Emancipare si perversiune

Emancipare si perversiune Mareste imaginea.

Emancipare şi perversiune
"Descătuşarea sexului"

Dintr-o problemă între altele, sexualitatea a devenit o obsesie a lumii contemporane. Politicieni, jurişti filosofi, antropologi, sociologi, medici, psihologi, teologi - toţi se simt datori să-i facă un loc din ce în ce mai mare în preocupările lor. Ideea generală este aceea că mentalitatea tradiţională a îngrădit nelegitim libertatea sexuală şi a ocultat sub tabu-uri şi prejudecăţi funcţia individuală şi socială a sexualităţii. Altfel spus: trecutul ne-a lăsat moştenire o viziune eronată a problemei, pe care prezentul este chemat să o corecteze, pe fondul "emancipării" sau "dezinhibării" impuse de "progresul" general al civilizaţiei. Liberalismul sexual, atît în teorie cît şi în practică, devine criteriu al modernităţii, indiferent de formele lui de manifestare. S-a ajuns chiar la luarea în dis-cuţie, sub egida O.N.U. (întrunirile recente de la Cairo şi Beijing), a unei noi taxinomii a sexelor, cea tradiţională nemaicorespunzînd, chipurile, realităţilor şi exigenţelor actuale! Ne pasc vremurile în care omenirea va fi "legal" împărţită în 4 sau 5 categorii sexuale (deşi, cu puţină fantezie, s-ar putea scorni chiar mai multe!), simpla condiţie de "bărbat" sau "femeie", ca şi matrimoniul clasic, bazat pe heterosexualitate, devenind irelevante...

Grija exagerată - ceea ce va să zică: prioritară, iar adesea chiar exclusivă - a omului faţă de propriul trup şi de funcţiile imediate ale acestuia este rezultatul consecvent al unui lung proces de despiritualizare, inaugurat de antropocentrismul şi naturalismul renascentist, trecînd prin ateismul şi materialismul iluminist, pentru a ajunge la formele de perversiune şi degenerare ale secolului peste care tocmai am tras cortina.

Se vorbeşte uneori, în sens negativ, despre o "animalizare" (într-un limbaj mai crud: "îndobitocire") a speţei umane. Animalul are însă o ingenuitate instinctuală cu care omul nu se poate lăuda. Fiind singura fiinţă vie capabilă să-şi pervertească instinctele prin conştiinţă*, omul decăzut intră direct într-o condiţie de sub-animalitate (vorba bietului Topîrceanu: omului îi este necesară o mare doză de nesimţire ca să nu roşească în faţa porcului...). Omul modern rămîne tot mai mult dator nu doar icoanei sale spirituale ("chipului" şi "asemănării" lui Dumnezeu), dar şi propriei "animalităţi". Indepărtîndu-se de centrul spiritual al existenţei, el perverteşte şi dimen-siunea materială a fiinţei sale, "ieşindu-şi din fire" sub toate aspectele.

La fel de falsă e şi forţarea unui sens pozitiv al "animalităţii" noastre. Ca să ne întoarcem la problema de la care am pornit, e doar o iluzie că liberalizarea sexuală ar fi echivalentă cu o conformare la "natura umană", cu o asumare "dezinhibată" a celor "fireşti" (în sensul şabloanelor clasice - exploatate pro domo - de genul Naturalia non sunt turpia sau Homo sum; nihil humani a me alien-um puto). Faptul de a poseda conştiinţă ne împiedică să fim "animale" - şi în sensul bun, şi în sensul rău al cuvîntului. Omul se poate armoniza cu natura înconjurătoare, dar nu se poate reduce la ea; el o depăşeşte întotdeauna, fie într-un sens, fie în celălalt.

"Natura" omului nu poate fi definită material, iar creştineşte vorbind, ea nu-şi află sensul fără raportare Dumnezeul Care S-a făcut om. Modelul umanităţii creştine e Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul - "piatră de poticnire" a tuturor aventurilor noastre naturist-animalizante. Viaţa creştină nu înseamnă doar secundum naturam vivere, ci, mai presus de toate, imitatio Christi.

Sînt cu atît mai curioase anumite încercări pretins "teologice" de fundamentare a liberalismului sexual al contemporaneităţii. (O astfel de încercare penibilă - ţinînd de aşa-numita "teologie feministă" ivită în sînul protestantismului, şi mai ales al anglicanismului - s-a tradus nu demult şi-n româneşte: Adrian Thatcher, Descătuşarea sexului. O teologie creştină a sexualităţii, Ed. Polimark, Bucureşti, 1995. Autorul încearcă mai cu seamă apologia feminismului şi legitimarea  homosexualităţii/lesbianismului, persiflînd Tradiţia şi răstălmăcind Sfintele Scripturi**). Fenomenul este caracteristic ariei occidentale, facîndu-se simţit chiar şi în mediile catolice (ca, de pildă, la o Măria Caterina Jacobelli - autoare ce face mare caz de catolicism - într-o recentă carte despre Risus paschalis şi "temeiul teologic al plăcerii sexuale", unde încearcă să-şi legitimeze speculaţiile - psihanalizabile - cu extrase siluite din Toma de Aquino şi din conjuncturale declaraţii papale! ). Uneori, astfel de discursuri pseudo-teologale se intersectează cu ceea ce se numeşte "antropologia sexelor", sub pălăria încăpătoare a unei pretinse "antropologii creştine". Alteori, totul se varsă în marele ghiveci "holistic" al "spiritualităţii" New Age (în care creştinismul est corcit cu elemente magico-naturiste, pe urmele teosofîe şi antroposofiei steineriene).

Este simptomatic acest pseudo-creştinism ce-şi vizuieşte propria tradiţie în numele... "descătuşării sexului"! Foarte des este invocat faptul că omul este facut "după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu"; dar cum pe Dumnezeu contemporaneitatea îl ignoră, speculaţiile iau calea inversă: sînt înregistrate "obiectiv" datele imediate ale umanului şi apoi este reconstruită, cu o erudiţie dece-rebrată sau tendenţioasă, o imagine a divinului care să le suporte! Ca în vechiul păgînism, divinitatea este aproximată, de fapt, după chipul şi asemănarea omului; nu teologia catalizează antropologia, ci cea din urmă o ajustează procustian pe cea dintîi. Se face simţită ambiţia omului de a-şi înnobila teoretic degenerescenta, fără să-şi pună problema "fundamentalistă" a profanărilor, pentru că, în fond, totul stă sub semnul desacralizării. Materialismul se deghizează în spiritualism, aşa cum Satana "se îmbracă în înger al luminii" (II Corinteni 11, 14). Sexualitatea "descătuşată" ţine să cocheteze, cultural, cu Absolutul. Dar pentru această aberantă concomitentă între "rai" şi sex există la români o vorbă pe cît de crudă, pe atît de lămuritoare...

De aceea ne simţim solidari, cîteodată, cu "buna sălbăticie" a Ortodoxiei.

Creştinism şi feminism
Una dintre smintelile lumii actuale este şi ceea ce am putea numi "disoluţia sexelor"; ea ţine de tendinţa generală a omului modern de a se opune, cu fapta sau măcar cu gîndul, rînduielilor firii, ceea ce va să însemne, creştineşte vorbind, ordinii pe care Dumnezeu a lăsat-o în Creaţia Sa. Nu este vorba decît pînă la un punct de slăbiciunea cărnii sau a minţii; îndărătul acestor manifestări stă, mai mult sau mai puţin conştientizat, un rău mult mai adînc, pe care Părinţii îl numiseră "rădăcină a tuturor ce- lorlalte rele": orgoliul de tip luciferic, revolta creaturii împotriva Creatorului. Plecînd de la o înţelegere dizolvantă a libertăţii, nu mai suferim determinaţiile absolute care ţin de înţelepciunea divină, ci am vrea să ne auto-determinăm după propriile noastre capricii. Sîntem, ur-mînd expresia apostolică, oalele care cer socoteală Olarului că le-a făcut aşa şi nu altfel (în loc să-I mulţumească pentru că le-a adus la existenţă şi le-a dat un rost, suflînd peste ele "duh viu" şi oferindu-le putinţa de a fi mai mult decît nişte hîrburi: "vase" ale harului Său, care biruie moartea).

Pe lîngă relaţiile homosexuale şi operaţiile de schimbare a sexului (care reprezintă consecinţa ultimă a acestui sexualism dizolvant), mişcarea feministă joacă un rol important, fiind principala pîrghie a aşa-numitei "e-mancipări" a sexului "slab". Ne paşte femeia care vrea să fie "bărbată". Nae Ionescu avea dreptate să remarce că feminismul nu este altceva decît expresia lipsei de feminitate (aşa cum efeminarea nu poate fi decît o criză a masculinităţii). Femeia modernă se simte nedreptăţită prin însuşi faptul de a fi femeie, dar în spatele acestei nemulţumiri particulare se ascunde drama generică a umanului dezdumnezeit: "ieşirea din fire". Cît de departe am ajuns de acel "etern feminin" (dos Ewigweibliche) care trăgea Firea spre înalturi!

Feminismul ne apare direct proporţional cu des-creştinarea lumii. Căci, fără să pună problema falsă a egalităţii şi fără să recurgă la aberaţiile "teologiei feministe" de astăzi, creştinismul îi redase femeii demnitatea principială. Dacă prin femeie (Eva) a intrat păcatul în lume, tot prin femeie (Măria) a venit mîntuirea de păcate. Născătoarea de Dumnezeu reprezintă icoana ideală a feminităţii, însumînd, în chip tainic, maternitatea şi fecioria. Cultul marianic a contribuit decisiv la reconsiderarea statutului religios şi social al femeii, pe care creştinismul a ridicat-o la înălţimi pe care feminismul n-o s-o poată ridica niciodată. Femeia creştină, născută mistic din fiat-ul Măriei, este angajată plenar în iconomia mîntuirii neamului omenesc: ea este izvor de viaţă şi de înviere.

"Bărbatul, luptător şi tehnician, dez-umanizează lumea; femeia, rugătoare, o umanizează prin calitatea ei de mamă chemată să vegheze asupra oricărei fiinţe omeneşti ca asupra propriei sale odrasle. Dar femeia îşi va împlini menirea numai dacă va primi slujirea «fecioarelor înţelepte» din parabolă, ale căror candele erau pline de darurile Duhului...", spunea Paul Evdokimov în La femme et le salut du monde ).

Dumnezeu i-a rînduit femeii ca femeie un rost fundamental în dinamica soteriologică a umanului. Fuga femeii de propria ei feminitate nu poate fi, din perspectivă creştină, decît un aspect tragic al fugii omului de propria lui mîntuire. Bărbatul şi femeia sînt deopotrivă responsabili, înaintea lui Dumnezeu, de înstrăinarea de sine a firii omeneşti; ei nu-şi pot afla plinătatea decît laolaltă şi ca atare, rugători de-a dreapta şi de-a stînga lui Hristos, aşa cum ni-i înfăţişează icoana de tip Deisis, în care acelaşi Evdokimov (op. cit, pp. 235-241) vedea imaginea arhetipală a comuniunii umanului cu divinul - mod de transcendere mistică a sexelor, iar nu de anulare a lor.

Indărătnică să devină ceea ce este, femeia moder- nă se chinuie, caricatural, să devină ceea ce nu este !** Creştinismul (forma supremă de ordine) a adus cu sine transfigurarea femeii, în vreme ce feminismul (care este numai o formă de anarhie post-creştină) n-a putut aduce decît des-figurarea ei.

In ultimă instanţă, problema actuală a femeii nu aparţine nici feminismului, nici anti-feminismului, ci -lucru pe care se cade să-l conştientizăm în toată gravitatea lui - destinului generic al umanităţii "apocaliptice"***.

Razvan Codrescu

Note:

* "Dintre animale, singur omul are facultatea de a transforma instinctele în acte voluntare [...] De aici a rezultat că, în timp ce animalul încătuşat de instincte nu se abate niciodată de la legile naturii, omul, aproape liber, a ajuns să calce în picioare aceste admirabile legi, stabilite [de Dumnezeu] în vederea fericirii lui. într-adevăr, nu orice om este în stare să cunoască şi să înţeleagă scopurile instinctelor; în aceste condiţii, prerogativa de a-şi alege mijloacele devine, în mîinile omului ignorant sau neînţelept, o armă periculoasă, cu care se poate chiar sinucide. Din admirabila desfăşurare a actelor instinctive, un asemenea om nu remarcă şi nu reţine decît senzaţiile plăcute care însoţesc îndeplinirea actelor respective. Şi în loc de a se înălţa pînă la scopul instinctului, el nu mai urmăreşte decît plăcerea, devenită unică ţintă a activităţii sale. Or patima nu e altceva decît căutarea exclusivă a plăcerii ce rezultă din satisfacerea unei trebuinţe instinctive deviate (adică al cărei scop natural este ignorat, neînţeles sau chiar -nu de puţine ori — dinadins relativizat)" (Nicolae C. Paulescu, Fiziologie filosofică — Voi. 1. Instincte sociale. Patimi şi conflicte. Remedii morale, Editura Anastasia, Bucureşti, 1995, p. 100). Aici ştiinţa se întîlneşte cu înţelepciunea sfinţilor; Filocalia avertizează mereu asupra acestor lucruri, începînd încă de la Sfîntul Antonie cel Mare ("Nu cele ce se fac după fire sînt păcate, ci cele rele după alegerea cu voia" -Filocalia rom., voi. 1, ed. 1947, p. 14); Maxim Mărturisitorul, mai ales în Cele patru sute de capete despre dragoste, vorbeşte despre patimi în termeni aproape "paulescieni": "Patima este o mişcare a sufletului împotriva firii, fie spre o iubire neraţională, fie spre o ură fără judecată a vreunui lucru, sau din pricina vreunui lucru dintre cele supuse simţurilor [...] Sau iarăşi, păcătoşenia este o judecată greşită cu privire la înţelesurile lucrurilor, căreia şi urmează reaua întrebuin ţare a lucrurilor [abuzul de lucruri]. De pildă, cînd e vorba de femeie, judecata dreaptă cu privire la împreunare trebuie să vadă scopul ei în naşterea de prunci. Deci cel ce urmăreşte plăcerea, greşeşte în judecată, socotind drept bine ceea ce nu e bine. Aşadar, unul ca acesta face rea întrebuinţare [abuzează] de femeie împreunîndu-se cu ea. Tot aşa este cu celelalte lucruri şi înţelesuri" (Filocalia rom., voi. 2, ed.j cit., pp. 57-58).

** O pertinentă radiografie critică a cărţii - de pe poziţii ortodoxe - a apărut în Puncte cardinale (anul V, nr. 12/60, decembrie 1995, pp. 8-9): Dora Vrînceanu, "Patologiile feminismului. O pseudo-teologie a sexualităţii". Fundamentală pentru circumscrierea şi judecata ortodoxă a întregii problematici implicate aici rămîne cartea recentă a tînărului ierodiacon Savatie Baştovoi, Intre Freud şi Hristos, Editura Marineasa, Timişoara, 2002.

***Nu lipsesc nici divagaţiile strict personale. Aşa, de pildă, după ce caută să ne convingă că, înţeles cum trebuie, creştinismul e cît se poate de deschis capriciilor sexuale ale omului (Iisus însuşi, ca om, nefiînd scutit de ele), ba chiar că relaţiile sexuale ar fi într-un fel icoană a "vieţii trinitare" (!), autoarea are pretenţia de a răspunde la o întrebare delicată, pe care şi-o pune singură: "Ajunşi aici, se iveşte i întrebare: dacă viaţa de relaţie, inclusiv sexuală, e imagine şi împărtăşire a vieţii trinitare, de ce Fiul lui Dumnezeu - după cîte spune tradiţia - a rămas celibatar?". Iată răspunsul: "Poate că este o reflecţiei născută din condiţia mea (dalia mia realtă) de femeie şi de mamă,! dar pe care sigur o poate înţelege oricine a iubit profund o altă fiinţai umană: care dintre noi mamele, care dintre noi îndrăgostiţii (« atingînd trupul propriei odrasle nou-născute sau al propriului partener, nu a simţit nevoia irezistibilă de a-l devora (di farsene cibo)? Care dintre noi mamele nu şi-a dorit să poată absorbi la loc această! carne ieşită din noi înşine? Care dintre noi îndrăgostiţii nu şi-a înfipţi dinţii, în fervoarea iubirii, în trupul propriului bărbat sau al propriei femei? «Ti mangerei di baci»... [ceea ce, mai pe româneşte, iertatăI fie-mi paranteza, ar fi un fel de sinteză între «Pupa-te-aş!» şi «Mîncate-aş!»]... Cine nu a spus sau nu a simţit fraza aceasta? A te uni cu persoana iubită într-o uniune de absorbţie totală; a deveni aliment (cibo), a se transforma în viaţă; a ajunge hrană (nutrimente) reciprocă, pentru a trăi într-o uniune cît mai completă, mai completă chiar decît cea sexuală... Dacă Iisus s-ar fi căsătorit, s-ar fi dăruit unei singure femei, pentru un număr limitat de ani, într-un loc circumscris acestei lumi şi într-o epocă determinată; tot restul ar fi rămas «fiiori» [pe dinafară]. Dar forţa copleşitoare a iubirii divine a omului Iisus n-ar fi fost astfel satisfăcută; trebuia să se dăruiască trupeşte tuturor, în orice epocă: «Luaţi, mîncaţi! Aceasta este trupul meu [...] pentru voi, pentru toţi»..." (Măria Caterina Jacobelli, Il risus paschalis e il fundamento teologico del piacere sessuale, terza edizione, Editrice Queriniana [Brescia, 1991], pp. 138-140).

Sursa: Recurs la Ortodoxie, Editura Christiana
 

Cumpara cartea "Recurs la Ortodoxie"

14 Septembrie 2015

Vizualizari: 767

Voteaza:

Emancipare si perversiune 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE