinta unitatii intr-o origine comuna, ancestrala, pe un anumit teritoriu, cu un crez comun, cu aceeasi limba, aceleasi traditii si aceleasi teluri, dar si constiinta vocatiei si aportului fiecarei persoane la afirmarea si realizarea Patriei comune. Intr-o sfera si mai cuprinzatoare, noi oamenii de pretutindeni, avem si constiinta unitatii noastre pan-umane, inzestrati fiind toti cu spirit, ratiune, libertate, putere creativa, nazuinta dupa bine, adevar, frumos, etc, dar si constiinta ca asemenea persoanelor, si natiunile din care facem parte au o identitate proprie, o vocatie a lor in istorie, simtind nevoia si datoria sa si-o afirme si sa-si aduca o contributie la patrimoniul comun in conditii de libertate si colaborare reciproca.

Realizarea insasi a destinului nostru uman, noi o vedem in echilibrul acestor doua coordonate esentiale, fundamental (arhetipal) inradacinate in Prea Sfanta Treime, icoana a unitatii in iubire intre Persoane distincte, sau ceea ce am putea numi pe plan uman: o unitate plurala intemeiata tot in iubire, la nivelul neamurilor si al umanitatii intregi, inaintand in armonie si pace prin schimburi reciproce de valori spirituale si materiale. O coexistenta in care unitatea nu dizolva, nu anihileaza pluralitatea, iar pluralitatea nu sfarama unitatea.

Istoria, cu virtutile si pacatele ei, a generat, in spiritul acestui "tipar", unitati plurale mai mari sau mai mici, firesti sau nefiresti, aspirand neincetat insa la marea unitate umana. Unitatile firesti sunt acelea care au la baza factorul etnic si se manifesta in lume printr-un etos si un suflet etnic propriu. Au aparut insa de-a lungul timpului si forme de organizare mai putin firesti, prin inglobarea unor unitati etnice, intr-un conglomerat mozaical, mentinut intr-o unitate precara prin forta si asuprire. Este vorba de marile imperii, de state cu segregare rasiala, s.a. in aceste ansambluri de etnii nu se poate realiza o unitate plurala autentica. Conflictele, in permanenta efervescenta si explozie, sunt marturie. Mai toate razboaiele au fost provocate tocmai de aceste forme nefiresti de unitate. Exista desigur, si alte cauze, ca spre pilda impartirea in zone de influenta, politica de dictat, inechitatea ordinii economice etc. Cata vreme mai dainuie asemenea cauze, primejdiile de confruntari sangeroase continua. Iar astazi, aceste confruntari, cu mijloacele arsenalelor nucleare, pot duce la distrugerea nu numai a beligerantilor, ci si a celorlalte fiinte nevinovate si chiar, mai grav, a acestui nevinovat pamant, locas sfant al umanitatii.

Fiecare popor, constituit istoriceste intr-o asemenea unitate proprie, fireasca, are un loc si un drept egal cu celelalte neamuri in marea familie umana. Nu exista criterii discriminatorii fondate care sa justifice privilegii, drepturi inegale, si care sa imparta lumea. Sunt popoare mai mari sau mai mici, ca numar de locuitori si teritoriu. Inaintea lui Dumnezeu toti oamenii sunt insa egali. Apostolul neamurilor arata ca "Dumnezeu a facut dintr-un sange tot neamul omenesc, ca sa locuiasca peste toata fata pamantului, asezand vremile cele de mai inainte unduite si hotarele locuirii lor" (Fapte XVII, 26). Si cum observa un sociolog roman, "umanitatea nu e alcatuita doar din suma oamenilor, ci umanitatea se creeaza prin oameni, care trebuie sa fie oameni" (D. Gusti). Asemenea exemplare nobile au toate popoarele.

Adevaratul drept si privilegiu al marilor natiuni, cu un plus de dezvoltare si civilizatie, este ca, in iubire fraterna, sa ajute la ridicarea celorlalte natiuni si nu la supunerea si exploatarea lor. Sa afirme si sa cultive in lume primatul, demn de om, al spiritului creator de valori in slujba tuturor ; primatul iubirii, al dreptului si nu al fortei, sau al amenintarii cu forta. Semnificativa este, in acest sens opinia unui alt savant si umanist al nostru, Octav Onicescu (f 1985), care considera ca "a venit momentul sa punem problema morala a natiunilor ca atare" si, judecand ca actuala lor "coexistenta sta in sfera unui empirism haotic, in launtrul careia notiunile de comuna vietuire sunt doar deziderate departe de acea existenta", ca om de stiinta aprecia : "intelepciunea natiunilor va gasi poate si in ea (in stiinta n.n.) drumul catre luminile viitorului". Da, desigur ! Numai, ca stiinta sa fie sustinuta de mobilul ei autentic, de telul ei : cautarea si descoperirea adevarului si punerea tuturor descoperirilor cu iubire in slujirea binelui si fericirii tuturor oamenilor, fara nici un fel de discriminare.

Marilor convertiri religioase, de la sfarsitul Antichitatii si din Evul Mediu, este vital, sa le urmeze astazi o noua convertire generala a popoarelor la spiritul iubirii si al pacii. O impune situatia de criza care dureaza de prea mult timp. Cercetatorii in domeniu observa ca in ultimii cinci mii de ani au fost doar trei sute ani de pace... Chiar de la sfarsitul celui de al doilea razboi mondial, in ultimii patruzeci de ani, nu a fost nici o zi de pace deplina pe planeta (C. Maximilian, op. cit., p. 64). Trebuie sa ne dovedim capabili de o mare mutatie in constiinta. Razboaiele le fac oamenii, nu armele, dar fara arme nu le-ar putea face. Schimbarea constiintei va putea face insa inutile si odioase armele. De la aceasta schimbare trebuie sa plece dezarmarea si conceptia despre aparare. Caci se face din arme un argument decisiv in favoarea pacii. Se vrea aparata pacea cu armele, se apara morala, imoral. Se continua, anacronic, metoda teroarei. In Vechiul Testament intr-adevar, s-a spus: "inceputul intelepciunii este frica de Dumnezeu" (Pilde IX, 10). Dar este vorba aici numai de inceputul intelepciunii. Frica de pedeapsa, de contralovitura adversarului, cu arme tot mai sofisticate, cultivata astazi sistematic. Si, un cerc vicios ne impresoara : neincrederea provoaca inarmari, iar inarmarile sporesc neincrederea. Ne pot apara armele, mai ales cele nucleare ? Accidentele unor reactoare, in ultima vreme, ne-au aratat ca prezenta armelor este in ea insasi un pericol amenintator. Cum ne putem salva de o asa primejdioasa conceptie ; cum putem iesi dintr-o astfel de pedagogie a teroarei?

In duhul Evangheliei lui Hristos, Apostolul invata: "In iubire nu este frica, ci iubirea desavarsita alunga frica" (Ioan IV, 18). Trebuie sa ne unim toti pentru o asemenea convertire morala a constiintelor. Primejdia e generala, raspunderea e tot generala, a oamenilor de pretutindeni. E o necesitate imperioasa a timpului. Pentru constiinta crestina e o porunca divina. Iisus Hristos revelatorul iubirii divine, inainte de jertfa si invierea Sa, a lasat testament : "Porunca noua dau voua, sa va iubiti unul pe altul" (Ioan XIII, 34). Si: "Pace va las voua, pacea Mea o dau voua" (Ioan XIV, 27). Acestea sunt insa, in acelasi timp si comandamentele fundamental-umane si salvatoare. Iubirea e principiul vietii; pacea e apararea vietii si progresul ei.

Anul 1986, declarat de Organizatia Natiunilor Unite (ONU) an international al pacii, cu ample manifestari in acest scop, in toate tarile lumii si cu declaratii semnificative, incurajatoare ale multor sefi de State, sa determine inceputul acestei mari mutatii in constiinte si in decizii, pentru mai multa dragoste si incredere intre oameni si natiuni. Sa ne cultivam fondul autentic, zestrea noastra de har constituita din : constiinta, iubire, libertate creatoare, dreptate si pace, armonie... Si din aceste daruri si virtuti sa reconstituim unitatea noastra umana, in care toate popoarele sa-si poata aduce, dupa un cuvant al Sfintei Scripturi: "Slava si cinstea lor" (Apoc. XXI, 26), intr-o lume innoita, in fata istoriei si a lui Dumnezeu.

Parintele Constantin Galeriu

09 Mai 2012

Vizualizari: 3687

Voteaza:

Dumnezeu este izvorul iubirii si al pacii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE