Exigentele misiunii Bisericii in lumea noastra secularizata

Exigentele misiunii Bisericii in lumea noastra secularizata Mareste imaginea.


Exigentele misiunii Bisericii in lumea noastra secularizata 

O clarificare contemporana a invataturii de credinta constituie pentru Biserica Ortodoxa nu numai o necesitate interna, didactica si pastorala, ci si o obligatie catehetica si misionara. Pe de o parte, Biserica simte nevoia de a gandi in mod continuu si in mod pastoral adevarurile de baza ale credintei sale, pe de alta parte, Evanghelia trebuie sa fie interpretata in fiecare epoca, pentru fiecare situatie, pentru fiecare generatie. Biserica Ortodoxa are deci ratiuni proprii de a explica, de a imbia si propovadui credinta care a fost data sfintilor, odata pentru totdeauna (Iuda 3), tuturor celor ce se afla in sanul ei, celor ce se pregatesc sa intre, celor ce sunt inca in afara ei.

Biserica a fost redefinita cu insistenta pe plan local si in mediile ecumenice, in teologie, in pastorala si in misiune, "popor al lui Dumnezeu" si, din ce in ce mai mult, renunta la pretentia de a fi "societate de alesi" cum o definea pana de curand protestantismul. Sfintii n-au fost scosi din istorie, din idealul de sfintenie personala a fost alaturat aceluia al slujirii reciproce, ca semn al apartenentei efective si autentice la Evanghelie si la Biserica.

Biserica viaza in societate, ea insasi fiind o societate religios-morala, care este totusi mai mult decat atat: ea este societatea oamenilor credinciosi cu Dumnezeu si prin Dumnezeu intreolalta. Cu un termen consacrat, Biserica este "Trupul lui Hrisios", organismul insufletit de duhul lui Hristos. De aceea, ea nu are numai o dimensiune imanenta, vizibila, ci si o dimensiune transcendenta, invizibila. Participand la viata lui Hristos, ea este vesnica si scopul ei este mantuirea, fericirea si desavarsirea in Hristos Iisus. Ca societate vizibila, ea viaza si lucreaza in societate si in istorie, influenteaza societatea si istoria si e influentata de societate, de istorie, in ea insa, aspectul nevazut si cel vazut sunt unite, caci prin cele vazute lucreaza cele nevazute. De aceea, si in aspectul vazut al Bisericii distingem elementele permanente de elementele schimbatoare care sunt conditionate social-istoric.

Pana acum nu exista o teologie a misiunii sau o misiologie ortodoxa, care sa exprime practica misionara concreta a Bisericilor Ortodoxe. O asemenea reflexiune si prezentare sistematica, este cu atat mai necesara astazi, cu cat se constata nu numai ca marturia misionara este decisiva pentru medierea in timp si spatiu a Traditiei, ci si ca aceasta slujire apostolica constituie o sursa de inspiratie pentru gandirea teologica. Teologia, care nu este altceva decat articularea in expresie verbala a practicii unei Biserici locale, nu poate fi indiferenta la modul in care acea Biserica exercita lucrarea de propovaduire a Evangheliei si de zidire a Trupului lui Hristos in timpul si locul in care este trimisa.

Misiune inseamna trimiterea Bisericii in lume, in vederea extinderii imparatiei lui Dumnezeu, inaugurata de Iisus Hristos pe pamant. Misiunea se intemeiaza nu numai pe porunca explicita a lui Iisus Hristos catre Apostolii Sai, de a propovadui Evanghelia, de a chema la pocainta si de a boteza in numele Sfintei Treimi, ci mai ales, pe trimiterea vazuta a Fiului si a Duhului Sfant, voita si initiata de Tatal (Ioan 20, 21). Misiunea Bisericii isi are punctul ei de plecare in insasi viata intima a lui Dumnezeu, in miscarea iubirii Tatalui catre Fiul si, prin Acesta, catre intreaga lume.

De la inceput, misiunea Bisericii s-a angajat in doua mari directii: misiunea ad intra, sau interna, adica Biserica s-a ocupat de cei botezati, organizand viata interna, liturgica si sociala a comunitatii crestine si misiunea ad extra, externa, adica Biserica a propovaduit Evanghelia celor din afara, a intrat la cei netaiati imprejur si a mancat cu ei (Fapte 11, 3). Astfel, Biserica apare atat ca o comunitate euharistica - poporul lui Dumnezeu deja rascumparat, care se aduna sa comemoreze faptele lui Dumnezeu din istoria mantuirii, traind o viata noua in Duhul Sfant - cat si ca o comunitate apostolica misionara, care are constiinta unei trimiteri speciale la cei necredinciosi. Asadar, Biserica are doua brate cu care actualizeaza iconomia mantuirii: cel pastoral, avand disciplina ei interna, euharistica, si cel misionar, avand proiectul ei apostolic, de a raspandi Evanghelia.

Dupa revolutia din decembrie 1989, teologia romaneasca, o teologie a Bisericii si a misiunii ei in societatea contemporana, este confruntata de mai multi factori culturali ce reprezinta o adevarata sfidare la adresa ei. Este vorba in primul rand de problema secularizarii care confrunta de multa vreme crestinismul occidental. Esenta secularizarii consta in faptul ca intoarce privirile omului de la lumea valorilor spirituale supreme, de la Dumnezeu, catre valorile trecatoare ale acestei lumi, facandu-l sa devina sclavul lor. Si daca se poate spune, pe de o parte, ca secularizarea a favorizat dezvoltarea stiintei si tehnologiei mai mult decat o banuiau promotorii iluminismului din secolul al XVIII-lea, pe de alta parte, insa, a scufundat omul intr-o profunda criza spirituala care-l impiedica sa domine cuceririle stiintei contemporane. Daca nu se va gasi un echilibru intre progresul stiintific si cel spiritual al omului, acesta are toate sansele sa se dezumanizeze.

Pentru a sprijini misiunea Bisericii in acest domeniu, teologia trebuie sa combata doua tendinte opuse. Pe de o parte, trebuie sa combata fenomenul sectar care indeamna credinciosii sa fuga de societate si sa se izoleze intr-o spiritualitate pietista, multumindu-se sa practice prozelitismul si sa ingrozeasca lumea cu viziuni apocaliptice, fiindca lumea este rea si nu mai poate fi desavarsita. Pe de alta parte, trebuie sa combata partizanii unui crestinism secularizat, violent si agresiv, care vor sa transforme religia in politica, fiindca nu vor sa stie de mila si filantropie, ci doar de schimbarea exterioara a structurilor sociale.

Pentru a descoperi adevaratul sens al misiunii crestine in societatea contemporana, teologia trebuie sa depaseasca separatia dualista dintre spirit si materie, de provenienta filantropica, care sta la baza pietismului sau activismului social, pentru a da expresie responsabilitatii sociale crestine.

1. Teologie si secularizare

 

Teologia se intemeiaza pe Revelatia divina si ramane aceeasi peste veacuri. Dar cum fiecare epoca vine cu o problematica culturala care ii este proprie, teologia este chemata sa gaseasca raspunsuri la intrebarile ridicate de problemele vremii, intemeindu-se permanent pe Revelatia divina pentru ca Biserica sa-si poata desfasura misiunea ei in mod rodnic. Daca este adevarat, pe de alta parte, ca orice cultura nu se poate inalta pana la Dumnezeu fara sprijinul teologiei, tot adevarat este, pe de alta parte, ca nici teologia nu poate cobora in sfera realitatilor practice pentru a le asuma si transfigura in Hristos si Duhul Sfant, daca nu angajeaza dialog cu cultura, ca sa gaseasca astfel raspunsuri la problemele vremii pentru Biserica si misiunea ei.

Fenomenul de secularizare este de provenienta apuseana, dar in conditiile procesului de integrare europeana el se va repercuta si asupra crestinismului romanesc, dupa cum se repercuteaza si asupra crestinismului apusean. Astfel, dupa cum Bisericile si organizatiile crestine occidentale au studiat si studiaza neincetat acest fenomen, cautand sa descopere implicatiile pe care secularizarea le are pentru misiunea Bisericii, tot astfel si noi suntem datori sa ne aplecam asupra lui, pentru a retine ce este valabil, si pentru a respinge ce este negativ.

De la inceput trebuie precizat ca secularizarea a fost rezultatul unei formidabile confruntari intre Biserica si cultura occidentala. Pe de o parte, Biserica a cautat sa sacralizeze si sa-si extinda autoritatea ei asupra lumii, pe de alta parte, cultura apuseana a dat nastere procesului de secularizare care tinde la emanciparea omului de sub tutela autoritatii religioase. Cu alte cuvinte, am putea spune ca procesul de secularizare a provocat o deplasare a centrului de greutate al vietii si culturii de la Dumnezeu la om. In centrul existentei nu mai sta Dumnezeu, ci omul, adica s-a trecut de la teocentrism la antropocentrism.

Datorita antropocentrismului amintit, omul nu se mai prosterneaza inaintea Ratiunii divine, ci incepe sa adore propria ratiune. Ganditorii iluministi vorbeau de epoca lor ca de o epoca a ratiunii si prin ratiune intelegeau esential, acele forte analitice si matematice prin care omul poate ajunge la o intelegere completa a realitatii in toate formele si sa devina astfel, stapanul deplin al naturii. Nu mai era loc pentru miracole sau interventii divine prin providenta ca o categorie a explicarii. Dumnezeu mai putea fi conceput, in sens deist (adica izolat in transcendent) ca ultim Autor al tuturor lucrurilor, dar nu mai era nevoie sa cunosti pe Autor personal ca sa citesti cartea naturii. Natura, ca suma a tot ce exista, este singurul real, cu adevarat. Iar omul de stiinta este preotul care poate descoperi pentru noi secretele naturii si sa ne ofere maiestria practica a intreprinderii sale. Ratiunea, astfel inteleasa, este suverana in lucrarea ei. Ea nu se poate pleca in fata vreunei autoritati in afara de cea a faptelor. Nu mai era permis ca Revelatia divina, ca vechea Traditie sau dogma sacra sa aiba dreptul de a controla exercitiul ei.

Convins ca ratiunea si stiinta ii vor permite sa stapaneasca natura, omul nu s-a mai gandit la paradisul ceresc, ci a cautat sa realizeze cu ajutorul lor paradisul pe pamant. Procesul de secularizare, spune un bun cunoscator al culturii europene, a transferat cetatea sfanta din lumea de dincolo in lumea de aici. Ea nu mai poate fi un dar al lui Dumnezeu din cer, ci rezultatul triumfului final al stiintei pe pamant.

Procesul de secularizare al lumii a favorizat progresul unitar al stiintei si tehnologiei, dar in acelasi timp a pregatit terenul pentru regresul spiritual. In virtutea unei autonomii care pare sa-i flateze orgoliul, omul devine prizonierul lumii imanente unde traieste sentimentul indepartarii de Dumnezeu si face experiente fortelor irationale si demonice, adeverind cuvantul lui Hristos: "Ce-i foloseste omului daca dobandeste lumea, dar isi pierde sufletul sau?".

S-a cautat de mai multa vreme sa se descopere cauza teologica care a permis culturii apusene sa treaca de la teocentrism la antropocentrism. Socotim ca ultima adunare generala a C.E.B. de la Camberra din 1991 a reusit sa identifice aceasta cauza cand a aratat ca "teologia noastra europeana a confundat transcendenta lui Dumnezeu cu absenta Sa din creatie". Cu cat teologia a insistat mai mult "asupra transcendentei absolute a lui Dumnezeu si a distantei Sale in raport cu lumea materiala cu atat mai mult pamantul sau lumea vazuta a fost intrevazuta ca un simplu obiect de exploatare umana si realitate non-spirituala polita de orice prezenta divina". Cu scopul de a aseza in centrul creatiei pe Dumnezeu, adica pentru a depasi antropocentrismul prin teocentrism, adunarea amintita a pus in evidenta prezenta Duhului lui Dumnezeu in creatie, pe care il invoca sa pazeasca zidirea Sa, adica lumea vazuta. Desigur, nu este vorba de o prezenta a Duhului cu fiinta Sa in creatie, fiindca in acest caz fiinta lui Dumnezeu s-ar confunda cu fiinta lumii si am cadea in panteismul religiilor orientale, ci este vorba de prezenta Duhului prin lucrarea Sa, prin lumina sau energia Sa necreata care sustine intreg universul in existenta. Una din invataturile specifice ale teologiei ortodoxe priveste aceste energii necreate, adica lumina necreata a lui Dumnezeu ca punte dinamica de legatura interna intre cosmos si Ziditorul Sau.

Pentru a pune in relief valoarea inestimabila a energiilor necreate ca mijloc de prezenta a lui Dumnezeu in lume, Biserica Rasariteana a putut rezista asaltului secularizarii si si-a pastrat increderea in posibilitatea transfigurarii omului si creatiei in Hristos, prin Duhul Sfant, dupa voia Tatalui ceresc. Sprijinindu-ne pe aceasta putere prin care Dumnezeu vine aproape de om, si noi am rezistat asalturilor provenite din partea unui ateism secularizant si tot cu aceasta putere avem incredere in renasterea spirituala si morala a tuturor prin Biserica.

2. Lucrarea lui Dumnezeu dincolo de frontierele bisericilor

 

Intruparea lui Dumnezeu inseamna nu numai revelarea maxima a lui Dumnezeu, ci si revelarea Lui maxima prin om, in general, si prin aceasta punerea in lumina a valorii umanului in totalitatea sa. Sobornicitatea este concluzia rezultata din valoarea pe care o are fiecare om in fata lui Dumnezeu. Ecumenismul, asa cum apare el din sobornicitate sau din imbratisarea tuturor valorilor divine si umane, ori din actualizarea tuturor valorilor umane in lumina lui Hristos de catre fiecare crestin, intr-o unitate in varietate, trebuie sa fie deschis intregii omeniri, atat pe drumul lui spre tinta cautata, cat si dupa atingerea acesteia, intr-o masura care poate fi mereu sporita.

Existenta Bisericilor nu inseamna ca Dumnezeu Si-a restrans lucrarea numai in cadrul lor. Fiul lui Dumnezeu S-a intrupat, asumand o natura umana care nu era inca Biserica. Noul Testament istoriseste cazuri de lucrare a lui Dumnezeu asupra unor oameni in mod direct, fara mijlocirea predicii Apostolilor, adica a Bisericii. Sfantul Apostol Pavel si experienta generala confirma faptul ca Dumnezeu isi exercita judecata Sa si asupra celor ce nu fac parte din Biserica, atunci cand acestia nu implinesc voia Lui inscrisa in inima lor (Rom. 1,18-22).

Sfantul Maxim Marturisitorul declara ca toti si toate sunt tinute in plasa unitara a unor ratiuni ce iradiaza asemenea unor fire din Logosul divin si toti se aduna, pe masura ce lucreaza si se dezvolta conform acelor ratiuni, in unitatea Logosului, cu toata bogatia lor amplificata. "Deci, Ratiunea cea una se face multe ratiuni si ratiunile cele multe sunt o Ratiune. Prin procesiunea binevoitoare, creatoare si sustinatoare, la fapturi, Ratiunea (Logosul) cea una se face multe ratiuni, iar prin referirea prin care cele multe se intorc spre Cel unul si inainteaza conform proniei care le calauzeste spre El ca spre principiul lor, sau ca spre centrul unor linii pornite din el, care are in sine mai inainte punctele lor de plecare si le aduna pe toate, ratiunile cele multe se arata ca fiind una".

Considerand lucrurile in linii generale, se poate spune ca cucerirea inainteaza pe directia de ascensiune si de unificare, fiind sustinuta, in acest urcus, de trei tendinte sau valori: tendinta spre cunoasterea universului, tendinta spre stapanirea acestuia si tendinta spre perfectionarea relatiilor sociale. Aceste tendinte corespund poruncilor divine, desi cele din urma cer mai mult. Prin cunoasterea tot mai amanuntita a nesfarsitelor ratiuni invizibile, ascunse in pliurile celor vizibile, se dezvolta si se ascute ratiunea umana insasi si se cunoaste tot mai mult complexitatea Ratiunii divine, ca sursa a lor, crescand si aprofundandu-se in fata noastra ideea despre Dumnezeu si despre intelepciunea Lui creatoare. Caci, pe masura ce se largeste imaginea cosmosului, se inalta ideea de Dumnezeu.

Inainte, tendinta aceasta de intreit progres a intampinat rezistenta din partea crestinismului occidental, dand nastere cunoscutelor antagonisme din sanul lumii occidentale. Biserica Romano-Catolica considera stratificarea sociala voita de Dumnezeu si corespunzand "legii eterne" ca una ce transpunea pe plan social ierarhia vazuta in toata existenta si ierarhia din orice organism.

Cosmosul este vazut ca o realitate statica, existand pentru a impresiona si pentru a tine omenirea inmarmurita de imutabilitatea sa, natura umana fiind, ea insasi, inclusa in granite la fel de rigide si oglindind un Dumnezeu static, de asemenea, prin imutabilitatea Sa.

Daca vrea cu adevarat sa readune Biserica cea Una, crestinismul trebuie sa redevina ecumenic si sobornicesc, sa se deschida, spre a se apropia neincetat de aceasta tinta, valorilor omenirii contemporane mai sus amintite si sa sprijine straduintele de realizare a lor.

Conceptia despre o Biserica inchisa a fost legata de notiunea unei Biserici care domina in mod total si absolut asupra membrilor ei, trasatura accentuata, incepand din Evul Mediu, de Biserica Romano-Catolica, pentru a-i crea o armata cu totul supusa ordinelor ei impotriva celor ce nu fac parte din sanul sau. Notiunea de Biserica inchisa a fost solidara cu conceptia despre o Biserica in lupta dintre o Biserica, citadela si o Biserica, front impotriva lumii care nu facea parte din sanul ei, conceptie pe care Biserica Romano-Catolica nu a parasit-o nici astazi si pe care si-au insusit-o si unii reprezentanti ai protestantismului.

Multe constiinte crestine din vremea de acum isi dau seama ca aceasta conceptie trebuie sa lase loc alteia, despre o Biserica deschisa, fara frontiere rigide si fara planuri de lupta impotriva lumii in miscare, caci numai asa se va putea vedea o atitudine deschisa fata de Biserica si din partea lumii. Biserica nu a fost intemeiata ca un stat cu granite inchise, cu vami severe, cu planuri de dominare a celorlalti oameni si a celorlalte formatiuni umane, Biserica trebuie sa stea mereu deschisa lumii si miscarii ei, pentru a intelege lucrarea lui Dumnezeu in ea, pentru a da lumii marturia despre sentimentul lui Dumnezeu la miscarea ei si pentru a se angaja, fara rezerve, in sprijinirea ei. Biserica este formata din oameni care-L marturisesc lumii pe Hristos, sustinator a tot ceea ce se intampla in lume, nu numai prin cuvant, ci si prin faptele de pilduitoare slujire in toate problemele pe care viata in plina miscare a lumii le ridica.

Astfel spus, Dumnezeu lucreaza nu numai prin Biserica asupra oamenilor, ci si prin oameni, dinlauntrul sau din afara Bisericii, asupra Bisericii. De aceea, ea trebuie sa fie deschisa voii lui Dumnezeu, atat cand o trimite sa lucreze asupra oamenilor, cat si cand ii cere sa asculte si sa vada lucrarea Lui in oameni.

Bisericile sunt legate de lume prin umanitatea comuna a membrilor lor si a celorlalti oameni, prin lucrarea comuna in care isi desfasoara viata, prin originea lor din actul creator al lui Dumnezeu, prin sistemul unitar al Ratiunii divine, care ii sustine si ii carmuieste in mod solidar, prin unirea ontologica a lui Hristos ca om cu toti oamenii, prin calauzirea intregii omeniri catre tintele superioare ale desavarsirii rationale si spirituale a tuturor.

3. Etos misionar

 

De-a lungul istoriei sale, Ortodoxia a dobandit un etos misionar specific, care nu poate fi inteles fara a lua in considerare o serie de notiuni teologice, institutii bisericesti si realitati sociale, cum ar fi: Biserica locala, simfonie politica, autocefalie, asceza, filantropie sociala, etc. Acest spirit misionar a fost determinat de circumstante istorice, adesea nefavorabile, in care Ortodoxia a fost nevoita sa se restranga la pastoratie interna si cult, la protejarea membrilor sai, fara libertatea unei misiuni externe de anvergura.

Viata de toate zilele, familia crestina, spiritualitatea parohiala, etica personala si sociala, toate acestea joaca acum un rol vital pentru marturia Bisericii. Biserica a capatat astfel un profund caracter popular, comunitar, integrand in sfera ei toate aspectele si elementele vietii umane: folclor, arta, cultura, muzica. Ortodoxia devine o religie populara, transmiterea credintei fiind dependenta intr-un mod foarte direct de succesiunea fizica a generatiilor de familii crestine. Continuitatea Bisericii se identifica deci cu continuitatea etnica si de cultura. Caracterul personal, ascetic si existential al credintei ortodoxe a luat o forma radicala odata cu miscarea de innoire isihasta (sec. XIV) si cu dezvoltarea monahismului in general, care de altfel, a adus o contributie de baza la consolidarea Bisericii.

Sub raport sociologic, Biserica apare ca o comunitate care se roaga si mijloceste in numele celor oprimati si neprivilegiati. Ea a avut curajul unei etici sociale si politice care s-a concentrat in jurul ideii de "filantropie". Uneori ea a exprimat vocea celor care sufera si a formulat protestul lor impotriva nedreptatilor de orice fel. Odata cu organizarea lor independenta, Bisericile locale s-au identificat din ce in ce mai mult cu istoria, cultura si destinul unei natiuni particulare. intreaga lor misiune s-a exprimat adeseori in termeni de mentinere a identitatii etnice si de aparare a unitatii acelei natiuni. Un echilibru institutional, sub forma de "simfonie" s-a stabilit intre natiune si Biserica, fiecare avand "misiunea" ei nationala. in legatura cu acest aspect, trebuie sa fie retinut faptul ca Biserica Ortodoxa locala sau nationala a acceptat sa joace acest rol misionar nu ca putere politica, ci ca o institutie pastorala care are constiinta unei responsabilitati spirituale fata de poporul in care este data. La aceasta se adauga si atitudinea ei harismatica fata de creatia umana si valorile intelectuale ale unei culturi, pe care le-a socotit ca niste daruri divine. Biserica nu numai ca a integrat in spiritualitatea ei valorile religioase si intelectuale ale poporului respectiv, dar a devenit prin aceasta responsabila pentru crearea unei culturi nationale. Acest element se poate observa si astazi, cand, desi Biserica se organizeaza autonom fata de aparatul politic si administrativ al statului, totusi ea ramane legata organic de sufletul poporului respectiv, de valorile culturale si nationale ale acestuia.

Pentru a scoate in evidenta si mai mult particularitatea acestui caracter misionar ortodox, ar fi suficient sa fie comparat cu sistemele si programele misionare practicate in Occident mai cu seama in epoca moderna. In timp ce in Occident "misiunea" evoca spatiul, teritoriul, geografia, contextul, intr-un cuvant extinderea vizibila a Bisericii prin implantarea de noi comunitati in regiuni necrestinate, in Rasarit "misiunea" se identifica cu "traditia" si evoca istoria, continuitatea Bisericii in timp, transmiterea credintei de la o epoca la alta, de la o generatie la alta generatie.

Obiectul misiunii ortodoxe nu a fost acela de a cuceri cu orice pret noi zone geografice crestine, adica universalitatea exterioara, ci mai degraba de a tine poporul credincios intr-o neintrerupta continuitate fizica si istorica a credintei. Biserica s-a extins odata cu nasterea si afirmarea unei noi generatii.

4. Exigentele misiunii

 

Cincizecimea nu a avut loc doar pentru ca Apostolii si cei dintai ucenici sa se bucure de venirea Duhului Sfant (Faptele Apostolilor 1, 4), ci pentru ca acestia, cu puterea Duhului Sfant, sa propovaduiasca pocainta si botezul in numele lui Hristos, spre iertarea pacatelor: "Pocaiti-va si sa se boteze fiecare din voi, in numele lui Hristos, spre iertarea pacatelor voastre, si veti primi darul Duhului Sfant."(Faptele Apostolilor 2, 38).

Misiunea constituie o necesitate permanenta ce revine intregii Biserici, un mandat de la care nu se poate sustrage, deoarece vizeaza extinderea imparatiei lui Dumnezeu pe pamant ca Biserica a lui Mesia-Hristos: "Cel ce priveste spre Biserica, priveste spre Hristos, Care se zideste si se mareste pe Sine, prin adaugarea celor ce se mantuiesc".

Apartenenta la Biserica este o parte esentiala a mesajului biblic. Chemarea Evangheliei de a accepta pe Iisus Hristos ca Domn si Mantuitor este o invitatie de a fi membru al Bisericii, membrii al unei comunitati locale in comuniune cu toate Bisericile care traiesc si marturisesc impreuna cuvantul lui Dumnezeu.

Predicarea Evangheliei

 

Principala chemare a apostolilor este predicarea Evangheliei si aceasta are prioritate in fata oricarei alte slujiri apostolice: "De fapt, Hristos m-a trimis nu ca sa botez, ci sa propovaduiesc Evanghelia" (I Cor. 1, 17). Credinta este poarta mantuirii: "Fara credinta, este cu neputinta sa fim placuti lui Dumnezeu. Cine se apropie de Dumnezeu trebuie sa creada ca El este si ca rasplateste pe cei ce-L cauta"(Evr.ll, 6). Credinta ca si convertirea este un act liber, sinergetic. Convertirea nu inseamna a constrange pe cineva sa accepte credinta crestina. De aceea, Biserica nu face misiune fara sa se preocupe de cei ce primesc credinta, de propria lor constiinta si libertate. Convertirea este un act de profunda schimbare si innoire spirituala, metanoia. Metanoia este rodul unui schimb ontologic intre spiritul lui Dumnezeu si spiritul omului (Zah. 1,3).

Cuvantul credinta este folosit aici pentru a desemna:
a. - actul personal de a primi adevarul lui Dumnezeu si de a trai acest adevar in totala comuniune cu Hristos (I Petru 1, 8-9).
b. - continutul sau mesajul evanghelic, adica Revelatia lui Dumnezeu prin intermediul proorocilor si apostolilor (I Petru 1, 12).
Pe de o parte, credinta presupune si confirma vointa personala de a gandi altfel, schimbarea libera a spiritului in favoarea lui Dumnezeu, cu alte cuvinte, pocainta. Credinta marturisita este semnul care indica fidelitatea ultima a credinciosului, o expresie verbala a experientei in comuniunea cu Dumnezeu. Prin credinta, crestinul are capacitatea spirituala suprafireasca de a recunoaste pe Dumnezeu asa cum El este in revelatia Sa.
Pe de alta parte, credinta ca primire a adevarului lui Dumnezeu si marturisire a revelatiei despre mantuire, tine de insasi identitatea crestinului, fiind conditia esentiala de a fi ucenic al lui Hristos si membru al Bisericii. Afirmarea explicita a credintei in numele si faptele lui Iisus Hristos este indispensabila apartenentei la comunitatea crestina si impartasirii cu Sfintele Taine. Biserica este constituita acolo unde este marturisit in mod clar numele lui Hristos, Intruparea, Moartea si Invierea Sa. Biserica este adunarea celor ce cred, comunitatea credinciosilor, a celor ce primesc adevarul lui Dumnezeu, cunosc cu inima ce este Dumnezeu si stiu ce se petrece in Dumnezeu si in lume.

In misiunea sa, Biserica nu inventeaza Evanghelia, ci restituie in fiecare loc si timp "credinta care a fost data sfintilor odata pentru totdeauna" (Iuda 3). Invatatura Bisericii depinde in mod exclusiv de descoperirea lui Iisus Hristos, "Cuvantul lui Dumnezeu iesit din tacere". In El Dumnezeu S-a descoperit in forma definitiva si eshatologica: "Nimeni nu cunoaste deplin pe Tatal, afara de Fiul" (Matei 11, 27). Apostolul Pavel spune ca propovaduirea sa nu este altceva decat un cuvant de la Hristos si despre Hristos (II Cor. 4, 5).

Biserica se afla in succesiune apostolica prin acordul ei cu dogmele apostolilor, in care se cuprinde integritatea Evangheliei lui Hristos. Biserica de azi este legata de comunitatea apostolilor si de comunitatea viitoare a sfintilor prin credinta ei neclintita, incalzita de Duhul Sfant, "Mangaietorul" si pazitorul Bisericii pana la a doua venire a Domnului ei. Sfanta Traditie este caldura pe care o iradiaza credinta sfintilor si credinciosilor.

Transmiterea Traditiei

 

Biserica Ortodoxa este Biserica Traditiei, a Traditiei care mediaza revelatia lui Dumnezeu in istorie, concentrata in Sfanta Scriptura si marturia apostolilor, aparata de Sfintii Parinti, purtata de "comuniunea sfintilor" de-a lungul secolelor. Traditia este practica Bisericii, nu istoria acesteia, ci spiritualitatea ei liturgica, eclesiala, multiforma. Despre aceasta practica, foarte diversa si bogata, vorbeste insusi Noul Testament.

Sarcina Bisericii nu este numai de a-si proteja identitatea si unitatea ei, acolo unde ea se gaseste, ci, de asemenea, de a se pregati pentru viitor, ca o comunitate de marturisire, preocupata de a asigura transmiterea Traditiei catre noile generatii. Biserica primeste prin Traditie un mesaj cu valoare in sine, care vorbeste de scopul lui Dumnezeu cu lumea. Prin Traditie, Biserica recunoaste pe Dumnezeu asa cum este El, inainte de intrupare si in intruparea Fiului Sau, Iisus Hristos, care nu este altcineva decat "ingerul de mare sfat" (Isaia 9, 5).

Traditia nu depinde asadar, de imaginatia credinciosului, ci de ceea ce Iisus Hristos a facut, de ceea ce El face si de ceea ce El pregateste, ca realitate ultima. Ea nu depinde nici de utilitatea ei sociala, nici de audienta ei publica. Chiar daca lumea pretinde ca nu are nevoie de mesajul Traditiei sau refuza acest mesaj, Biserica are ratiuni proprii de a propovadui fara incetare Vestea cea buna a Noului Testament.

Aceasta Traditie este apropiata si purtata intr-un mod specific de fiecare generatie de credinciosi. Memoria istoriei mantuirii nu trebuie sa fie pierduta, ci trebuie sa fie pastrata cu fidelitate. Biserica insa nu crede in credinciosii ei, simpli gardieni ai unei traditii stabilite in trecut, a experientei parintilor lor, oricat de mare ar fi valoarea si importanta acestei experiente. Este important ca credinciosii de azi sa se intoarca spre istorie, sa actualizeze ceea ce stramosii si parintii lor au crezut si creat. Acesta este nu numai uri semn de veneratie pentru inaintasi, ci si o necesitate spirituala de a retrai in "comuniunea sfintilor", in unitate de gandire si de viata, cu predecesorii.

Traditia presupune, asadar, responsabilitatea personala nu numai in a afirma ceea ce s-a petrecut in trecut, ci de a fi martor traitor a ceea ce Dumnezeu face pentru fiecare generatie. A aminti faptul ca viata crestinului vine de la Dumnezeu ca dar al Sau este extrem de important pentru identitatea crestina. Dar si mai important este faptul ca crestinul devine "purtator de dar", prin credinta sa personala, prin spiritualitatea sa comunitara.

Traditia ca practica a Bisericii nu este un proces inchis. Traditia nu este un mit, dar nici o structura ermetica. in practica ei, Biserica trebuie sa lase loc pentru experienta generatiilor viitoare. Transmiterea Traditiei este un act capital pentru Biserica. Biserica pune totul in joc cand este vorba de propovaduirea Evangheliei: "M-am facut tuturor toate, ca, oricum, sa mantuiesc pe unii dintre ei. Fac totul pentru Evanghelie, ca sa am si eu parte de ea" (I Corinteni 9, 22-23).

Lumea si situatia ei

 

Chemarea Bisericii nu este numai sa cunoasca "lumea" catre care este trimisa, ci si sa vesteasca acesteia numele celui ce atat de mult a iubit lumea, "incat a dat pe Fiul Sau unul-nascut, ca oricine crede in El sa nu moara, ci sa aiba viata vesnica" (Ioan 3, 16). Aceasta lume nu poate fi definita exclusiv ca un "spatiu de misiune" necrestin, ci, mai degraba, ca situatia umana in care Evanghelia lui Hristos nu a devenit inca o putere de impacare si de dreptate intre oameni. In acest sens, "lumea" se poate gasi in cadrul unei natiuni sau culturi, in structurile moderne ale societatii. Procesul de secularizare care insoteste civilizatia tehnologica, folosirea ideologiei ca putere politica, toate acestea sunt semne ale "lumii".

Lumea este o tema misionara deoarece venirea imparatiei lui Dumnezeu este nedespartita de luptele acestei lumi. Biserica este chemata nu numai sa dea un sens si o interpretare adevarata evenimentelor care se produc in luptele oamenilor de azi si sa proclame reconcilierea, ci ea are si o sarcina profetica, aceea de a discerne unde lucreaza puterile imparatiei lui Dumnezeu si unde sunt stabilite semnele ei ascunse. Dat fiind caracterul ambiguu al procesului care se desfasoara in luptele actuale ale lumii, Bisericile angajate in Miscarea ecumenica adopta adesea o atitudine de pasivitate, nestiind cum sa defineasca continutul marturiei lor specifice si sa joace rolul de instrument al imparatiei lui Dumnezeu.

In aceasta tensiune, cuvantul de ordine al Bisericii este apelul la intelepciune, act pastoral si simplitate, urmand cuvantul lui Iisus Hristos: "Fiti intelepti ca serpii si blanzi ca porumbeii" (Matei 10, 16). Biserica nu are raspunsuri si solutii finale in toate domeniile vietii. Probabil ca aici consta geniul Ortodoxiei de a evita riscul unui crestinism care dicteaza solutii sau impune sisteme sociale crestine, ignorand libertatea persoanei. Sarcina Bisericii nu este de a indica tipurile de societate mana, sau de a sacraliza institutiile politice ale vreunui regim, ci de a proclama o libertate totala in fata oricarei organizatii de viata omeneasca. Desigur, Biserica nu poate ramane indiferenta in fata marilor scandaluri, violarea drepturilor omului, suprainarmarea, nedreptatile sociale, politice si rasiale, care apasa asupra omenirii de astazi. Dar ea, ramane mereu in viziunea teologica a lumii, adica a prezentei reale a lui Dumnezeu in istorie.

Misiunea, ca zidire a "Trupului" - Biserica

 

Ortodoxia a inteles notiunea de misiune intr-o perspectiva eclesiologica foarte bine determinata. Aceasta perspectiva comporta cateva elemente esentiale:
a. Biserica este parte integranta din mesajul Evangheliei deoarece convertirea nu este altceva decat un act de incorporare in trupul lui Hristos, desigur, ca raspuns personal la cuvantul lui Dumnezeu, care constituie samanta, continutul credintei (Matei 13, 1-30).

Biserica vazuta, fizica, istorica, are ca pilda comuniunea Sfintei Treimi.

Dumnezeu este comuniune de persoane, iar Biserica este chemata sa reproduca in viata ei aceasta comuniune trinitara si unitara a lui Dumnezeu. Ea este comunitatea umana care traieste din cea dintai comuniune divina, care este Sfanta Treime, intreaga ei misiune, in chip special Sfintele Taine, sunt orientate in aceasta directie. Tainele de initiere - Botezul, Ungerea cu Sfantul Mir, Impartasania - care formeaza un ritual unic si care se savarsesc numai in legatura cu Liturghia, sunt taine de incorporare intr-o comunitate liturgica determinata de apartenenta reala la poporul lui Dumnezeu. Celelalte taine si ierurgii urmaresc de asemenea, restabilirea raporturilor stabilite sau intrerupte, dintre Dumnezeu si aceasta comunitate.

Caracterul eclesial al misiunii nu trebuie sa fie inteles intr-un sens instrumentalist sau eclesiomonist. Biserica nu este doar un simplu instrument al misiunii. Misiunea este un criteriu al Bisericii si nu exista Biserica adevarata in afara misiunii. Cu toate acestea, in viziunea ortodoxa, Biserica reprezinta deja scopul misiunii, fiind in acelasi timp, principiu si conditie a misiunii.

b. "Zidirea" Trupului nu este insa un scop in sine, deoarece Biserica este nu numai "poporul lui Dumnezeu" adunat prin ascultarea cuvantului lui Dumnezeu, ci si semnul - sacramentul prezentei lui Dumnezeu pentru intreaga umanitate. Misiunea are un caracter eclesiocentric, dar nu eclesiomonistic, caci Biserica prin insasi natura ei sacramentala, da marturie despre imparatia lui Dumnezeu.

In misiunea sa, Biserica este chemata sa descopere "semnele" nedezmintite ale imparatiei, care sunt: propovaduirea cuvantului lui Dumnezeu; formarea unei comunitati autentice la nivel local, care sa inchida pe toti; redescoperirea unei comunitati tamaduitoare, de sustinere si iubire activa, care intampina pe cei straini, da sperante celor deznadajduiti si insufla curaj celor cu vointa infranta.

c) Dar Biserica nu are monopolul "semnelor" istorice ale imparatiei, prin care se manifesta prezenta lui Hristos. Cu toate ca Biserica este denumita "sacramentul imparatiei", totusi, semne ale imparatiei pot fi descoperite nu numai in Biserica, ci si in lume. Bisericii ii revine un rol ermineutic, critic si profetic, acela de a discerne caile, faptele si evenimentele istorice din "lume", care corespund cu semnele imparatiei lui Dumnezeu.

Misiunea si comunitatea parohiala

 

Teologia ortodoxa a subliniat totdeauna cu vigoare centralitatea adunarii liturgice locale - parohia, congregatia, comunitatea de baza, care devine modelul istoric al Bisericii contemporane.

Parohia este comunitatea de baza a Bisericii locale, punctul de plecare si de sosire al vietii crestine si al misiunii preotesti, locul unde se exercita cele trei mari slujiri ale mirenilor si clericilor. Comunitatea parohiala este Biserica in mic, de aceea structura ei nu se poate intelege fara o clara viziune eclesiologica.

Se pare ca Bisericile crestine, inclusiv Biserica Ortodoxa, isi dau seama acum ca reorganizarea vietii parohiale este nu numai o prioritate urgenta, ci si ca aceasta trebuie sa se faca in perspectiva unei invataturi clare despre Biserica. Acolo unde teologia si practica pastorala sunt exercitate fara o referinta particulara la doctrina eclesiologica si la spiritualitatea liturgica, ele risca sa fie deformate. Ereziile pastorale provin din ereziile eclesiologice.

Desigur, nu este vorba aici de a reinventa mijloacele si tehnica de lucru ale teologiei pastorale, ci de a-i fixa mai precis punctul ei de plecare si punctul ei de sosire. Teologia pastorala trebuie, adica, sa invete din nou cum se construieste Biserica la nivel local, parohial, cum se rezolva problemele interne si externe ale constituirii parohiei ca o comunitate liturgica, spirituala si sociala, in contextul lumii de azi.

Parohia ortodoxa trebuie sa puna in evidenta imaginea unei comunitati care invita pe toti membrii ei sa-si realizeze ca atare chemarea si talentul lor propriu. Este imaginea unei Biserici ospitaliere, in care exista un loc si o raspundere pentru toti cei care intra in ea. Preotul si parohia sunt intr-o permanenta stare de "convocare", de dialog reciproc, de concelebrare si de co-slujire. Aceasta nu numai in directia membrilor, luati individual, ci si in directia grupurilor parohiale.

Intreaga viata parohiala depinde de dinamica proprie Liturghiei. Ritmul parohial este impus de ritmul liturgic. In actul liturgic, crestinii sunt, pe de o parte, trasi din lume pentru ca nu sunt din lume, pe de alta parte, ca sunt trimisi in lume deoarece lumea trebuie sa fie sfintita prin ei. Pe de o parte, Biserica este o "institutie", cu identitatea ei proprie, pe de alta parte, ea este in miscare, in situatie de pelerinaj, cautand cetatea viitoare (Evrei 13, 14). De altfel, eclesiologia actuala inclina din ce in ce mai mult spre intelegerea comunitatii crestine ca o realitate calitativa, ca o institutie avand o chemare si slujire divina unica. Biserica are o vocatie de slujire nu pentru ca lumea are nevoie de serviciile ei, ci pentru ca Dumnezeu o cheama si trimite la aceasta slujire in lume in numele Sau.

Astfel, avand ca sursa Liturghia bisericeasca, parohia desfasoara o intreita activitate: de hranire sau pastorala, de marturie sau misionara, de slujire sau diaconala. Parohia se hraneste spiritual nu numai Duminica, la Sfanta Liturghie, la care sunt invitati toti, ci permanent. Parohia este un organism viu, o comunitate vie, in continua "zidire si innoire".

Participarea activa a mirenilor la viata bisericeasca devine astazi una din preocuparile principale ale pastoratiei Ortodoxe. Aceasta nu numai pentru ca preotul nu mai poate concentra in mainile sale multiple activitati pastorale si este obligat sa recurga la asistenta nemijlocita a credinciosilor, ci si pentru ca exista o mai profunda intelegere a Bisericii ca o comunitate autentica de frati si surori, de barbati si femei, care poseda impreuna, o identitate noua in Iisus Hristos.

Participarea mirenilor la viata parohiei este deci, plina de sens eclesiologic. Biserica este una "pentru ca, voi toti, una sunteti in Hristos Iisus" (Gal. 3, 28).

Slujirea Bisericii are o continuitate vie, organica in credinciosi, fiecare credincios devenind pentru sine si pentru ceilalti "un Hristos" care slujeste mai departe in Biserica. Biserica se face prezenta in lume prin lucrarea ei de slujire. Deci, ea n-a fost trimisa in lume pentru a stapani triumfator, ci pentru a servi, facandu-se tuturor toate, dar fara a-si pierde identitatea de comunitate teandrica a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos in Duhul Sfant.

Vocatia misionara a Bisericii tine de caracterul ei apostolic, de apostolicitatea ei. Biserica este o comunitate mesianica in care apostolii au primit, dupa invierea lui Iisus Hristos, autoritatea si puterea de a fi "martorii" Sai: "Voi veti primi putere, cand Se va pogora Duhul Sfant peste voi si-Mi veti fi martori in Ierusalim, in toata Iudeea, in Samaria si pana la marginile pamantului."(Faptele Apostolilor 1, 8).

Ortodoxia a inteles notiunea de misiune intr-o perspectiva eclesiala foarte bine determinata. Desigur, scopul propovaduirii Evangheliei este convertirea personala prin acceptarea cu credinta a cuvantului lui Dumnezeu, care este samanta unei noi vieti (Matei 13, 1-30).

Evanghelia se adreseaza tuturor, ea are o valoare si o destinatie universala. Vestea cea buna, cuvantul lui Hristos, nu este rezervat unui grup, unui popor sau unei natii sau unei anumite varste, ci el apartine tuturor. Aceasta constituie una din ideile fundamentale ale Noului Legamant, pe care Biserica a trebuit sa o apere chiar de la inceputul ei. Trimiterea sau chemarea misionara a Bisericii isi are temeiul ei profund in universalitatea mantuirii in si prin Hristos.

Aceasta "noua dimensiune" a Bisericii sau mai bine zis, aceasta dimensiune a ei, este opusa atat tendintei de dominare, cat si celei de introvertire pietista nepasatoare, fata de problemele lumii, tendinte care au coplesit in trecut chipul autentic, evanghelic, nu numai al crestinilor singulari, ci si al crestinismului in general si al unei mari parti a teologiei. De aceea, in pledoaria pentru dimensiunea servirii, se subliniaza totodata, necesitatea ca crestinii si Biserica sa nu mai pastreze in dimensiunea servirii spre care se indreapta, nimic din vechile porniri de cucerire, de dominare, sau de introvertire nepasatoare. In lumea care a aparut in era noastra, Biserica va renunta la orice intentie de dominatie clericala, nu pentru ca ea este fortata sa faca asa, ci pentru ca trebuie sa realizeze adevarata natura a servirii sale fata de lume. Servirea trebuie sa se faca pentru om, din dragostea fata de el si pentru nici un alt scop.

De la inceputul ei, Biserica s-a angajat in aceste doua directii: pe de o parte, a hranit pe cei ai sai, organizand viata interioara, liturgica si sociala a comunitatii crestine, pe de alta parte, a propovaduit Evanghelia celor din afara, a intrat la cei netaiati imprejur si a mancat cu ei (Faptele Apostolilor 11,3).

Astfel, Biserica apare atat ca o comunitate euharistica, poporul lui Dumnezeu deja rascumparat, care se aduna sa comemoreze faptele lui Dumnezeu din istoria mantuirii, traind o viata noua in Duhul Sfant, cat si ca o comunitate apostolica misionara, care are constiinta unei trimiteri speciale la cei credinciosi.

Pr. Prof. Ion Stancu

 

04 Mai 2012

Vizualizari: 7693

Voteaza:

Exigentele misiunii Bisericii in lumea noastra secularizata 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE