Fericirile

Fericirile Mareste imaginea.

Ce este fericirea?

Nu cred ca exista vreun om care sa nu doreasca si sa nu caute fericirea. De mii de ani acest subiect i-a preocupat pe filosofi si am putea spune ca exista atatea tipuri de fericire cate scoli de filosofie.

Bucuria, aceasta emotie capitala, este o traire atat de subiectiva incat ne intrebam de multe ori daca atunci cand avem o stare de buna dispozitie suntem, in fapt si fericiti. Pentru unele persoane fericirea reprezinta suma tuturor clipelor fericite. Pentru altele, fericirea este gasita in activitatile care au un scop si recunoastem aici conceptiile lui Aristotel, cel ce avea sa vorbeasca despre fericirea angajarii in activitati alese si utile cetatii. Aristotel, discipol al lui Platon (fondatorului unei scoli de filosofie) era un om liber, traind intr-o tara libera.Cu siguranta ca se simtea fericit traind liber si avand o activitate care-i aducea satisfactii. Aristotel a avut o foarte mare influenta asupra gandirii, teologiei si stiintei apusene. Nu este surprinzator modul sau de gandire daca avem in vedere faptul ca oamenii implicati intr-o activitate sunt mai fericiti decat cei inactivi, cu atat mai mult cu cat activitatea corespunde propriilor valori si teluri. O activitate voluntara si benevola poate aduce tot atat de multa satisfactie precum profesia pe cand somajul, aceasta forma de inactivitate fortata, are un puternic impact asupra starii de bine si poate fi cauza unor afectiuni psihologice.

Seneca, cu morala sa apropiată de cea a stoicilor, se opune prolificului Cicero, pentru care viața socială și datoria de cetățean se aflau pe primul loc. Originalitatea lui Seneca sta în patrunderea cu care a surprins viciile si relele contemporanilor sai si in locul acordat milei și omeniei fata de sclavi si de gladiatori. Ideile sale au facut ca el să fie consultat nu numai de filosofi, ci si de Parintii Bisericii si de moralistii crestini. Un alt filosof, reprezentantul cel mai ilustru al stoicismului roman, a fost Epictet. Acesta a fost multa vreme sclav si a trait in medii ostile si imprevizibile. Atat Seneca cat si Epictet au crezut ca ataraxia (atingerea stării de echilibru interior a omului) este singura atitudine capabila sa diminueze nefericirea umana.

Potrivit lui Aristotel, un sclav putea cu greu sa atinga starea de fericire din moment ce nu putea sa-si aleaga nici activitatea si nici telul, acestea fiindu-i impuse prin constrangere. Ideile lui Aristotel le regasim si in studiile actuale, cele dedicate stresului la locului de munca. Conform acestora, pentru a fi fericit, munca trebuie sa fie in concordanta cu obiectivele si valorile personale, lasand si libertate de decizie in indeplinirea sarcinilor.

Pentru multi oameni fericirea consta in a-si pastra linistea sufleteasca, indiferent de trecerea printr-o nenorocire sau printr-un succes. Acest tip de gandire este destul de apropiat de stoicii Epictet si Seneca. Potrivit celor doi, noi oamenii nu putem interveni pentru a schimba cursul evenimetelor fericite sau nefericite care ne afesteaza viata. In majoritatea lor insa, aceste evenimente nu depind de vointa noastra. Dar linistea sufleteasca putem decide sa o pastram, iar aceasta depinde doar de noi.

Diferentele de gandire existente in conceptiile despre fericire a celor trei filosofi amintiti ar putea fi explicare prin mediul social diferit in care au trait. Aristotel a fost un om liber, Seneca a indurat dictatura lui Nero iar Epictet a fost pentru multa vreme un sclav chinuit.

Fericirea este deci un subiect extrem de important dar destul de greu de studiat. Psihologii au incercat sa descopere esenta fericirii si chiar sa o defineasca dar, fericirea este o stare care depinde de atat de multi factori incat e greu sa fie definita in cateva fraze sau cuvinte. Poate fi o ”suma de momente de bucurie”, ”o stare de bine subiectiva”, o stare de dispozitie pozitiva” sau ”trairea emotionala a unor stari agreabile” Ceea ce se stie este ca rolul emotiilor pozitive in fericire este definitoriu. Astfel, aproape fiecare moment al zilei este perceput ca fiind pozitiv sau negativ din punct de vedere emotional. Conform studiilor, fericirea ar depinde intr-o masura mai mare de frecventa emotiilor pozitive decat de intensitatea lor. O alta teorie este cea a diferentelor. Aceasta teorie insa ne face sa credem ca starea de fericire este determinata doar de conditiile exterioare dar s-a demonstrat ca nu intotdeauna indeplinirea acestora aduce si fericirea. Va propun sa va ganditi la aceasta teorie a diferentelor si sa va raspundeti, sincer pentru a descoperi singuri :

Ganditi-va la diferenta dintre ceea ce doriti si ceea ce aveti.

Ganditi-va la conditiile actuale de viata si cele pe care le-ati avut in trecut.

Ganditi-va la diferenta dintre ce aveti dumneavoastra si ce au altii.

V-ati gandit? Cred ca deja sunteti mai fericiti. Sau poate nu. Fericirea depinde, in proportii covarsitoare, de personalitatea dumneavoastra.

Partizanii principiului ”mediul determina fericirea” va vor cita mereu studii care vor arata ca satisfactia si fericirea sunt rezultatul unei vieti care comporta numeroase momente ale fericirii, in diferite sectoare: cuplu, familie, profesie, venituri, domiciliu, etc.

Adeptii teoriei ”personalitatea determina fericirea” vor cita studii care arata ca scorurile emotiilor pozitive si negative variaza foarte putin, la aceeasi persoana, indiferent de consecinte. Conform acestor ipoteze, persoanele fericite sunt asa pentru ca traiesc cu placere diferitele evenimente din viata lor si nu pentru ca intalnesc mai multe evenimente sau circumstante favorabile.

Sanatatea aduce fericirea? Asta depinde doar de modul in care priviti sanatatea, asa cum o percepeti dumneavoastra. Un bolnav ”inchipuit” poate sa se simta bolnav si nefericit pe cand o persoana ramasa invalida dupa un accident va tinde spre nivelule de fericire cel mai apropiat de acela atins inainte de accident. O persoana perfect sanatoasa poate capata adictii periculoase pe cand un bolnav care isi face constiincios tratamentul va fi fericit gandindu-se ca se va vindeca.

Varsta aduce fericirea? O societate care valorizeza tineretea si care promoveaza bucuriile tineretii cu siguranta ca ii va face pe cei care imbatranesc sa se simta nesatisfacuti de anii maturitatii. Poate si de aceea, la criza varstei mijlocii, numeroase persoane, prin dorinta lor de a regasi placerile tineretii devin adeptii unor tinute vestimentare specifice tineretii, redescopera viata amoroasa plina de pasiune sau isi achizitioneaza un automobil sport, de ultima generatie. Studiile arata ca fericirea se atenueaza pe masura ce inaintam in varsta dar cu siguranta fericirea se poate transforma intr-o stare de binecuvantare atunci cand ajungi sa te cunosti si sa descoperi beneficiile specifice vietii mature.

Casatoria aduce fericirea? Sunt studii care demonstreaza ca oamenii casatoriti par mai fericiti decat celibatarii. Dar si societatea are rolul sau de a valoriza mai mult institutia casatoriei. Intr-o societate in care casatoria nu mai este privita ca o taina si o binecuvantare, legaturile sotilor devin din ce in ce mai slabe iar casatoria risca sa se transforme intr-un parteneriat cu clauze si penalizari.

Extrem de interesante sunt studiile care demonstreaza ca persoanele religioase, care aplica in viata lor regulile morale, sunt in medie mai fericite si dezvolta mai putine tulburari mentale decat persoanele nepracticante. Acest lucru este posibil si datorita faptului ca religia actioneaza prin mai multe mecanisme: credinta (cea care incurajeaza serenitatea), valorizarea obisnuintelor unei vieti regulate (care aduce multumirea) dar si sentimentul de apartenenta la un grup care te sustine. Desigur, studiile se refera la media unor grupuri de oameni, caci exista si persoane religioase foarte nemultumite precum si agnostici foarte fericiti.

O ”lege” atribuita lui Coluche spune ca : ”E mai bine sa fii bogat si sanatos, decat sarac şi bolnav.” Studiile amintite mai sus vin sa completeze aceasta lege si spun ca pentru a fi fericit ar fi mai bine sa fii extravert, stabil emotional, fara mari dificultati financiare, casatorit, religios, activ, fara probleme majore de sanatate si sa traiesti intr-o tara democratica. Desigur, orice psihoterapeut va va spune ca inca mai exista, pe langa acestea, si alte posibilitati pentru a va mari sansele de a fi fericit.

Extrem de important mi se pare si modul in care au interpretat Sfintii Parinti ”Fericirile” din Evanghelia dupa Matei.

”Fericitii cei saraci cu duhul, ca a lor este imparatia cerurilor.”(Mt.5,3)

Expresia „Cei saraci cu duhul” are aici două intelesuri, ambele duhovnicesti. Primul sens ar fi acela ca fericirea poate fi intalnita la oamenii saraci, care isi asuma lăuntric starea de sărăcie indurand-o cu demnitate si cu nădejde asa cum pot fi fericiti si oamenii bogati dar care nu sunt dependenti lăuntric de propria lor bogatie şi care, atunci când isi pierd averea, partial sau total, raman tot oameni liberi. Al doilea înteles, pornind de la antropologia paulina, il da mistica rasariteana care postuleaza ca duhul omului este partea superioară a sufletului prin care omul poate intra in contact direct cu Duhul Sfant. Pentru ca aceasta experienta sa fie posibila, e nevoie ca duhul omului sa devina „sarac” de orice patimi sau impuritati; astfel eliberat, duhul devine disponibil pentru induhovnicire si, in consecinta, pentru imparatia cerurilor. Pe de alta parte, in limbajul evanghelic, termenul „sarac” poate insemna si „smerit”, „umil”, „supus”, „ascultator”, având întotdeauna o conotaţie pozitivă.

Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia (Mt.5,4)


Plansul poate avea diferite cauze. Înțelesul lui insa depinde de cauza din care porneste. Astfel, este o mare deosebire intre plansul celui ce-i pare rau pentru vreun rau savarsit si plansul unui hot (de necaz ca nu i-a reusit o incercare de furt, sau pentru ca a fost prins si pedepsit). De aceea, prin aceasta fericire nu trebuie sa intelegem ca toti cei ce plang ar putea dobandi mangaiere. Aici este vorba de cei ce plang pentru ca se intristeaza si le pare rau pentru raul savarsit, de cei care L-au mahnit pe Dumnezeu si pe aproapele lor, asa cum ne este prezentat in pildele fiului pierdut, al lui Zaheu vamesul sau al talharului rastignit de-a dreapta Mantuitorului. Aceasta este intristarea despre care Sfantul Apostol Pavel scrie: “Intristarea, cea dupa Dumnezeu aduce pocainta spre mantuire, fara parere de rau; iar intristarea lumii aduce moarte” (II Cor. 7, 10). Despre aceasta intristare vorbeste si Sfantul Apostol Petru, aratand ca ea este pricinuita de feluritele ispite la care este supus cel credincios, spre lamurirea credintei lui si din care iese biruitor numai cel ce rabda pana la sfarsit (I Petru 1,6-7). Mantuitorul fericeste nu numai pe cei ce-si plang pacatele proprii, dar si pe cei care-si frang inima si plang pentru pacatele semenilor lor, rugand pe Dumnezeu sa le dea cainta, adica pe cei rataciti sa-i intoarca la calea cea dreapta, iar pe cei ce traiesc fara randuiala sa-i faca sa-si indrepte viata. Mantuitorul S-a intristat si a plans pentru pacatele celor ce locuiau in Ierusalim, Horazin, Betsaida si Capernaum, si care nu voiau sa se pocaiasca (Matei 11, 20-24; 23, 37, 38). Darul lacrimilor aducatoare de bucurie l-au avut toti sfintii. Fagaduinta mangaierii este unita cu indemnul de a plange pentru ca intristarea pentru pacate sa nu duca la deznadejde. Celor ce plang din aceste pricini binecuvantate Mantuitorul le fagaduieste mangaierea harica, adica, pentru viata de acum iertarea greselilor, scaparea de chinuri si de pacate, iar pentru viata viitoare, imparatia cerurilor, adica bucuria.

Fericiti cei blanzi, ca aceia vor mosteni pamantul. (Mt.5,5)

Blandetea
este cel dintai rod al bunatatii si iubirii aproapelui. Este o stare echilibrata si linistita a sufletului, insotita cu silinta de a nu supara pe nimeni si a nu se supara de nimic. Cel bland nu murmura niciodata impotriva lui Dumnezeu, nici a oamenilor, urmand indemnul Sfantului Apostol Pavel: “Vorba voastra sa fie totdeauna placuta, cu sare dreasa, ca sa stiti cum trebuie sa raspundeti fiecaruia” (Col. 4, 6). Omul bland da cuvenita cinste si ascultare mai-marilor sai: nu batjocoreste, nu graieste de rau si nu osandeste pe semenii sai, ci se arata pe sine totdeauna smerit. Iar cand se intampla ceva potrivnic dorintelor lui, nu se lasa prada maniei si, mai presus de toate, nu se razbuna pentru jigniri. Cea mai inalta treapta a blandetii este iubirea fata de cei ce ne prilejuiesc necazuri si suparari si care se arata prin iertare si impacare (Matei 5, 23-24). Culmea blandetii sta deci in purtarea pe care ne-o porunceste Mantuitorul, prin cuvintele: “Binecuvantati pe cei ce va blesteama, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc” (Matei 5, 44). Singura manie ingaduita si folositoare este aceea indreptata impotriva pacatelor si a patimilor si mai ales impotriva diavolului ispititor, in care nu a ramas nimic bun. Fiind impacat cu Dumnezeu, cu semenii si cu sine, omul bland se bucura de o stare de liniste si siguranta deplina. Astfel trebuie intelese cuvintele Mantuitorului: “Invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre” (Matei 11, 29). Rasplata deplina, insa, va fi data celor blanzi in viata viitoare.

Fericiti cei ce flamanzesc si insetează de dreptate, ca aceia se vor satura.(Mt.5,6)


Cuvantul «dreptate» are aici intelesul din Vechiul Testament, insemnand «cucernicie», ca la Sfantul Ioan Gura de Aur,651 (Cuvantul XV la Matei, Migne, P. G., LVII, col. 227) «virtutea in general», ca la Sfantul Chiril al Alexandriei (Comentar la Luca, Migne, P. G., LXXII, col. 592), «toata virtutea» cum spunea Zigaben (Comentar la Matei, Migne, P. G., CXXIX, col. 196); cu alte cuvinte plinirea poruncilor lui Dumnezeu, adica sfintenia, dreapta credinta si dreapta purtare.

Cei flamanzi si insetati de dreptate sunt deci toti cei ce doresc cu ardoare sa infaptuiasca si sa se infaptuiasca binele. Aceasta dorinta este tot atat de fireasca si continua ca si foamea si setea trupeasca. Au dat dovada de aceasta puternica dorinta indeosebi sfintii si martirii care pentru Hristos au parasit familie, avere, voia proprie si s-au nevoit cu trairea unei vieti de inalta spiritualitate.

Saturarea fagaduita trebuie inteleasa ca o implinire a nazuintelor prin cucerirea desavarsirii, prin realizarea sfinteniei in viata aceasta, in parte, iar in cea viitoare pe deplin. Aceasta va fi potrivit fagaduintei Mantuitorului, Care zice: “Si oricine a lasat case, sau frati, sau surori sau tata, sau mama, sau femeie, sau copii, sau tarine pentru numele Meu, inmultit va lua inapoi si va mosteni viata vesnica” (Matei 19, 29).

“A fi flamand si insetat de dreptate” mai inseamna si a dori si a ne stradui din toate puterile pentru infaptuirea dreptatii ca virtute sociala, atat pentru noi, cat si pentru semenii nostri. Iar cand, din pricina smereniei, saraciei sau neindemanarii noastre suntem nedreptatiti in aceasta viata, sa nu ne descurajam, ci sa avem nadejde ca vom primi dreptatea noastra, daca nu chiar in viata aceasta, ca femeia staruitoare din parabola judecatorului nedrept (Luca 18, 2-7), desigur, in viata viitoare. Simtul dreptatii este atat de inradacinat in fiinta omului, incat cu drept cuvant este asemanat cu nevoia trupeasca de hrana si apa, fara de care omul nu poate trai.

In Vechiul Testament, au fost flamanzi si insetati de dreptate dreptul Iov, regii David si Solomon si, indeosebi, proorocii. Astfel, David se plange, in psalmul 73, ca pe pamant cei rai nu sunt pedepsiti, iar dreptii nu primesc incununarea virtutii. Iar proorocul Ieremia se revolta impotriva calcatorilor de lege (12, 1, 4). Impotriva asupritorilor si a judecatorilor nedrepti, Isaia striga: “… Nu mai faceti rau inaintea ochilor mei. Incetati odata! Invatati sa faceti binele, cautati dreptatea, ajutati pe cel apasat, faceti dreptate orfanului, ajutati pe vaduva” (1, 16-17).

Crestinii nedreptatiti au privilegiul de a astepta, dupa fagaduinta Domnului, “ceruri noi si pamant nou, in care locuieste dreptatea” (II Petru 3, 13). Avand aceasta nadejde, ei indura mai usor suferintele legate de foamea si setea lor dupa dreptate, care, in toata plinatatea ei, nu se va potoli decat in imparatia cereasca.

Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui.(Mt.5-7)

Milostenia sau indurarea crestina izvoraste din iubirea de Dumnezeu si de aproapele si se arata prin ajutorarea materiala si morala a semenilor nostri aflati in nevoie. Mantuitorul, Care este modelul desavarsit al milosteniei (Matei 11, 32; Marcu 8, 2), ne-a aratat ca la judecata de apoi faptele indurarii trupesti si sufletesti sunt acelea care ne vor deschide portile fericirii vesnice (Matei 25, 34-40). Spre a fi mai bine placute lui Dumnezeu, faptele milosteniei trebuie, mai intai, sa fie izvorate din iubire sincera fata de Dumnezeu si fata de aproapele. Femeia vaduva care a daruit la templu doi banuti, singurii pe care-i mai avea, trece mult inaintea bogatilor care puneau sume mari in cutia templului, dar numai de ochii lumii (Marcu 12, 42-44). Darul facut aproapelui, cuvintele de mangaiere si impacare care ies dintr-o inima lipsita de iubire, nu pot avea o buna inraurire, precum spune aceasta, minunat, Sfantul Apostol Pavel: “De as grai in limbile oamenilor si ale ingerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am arama sunatoare si chimval rasunator… Si de as imparti toata avutia mea si de as da trupul meu ca sa fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste” (I Cor. 13, 1, 3). In al doilea rand, faptele milosteniei nu trebuie facute din interes, spre a fi vazute si rasplatite de oameni (Matei 6, 2-4). In al treilea rand, ele trebuie facute oricarui om aflat in nevoie, fara nici o deosebire (Luca 10, 36-37). In al patrulea rand, trebuie sa daruim aproapelui nostru ajutorul de care are adevarata nevoie, potrivind ajutorul dupa trebuintele lui. Asa, de pilda, nu vom da unui lenes de mancare, caci, cum porunceste Sfantul Apostol Pavel: “daca cineva nu vrea sa lucreze, acela nici sa nu manance” (II Tes. 3,10). Totusi si fata de cei lenesi avem datorii de milostenie, dar cautand sa patrundem in acea latura a sufletului lor care sa-i vindece de lene.

Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.(Mt.5-8)

Mantuitorul aseamana inima omului cu ochiul. Precum ochiul sanatos si curat poate vedea limpede (Matei 6, 22), tot asa numai cel cu inima curata, neacoperita de ceata pacatului, poate vedea pe Dumnezeu. Cei curati cu inima sunt mai intai cei nevinovati si lipsiti de viclesug, ca Natanael (Ioan 1, 47) si ca pruncii (Matei 18, 3-4); apoi cei care, prin nevointe si rugaciuni neintrerupte, izbutesc sa-si smulga radacinile pacatului, adica sa-si goleasca inima de poftele si gandurile rele, de iubirea celor pamantesti, si sa o umple cu dorul dupa lumina dumnezeiasca si desavarsire. Acestia ajung sa-L vada pe Dumnezeu chiar din aceasta viata, aflandu-L pretutindeni, si mai ales in fapturile Sale, precum este Scris: “Cele nevazute ale Lui se vad de la facerea lumii, intelegandu-se din fapturi, adica vesnica Lui putere si dumnezeire, asa ca ei sa fie fara, cuvant de aparare” (Rom. 1, 20).

Pe unii ca acestia, Biserica ii numeste «vazatori de Dumnezeu». Dar vederea lui Dumnezeu in aceasta viata este nedeplina, precum zice Sfantul Apostol Pavel: “vedem acum ca prin oglinda, in ghicitura, iar atunci, fata catre fata” (I Cor. 13, 12). De curatenia inimii este strans legata virtutea castitatii. De aceea, Sfantul Ioan Gura de Aur crede ca prin curatenia inimii trebuie sa intelegem lipsa oricarui pacat in genere si indeosebi a pacatului desfrinarii (Sfantul Ioan Gura de Aur, Cuvantul XV la Matei, Migne, P. G., LVII, col. 227; Vezi si: Teofilact, Comentar la Matei, P. G., CXXIII, col. 188).

Castitatea se pastreaza prin cumpatare dar si prin post: “Luati seama la voi insiva – ne porunceste Mantuitorul – sa nu se ingreuieze inimile voastre de mancare si de bautura si de grijile vietii, si ziua aceea sa vina peste voi fara de veste, ca o cursa…Privegheati, dar, in toata vremea, rugandu-va ca sa va intariti sa scapati de toate acestea care au sa vina si sa stati inaintea Fiului Omului” (Luca 21, 34-36). Pentru curatenia inimii s-au invrednicit dreptul Simeon si proorocita Ana sa vada pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu (Luca 2, 25 s.u.).

Curatenia inimii este conditia cea mai insemnata pe care o cere Mantuitorul la indeplinirea oricarei fapte. Prin aceasta El arata insemnatatea partii launtrice a faptei, adica a intentiei, a gandului care-i sta la temelie, lucru de care nu se tinea destul seama in Vechiul Testament. Mantuitorul face din aceasta schimbare a adancului sufletului omenesc lucrul cel mai ales prin care morala crestina intrece si desavarseste morala Vechiului Testament.

In Vechiul Testament se oprea, de pilda, omorul; dar in Noul Testament se cauta a se inlatura si izvorul lui, adica mania din inima omului, caci asa cum spune Mantuitorul: “Din inima ies: ganduri rele, ucideri, adultere, desfranari, furtisaguri, marturii mincinoase, hule” (Matei 15, 19). Poftele si gandurile rele sunt semintele din care cresc pacatele si care, deci, trebuie inlaturate. Cu privire la aceasta, Mantuitorul spune: “Ati auzit ca s-a zis celor de demult: sa nu ucizi; iar cine va ucide vrednic va fi de osanda. Eu insa va spun voua ca oricine se manie pe fratele sau vrednic va fi de osanda” (Matei 5, 21-22).

Curatenia inimii este astfel cea mai inalta treapta a desavarsirii, a sfinteniei. De aceea ea va fi rasplatita cu cea mai mare fericire, care este privirea lui Dumnezeu.
Fericiti facatorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.

Pacea intemeiata pe adevar, dreptate si dragoste este cel mai mare bun social pentru oameni si popoare. Ea usureaza ridicarea conditiilor de viata ale fiecarui om si inalta popoarele, aducandu-le fericire. Profetii Vechiului Testament au descris imparatia mesianica a lui Hristos ca pe o imparatie a pacii si a dreptatii, iar ingerii au cantat in noaptea Nasterii Domnului: “Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace, intre oameni bunavoire” (Luca 2, 14).

Aceasta pace intre oameni si popoare, dupa care nazuieste orice societate, izvoraste, dupa invatatura crestina, din pacea omului cu Dumnezeu si din pacea cu sine insusi, de care se bucura numai cei ce savarsesc binele. Despre aceasta pace deplina vorbeste Mantuitorul cand spune Ucenicilor Sai: “Pace va las voua, pacea Mea o dau voua” (Ioan 14, 27).

Facatori de pace sunt deci, dupa invatatura sfintei noastre Biserici, in primul rand cei ce savarsesc Domnului, zilnic, jertfa cea fara de Sange, rugaciuni si posturi pentru ca peste toti oamenii sa se reverse “pacea lui Dumnezeu, care covarseste orice minte” (Filip. 4, 7).

Facatoare de pace, solie a pacii si infratirii este in primul rand Biserica, deoarece ea propovaduieste totdeauna pacea, care izvoraste din iubirea de Dumnezeu si de aproapele. Facatori de pace sunt de asemenea toti cei care nu numai ca iarta pe cei care cauta invrajbire, dar prin mijlociri intelepte si potrivite si prin pilda vietii lor inlatura neintelegerile si certurile dintre oameni si ii impaca, facandu-i din vrajmasi, prieteni.

Facatori de pace sunt socotiti si cei ce stabilesc armonie intre vointa trupului lor si vointa sufletului, aducand acea impacare a omului cu sine insusi. Facatori de pace sunt, in sfarsit, toti cei care prin sfaturile, stradaniile si faptele lor impiedica razboaiele intre oameni. Facatorii de pace indeplinesc o lucrare asemanatoare celei savarsite de Fiul lui Dumnezeu, Care a venit in lume sa impace pe omul pacatos cu Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu le fagaduieste numele haric de “fii ai lui Dumnezeu”, insotit, fireste, de fericirea vrednica de acest nume. Porunca de a face pace se adreseaza tuturor, precum citim in epistola catre evrei: ” Cautati pacea cu toti si sfintenia, fara de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evr. 12, 14).

Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca a lor este imparatia cerurilor (Mt.5-10)

Asa cum am vazut si la fericirea a patra, cuvantul “dreptate” are si aici intelesul de dreapta credinta si dreapta purtare, viata neprihanita, sfintenie, in care bineinteles este cuprinsa si virtutea sociala a dreptatii. (Sfantul Ioan Gura de Aur, Cuvantul XV la Matei, Migne, P. G., LVII, col. 228).

Vechiul Testament ne vorbeste de multi drepti care au fost prigoniti din pricina luptei lor impotriva pacatelor lumii in care ei traiau si pentru indreptarea acesteia spre o viata morala. Luptand pentru dreptate, au fost prigoniti proorocii. Tot din pricina aceasta a fost rastignit Mantuitorul Hristos. El a proorocit Ucenicilor Sai ca vor fi prigoniti, ca si El: “Daca va uraste pe voi lumea, sa stiti ca pe Mine mai inainte decat pe voi M-a urat. Daca ati fi din lume, lumea ar iubi ce este al sau; dar pentru ca nu sunteti din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea va uraste” (Ioan 15, 18-19).
Cei prigoniti pentru dreptate vor avea parte de imparatia cerurilor, asa cum a fagaduit Mantuitorul. Caci se cuvine ca lucratorii impreuna cu El la zidirea unei lumi noi sa fie acolo unde este si El: “Parinte – S-a rugat Mantuitorul – voiesc ca unde sunt Eu, sa fie impreuna cu Mine si aceia pe care Mi i-ai dat, ca sa vada slava Mea” (Ioan 17, 24).

Fericiti veti fi voi cand va vor ocari si va vor prigoni si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra, mintind din pricina Mea.(Mt.5-11)

„… mintind, vor zice tot cuvantul rau…”: reprezinya de fapt calomni: fericirea e fagaduita numai acelora care isi pastreaza credinta si iubirea chiar si atunci cand sunt vorbiti de rau, fara nici o acoperire, pe nedrept si in chip mincinos. Sfantul Petru va atrage atenţia creştinilor asupra acestui fapt (vezi 1 Ptr 2, 12 şi 3, 16).

Pentru credinta in Dumnezeu si pentru nadejdea venirii lui Mesia au suferit prigoane proorocii Vechiului Testament. De pilda, Proorocul Ilie a fost prigonit de Ahab si Izabela, fiindca i-a mustrat ca se inchinau la idolul Baal (III Regi 18); Proorocul Isaia a fost taiat cu fierastraul, din porunca regelui idololatru Manase; Proorocul Ieremia a fost izgonit din tara, pentru ca a mustrat pe cei nedrepti. Aceleasi suferinte au fost indurate de multi altii pentru credinta lor cea dreapta (Matei 23, 35; Evr. 11, 32-40).

De aceea, Mantuitorul Iisus Hristos a indemnat pe Ucenicii Sai: “Nu va temeti de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot sa-l ucida; temeti-va mai curand de acela care poate si trupul si sufletul sa le piarda in gheena. Au nu se vand doua vrabii pentru un ban? Si nici una dintre ele nu va cadea pe pamant fara stirea Tatalui vostru. La voi insa si perii capului, toti, sunt numarati. Asadar nu va temeti; voi sunteti cu mult mai de pret decat pasarile” (Matei 10, 28-31).

Intre virtutile celor noua Fericiri este o stransa legatura. Sfintii Parinti socotesc cele noua Fericiri ca pe o scara a desavarsirii. Iata cum ne explica, in cateva cuvinte, Sfantul Ioan Gura de Aur, cum se leaga una de alta: Prima hotarare de a intra pe drumul mantuirii o ia credinciosul numai dupa ce cunoaste saracia duhovniceasca, prin smerenie. Aceasta cunoastere produce o dispozitie de tristete, care, din pricina slabiciunii si a pacatelor, da nastere caintei, plansului. Cel ce-si plange greselile isi poate pastra lesne blandetea, pentru ca supararea vine numai de la parerea ca esti mai bun decat altii. Mai departe, credinciosii plini de cainta si blanzi nazuiesc sa introduca binele si in afara, si astfel ei devin flamanzi si insetosati de dreptate. Ei cer binele mai intai de la ei insisi, devenind milostivi. Cei milostivi inlatura din inima lor iubirea de sine, “pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii” (I Ioan 2, 16), realizand curatia inimii, adica scoaterea raului din inima.Cel cu inima curata este un purtator al pacii, pretutindeni. Impotriva unor astfel de ravnitori pentru o viata imbunatatita se ridica pizma si rautatea multora. Fara sa mai fie impacati cu felul de viata al celor cu care traiau altadata, laolalta, cei doritori de o viata mai buna se despart de ei, din care pricina acestia ii prigonesc. Cand ravna pentru Dumnezeu sporeste si buna inraurire se intinde, creste impotriva lor si ura celor rai, care ii supun prigoanelor aratate de Mantuitorul in ultima fericire.

Psihoterapeut, Master in teologie ortodoxa, Angelica Agachi

.

Despre autor

Angelica Agachi Psih. Angelica Agachi

Colaborator
41 articole postate
Publica din 28 Aprilie 2015

29 Aprilie 2015

Vizualizari: 1839

Voteaza:

Fericirile 5.00 / 5 din 1 voturi. 1 review utilizatori.

Comentarii (1)

  • George Romeo DiaconuPostat la 2015-05-04 09:12

    Ma bucur ca acest site Crestin Ortodox.Ro ofera posibilitatea celor ce sunt cu har si invatatura crestin ortodoxa sa publice diverse articole despre dreapta credinta sau sa adopte atitudinea corespunzatoare adevaratilor teologi spre a combate si a corecta aberatiile emise de atei sau laici. De asemenea am in minte si cuvantul de invatatura a monahului Nicolae , marele scriitor Nicolae Steinhardt, care spunea ca atunci cand predica sau cuvantul de invatatura depasesc limita de 20 minute este cert ca acel cuvant nu are cum sa rodeasca , devenind monoton , plictisitor si inutil. Cam acelasi lucru este si articolul doamnei Angela Agachi , care cel mult poate ajuta colegilor dansei de breasla ( psihologi ) si poate eventual unor tineri studenti la teologie, dar nu si pentru majoritatea abonatilor site-ului Crestin Ortodox , cu alte ocupatii sau meserii , dar doritori si silitori sa invete de la cei ce au primit acest har.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE