Oamenii din trecut trăiau mult mai greu decât noi. Trebuiau să facă față năvălirilor barbare, războaielor, molimilor care decimau populația cu regulariate, foametei care revenea odată la câțiva ani, multor viruși pe care nu știau să- i trateze, erau la cheremul forțelor naturii sau al unor tirani care dispuneau de viața lor după bunul lui plac, nu aveau canalizare, curent electric și nici internet. Și totuși, își duceau la bun sfârșit viața, mult mai scurtă decât a noastră, mai plină de suferințe, se împăcau mai ușor cu necazurile și cu o soartă, foarte adesea, extrem de crudă, puteau să mulțumească pentru fiecare zi pe care Dumnezeu se milostivea să le-o acorde.

Noi, în schimb, spre deosebire de ei, trăim într-un lux nemaipomenit, ne sunt îngăduite facilități pe care ei nici să le viseze nu îndrăzneau. Însă nimic nu pare să ne mulțumească. Lucrurile, evenimentele, cam tot ceea ce ne înconjoară, nu sunt bune și frumoase, ci mereu le privim cu un ochi circumspect, iar cel mai adesea cu o suspiciune care atinge paranoia. Aproape nimic din ceea ce ating ochii noștri nu mai este acceptat fără serioase rezerve.

Tot ceea ce primim nu mai e natural, deci pur, ci provine din mâna omului, mai precis din prelucrarea industrială, și atunci nu mai poate fi primit cu bunăvoință, nu mai poate fi considerat adevărat și bun. Dacă pentru filosofi mai de demeult „omul e lup pentru om” (homo homini lupus), pentru noi omul e hoț pentru om, sau criminal, sau măcar rău voitor. Avem nevoie de produsele semenilor noștri, dar suntem suspicioși față de ele. Hainele pe care le îmbrăcăm, mâncarea pe care o mâncăm, emisiunile pe care le privim, aerul pe care-l respirăm toate sunt sau ni se par contaminate. Nu mai avem încredere aproape în nimic, iar grija noastră cea mai de seamă a devenit să selectăm ceea ce putem consuma din oferta imensă care ne pusă la dispoziție.

Intr-un dialog "intre lumi" (Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001), Nicolae Steinhardt, aflat in vorba cu Nicolae Baciut, spunea, raportandu-se la viata literara si nu numai, ca suspiciunea "e oribila si constituie un fenomen grav, otraveste existenta oamenilor (...); suntem bolnavi de banuiala (...); alaturi de ura, invidie si denunt, suspiciunea e unul din cei patru cavaleri ai apocalipsului conditiei omenesti" (după crestinortodox.ro)

Ca să avem o imagine, să vedem, selectiv, ce poate fi periculos. Pentru copii, de pildă, desenele animate, dacă sunt privite prea mult, sau chiar dacă sunt privite pur și simplu, pentru că transmit mesaje subliminale, sau îi formează o mentalitate conformă cu regulile corectitudinii politice, jocurile pe calculator, tabletă, telefon, pentru că îi distrug atenția, capacitatea de învățare, relațiile cu cei din jur, crează dependență și însingurare, apoi sunt periculoase alimentele care ascund nenumărate e-uri, care îngrașă, distrug ficatul, inima, plămânii, provoacă boli incurabile, jucăriile care au diverse forme, întrebuințări sau provenineță dubioasă, educația care se face prin școală, conținutul programei școlare, profesorii, vaccinurile, și toată isteria creată în jurul lor încât nu mai știi dacă să-ți vaccinezi copiii este un gest firesc de ocrotire a lor sau un act criminal prin care îi condamn. Și tot așa, motivele de suspiciune pot fi întinse la aproape toate activitățile care au legătură cu ei. Hainele pe care le îmbracă sunt sintetice, distracțiile sunt periculoase, nimic nu este ceea ce pare a fi, trebuie să ne ferim de aproape tot ce ne înconjoară.

Trăim într-o lume care ni se pare tot mai nesigură, în care pericolele pândesc de peste tot, în care trebuie să fii vigilent la maxim și atent împotriva a orice. Unele pericole sunt, desigur, reale, altele sunt imaginare, dar noi nu știm de la început de care să ne ferim și pe care să le acceptăm. Bâjbâim într-o lume care pare tot mai străină, mai perfidă, mai dușmănoasă, gata să atenteze la integritatea, la sănătatea, la viața noastră în ultimă instanță.

Dumnezeu a făcut lumea și după fiecare zi a creației, a văzut că lucrurile erau „bune foarte”. Dar apoi a venit păcatul, care a antrenat întregul cosmos, care a alterat frumusețea și armonia inițială, fără însă să le distrugă definitiv. La acestea s-au mai adăugat și acțiunile omului, care a pus stăpânire în mod samavolnic peste creație. Acțiunile omului nu sunt pure, nu sunt acte „liturgice” în care spunem „ale Tale dintru ale Tale, Ție îți aducem de toate și pentru toate”, ca o ofrandă adusă de om Creatorului său. În ceea ce facem, în schimb, suntem mânați de dorința de stăpânire, de profit, de nesocotire a legilor și legităților, de un individualism în care vreau să câștig eu pe seama semenului meu, adică pe seama integrității, a sănătății, a vieții lui chiar.

Astfel că, în mod real, avem de ce să ne temem atunci când intrăm în contact cu lumea, așa cum a fost prelucrată pe mintea și mâna omului. Sunt, întradevăr, o mulțime de chestii care ne pot face rău, iar circumspecția este singura metodă de a ne feri de pericole. Totuși, în privința suspiciunii s-au depășit niște limite ale normalității. Să nu uităm că totuși lumea a fost creată de Dumnezeu, și că nu este, în esența ei, rea. Ca să putem trăi firesc, sau să reînvățăm asta, e nevoie să refacem atât exercițiul circumspecției, cât și al încrederii.

Ne situăm într-un univers pe care nu-l mai simțim ca fiind al nostru. În societățile tradiționale oamenii se știau unii pe alții, nivelul tehnicii era cunoscut cam de toți, la fel tratamentele pe care le puteam aplica diverselor boli. Viața oferea puține surprize, oamenii puteau trăi liniștiți, împăcați cu semenii, își puteau da obștescul sfârșit fără prea multe fasoane, cu încredere în Judecata lui Dumnezeu. Acum o serie dintre noi invidiem acele societăți organice, le înconjurăm cu o aură mitică, de liniște și armonie. Pentru că acum lucrurile ne scapă de sub control. Trăim în societăți imense, între necunoscuți, în locuri în care semenul meu este, în cel mai bun caz, indiferent la viața mea, dacă nu cumva urmărește vreun scop ascuns de care trebuie să mă tem. Nu mai pot controla ceea ce se întâmplă, legile după care se desfășoară viața socială depășesc cu mult capacitățile mele, ca să pot trăi liniștit ar trebui să-mi livrez încrederea semenilor mei, dar nimeni și nimic nu pare să o merite.

Uităm că în trecut mamele făceau câte 10-12 copii, din care doar 3 sau 4 ajungeau la maturitatedin cauza unor boli care nu puteau fi tratate, dar care acum se pot vindeca foarte ușor. N-avem încredere în vaccinuri cu toate că mortalitatea infantilă este de sute de ori mai mică decât în trecut, în cazul bolilor ne căutam tămăduirea cu ierburi și descântece, media de vârstă era infimă față de astăzi, dar acum nu mai avem încredere în medicația oferită. Înainte hrana era curată, nu existau e-uri, dar de-abia ajungea, iar acum, când e din belșug ni se pare că suntem otrăviți de marile concerne internaționale care vor să ne împuțineze, ca să ne poată domina mai ușor. Înainte viața era frumoasă, organică și scurtă. Acum trăim mult, plini de e-uri și de suspiciune, nemaisuportându-ne unii pe alții.

Lumea are o complexitate pe care nu o mai putem controla, iar asta ne provoacă teamă. Nu știm dacă ceea ce ni se oferă este bun sau rău, dar văzând că trăim într-o lume tot mai individualistă, mai însingurată, în care fiecare se orientează către obținerea profitului pe seama celorlalți, în care dispar relațiile firești, în care tehnologia are un rol tot mai important, nu pot să mă simt decât tot mai nesigur. Singura soluție de calmare ar fi să mă bazez pe buna credință față de ceea ce mi se oferă, or eu nu pot să acord această încredere a mea, cât timp am de-a face cu entități, de genul firme multinaționale, state, servicii secrete pe care le pot bănui numai de intenții rele.
Există două feluri de complexitate. Unul e de forma unui automobil pe care pot să-l folosesc, pentru nevoile și confortul propriu, fără să știu toate legile fizice și chimice, fără să mă pricep la toate procesele tehnice care fac posibilă fabricarea și apoi funcționarea acestei mașinării. Aceasta e o complexitate firească, pe care nici nu o mai bag în seamă. Dar există și o complexitate mai dificilă, sub forma unui vaccin pentru copilul meu, despre care sistemul medical spune că e bun și folositor, în schimb mișcarea anti-vaccin mă asigură că e ceva extrem de periculos, care poate să-mi distrugă copilul sau chiar să mi-l omoare. Eu nu pot decide între cele două situații pentru că, oricât de mult m-aș informa, pe oricâte canale aș căuta informații, nefiind medic, nu pot să am un verdict sigur. Indiferent ce decizie iau risc, în primul caz să-mi văd copilul bolnav de o boală gravă, în al doilea să-l văd suferind din cauza vaccinului.

Lumea ne oferă foarte multe lucruri, de aceea starea noastră obișnuită este că trăim într-o societate de consum, cu o abundență de bunuri după care jinduiesc, dintre care însă doar o mică parte ne este folositoare. Important este să nu cedăm duhului acesta care caută să aibă cât mai multe, să posede, să se bucure de mărfuri și servicii, și apoi să constate că o mare parte dintre ele sunt otrăvitoare. Să păstrăm o bună măsură în toate.

Apoi sunt și lucrurile de care n-ai cum să scapi, unde nimic nu e sigur, totul e potențial periculos, trebuie să ne ferim permanent, fără să știm prea bine cum s-o facem. De pilda, lista cu alimentele care îngrașă sau sunt cancerigene se îmbogățește aproape zilnic cu noi și noi elemente, încât ajungi să nu mai știi ce poți mânca fără a te îmbolnăvi foarte grav și a muri prematur. Aici trebuie să ne punem la încercare toate cunoștințele, să discernem tot ce e rău, să ne ferim pe noi, pe copiii noștri, pe semeni, de pericolele pe care le știm reale. Totodată însă, e esențial să nu cădem în paranoia, cu toate că e greu. Să găsim totuși o măsură, să ne păstrăm calmitatea, să verificăm înainte de a consuma ceva, dar să nu cădem în obsesii.

Dacă ar fi să găsim o soluție, pentru lucrurile care nu ne sunt neapărat necesare, atunci aceasta ar fi reîntoarcerea la simplitatea creștină, la asceza ca mod de viață. La o analiză atentă pot să observ că majoritatea lucrurilor de care mă tem, nici nu-mi sunt obligatorii cu orice preț. Facem parte din lume, dar dacă vrem să ne numim, cu temei, credincioși, ar trebui să învățăm și cum putem să mai și ieșim din ea. Adică să putem să ne dispensăm de o mulțime dintre mâncărurile, hainele, serviciile, distracțiile pe care mi le oferă. Pentru ceea ce este obligatoriu însă, căci putem trăi fără să cumpărăm o serie de produse alimentare, dar nu fără alimente, să ne folosim discernământul și să acordăm totuși încrederea noastră acelora care o merită. Voi trăi mai simplu, mai ascetic, nu ascetismul sobru al călugărilor, ci acea modalitate de a nu folosi la maxim tot ce pot utiliza, de a realiza o bună vecinătate, chiar o armonie cu mediul. Când vom învăța să fim mai simpli, mai retrași din tumultul consumului, vom putea să reducem și din acest cancer al minții care este suspiciunea.

 

Paul Curca

• Cum au fost furate Moastele Sfantului Dimitrie Basarabov
  Publicat in : Sfantul Dimitrie cel Nou Basarabov