Fețele laicității

Fețele laicității Mareste imaginea.

De obicei, avem parte de o înţelegere greşită a laicității, impusă de cei care au o viziune secularistă asupra vieții sociale. Aceasta e privită ca o desprindere de religie și înseamnă trimiterea ei într-o zonă minoritară a spațiului public, lăsând-o totodată la discreția sentimentului intim, pentru aceia care mai vor să o practice.

Opțiunea religioasă e încă posibilă, dar se încearcă minimalizarea ei ca relevanță pentru viața oamenilor. Modernitatea este văzută adesea ca vârsta la care omenirea se desprinde de sacru, astfel încât să ajungă să își fie suficientă ei înșiși. Omul își are rațiunea existenței sale în el însuși, și nicio instanță din afară sa nu vine ca să îi mai tulbure poziția centrală. Iar dacă încă mai există credință, aceasta nu mai ocupă centrul spaţiului public, și atunci s-au găsit destui care să ceară excluderea ei definitivă din orice referinţă. Or, acesta este deja un exces al modernității care nu mai poate fi acceptat. Pentru creștinism însă, laicitatea nu e o pacoste, un dezastru care distruge bazele societății, ci e chiar un eveniment binevenit și fructuos.

Ideea laicității este primită de credincioşi, e chiar dorită și oportună, creștinismul însuşi contribuind mult la această laicizare. Este solul pe care poate înflori credința, în afara oricărei constrângeri, a oricărui ordin politic. Însă nu poate fi primită, cu cuget senin, în acelasi timp, cerința de a elimina orice înseamnă religie din viaţa publică. Militanţii atei reiau ideea laicității, care se potrivește de minune scopurilor lor, si o duc la o consecinţă care nu era intenţionată în prima fază a proiectului.

Ideea conducătoare de viaţă a unui ateu este că el nu crede în vreo fiinţă supranaturală, si niciunul dintre actele lui nu se constituie într-un gest de închinare. E o decizie regretabilă din punct de vedere creștin, dar care merita tot respectul nostru în măsura în care rămâne consecventă şi coerentă. Militantul ateu vrea însă altceva, lui nu-i ajunge că nu crede, vrea ca nimeni din jurul lui să nu creadă. Iar dacă această pretenţie este exagerată, căci nu poți comanda conștiinței semenilor tăi, atunci vrea, folosindu-se de pretextul laicității, și invocând o libertate de conștiință pe care o înțelege greșit, să nu mai existe nimic referitor la credință în şcoală sau în altă parte a spaţiului public. Ceea ce, dacă s-ar îndeplini (Doamne ferește!) ar duce la rezultatul scontat de ei, adică nimeni n-ar mai avea treabă cu credința. Singurele referiri publice posibile la religie ar fi, asemeni celor din statele comuniste atee, cele denigratoare. S-ar vorbi despre preoți numai în măsura în care s-ar putea blama vreun comportament atribuit lor.

Laicitatea este, de la începuturile ei, postularea neinterferenţei planului bisericesc și a celui politic. Ar trebui să fie clar pentru toată lumea: laicitatea nu este ateism, nu înseamnă eliminarea putinței exprimării adeziunii religioase din spaţiul public, ci punerea ei alături de orice alte păreri sau conceptii s-ar mai putea exprima in conditiile respectului reciproc. Diferența esenţială faţă de regimurile trecute este că acum deciziile politice nu se mai iau sub influența factorilor religioși, dar nici politicul nu-și impune obiectivele specifice asupra religiei, lăsându-le pe fiecare libere să își urmeze scopurile specifice.

Definită astfel, laicitatea este benefică pentru credincioşi, căci orice interferenţă a politicului în sfera specifică a religiosului nu poate fi decât perturbatoare. Totodată, laicitatea neimpunând automat ateismul, un om politic poate avea credinţă în sufletul lui și se poate mișca în conformitate cu ea prin acțiunile, deciziile pe care le ia, prin legile pe care le propune. Și aceasta este perfect îndreptăţit, atâta timp cît deciziile nu se iau prin interferența ocultă a sistemului politic şi a celui religios.

Iar aici putem constata că, atâta vreme cât politicienii aflaţi la putere așteaptă avantaje din partea Bisericii, în speţă susţinerea prin vot, în schimbul cărora oferă alte avantaje, laicitatea nu este deplin realizată. Ea rămâne un deziderat, pentru înfăptuirea căruia merită să lupti, căci cu cât ești mai apropiat de credință, cu atât mai mult vrei o Biserică nemânjită de amestecul în treburile lumești.

O lume în care laicitatea este deplin realizată este o lume în care creştinii se simt bine, pentru că le de şansa exprimării libere, fără interdicția sau obligația pe care puterea politică politică le-ar putea exercita asupra lor. Având conştiinţa adevărului mesajului propriu, creștinii nu se ruşinează să se exprime în public aşa cum se cuvine, pot sta fără frică la dezbateri cu oricine susţine o altă concepţie de viaţă, fără să invoce vreo autoritate terestră care să le certifice adevărul, care să-l impună societăţii. Discuțiile libere, atâta vreme cât rămân libere, cât nicio parte nu se prevalează de la o putere care ar putea impune prin forţă punctul propriu de vedere, sunt de folos tuturor. Întotdeauna creștinii vor avea reprezentanți, în cadrul societății civile, care să se exprime după toate regulile bunei cuviințe, în respectul total al democrației.

Dumnezeu Însuși, atunci cand a ales să le vorbească direct oamenilor, s-a întrupat într-un personaj umil, lipsit de orice putere omenească. La fel, primii lui adepți, apostolii, erau pescari, oameni simpli, lipsiţi de putere politică, și chiar și de ințelepciunea omenească, erau purtaţi exclusiv de harul Duhului Sfânt care le da ce să vorbească. Mediul iniţial de manifestare al creştinismului, elenismul greco-roman era un mediu sincretic, în care intrau în concurență o mulțime de religii, filosofii și concepții de viață, cam în felul în care se întâmplă lucrurile și acum. Mesajul creștin era privit uneori cu curiozitate, dar mult mai adesea cu circumspecție sau chiar cu ostilitate.

Dumnezeu îi trateaza pe oameni ca pe egalii săi, ba chiar se face mai mic decat toți, devine slujitorul tuturor, ca atunci când spală picioarele ucenicilor (Ioan 13, 2-5). Se face mai mic decat toți, atunci când este bătut, batjocorit şi omorât cu cea mai ruşinoasă dintre execuțiile care se puteau aplica unui condamnat la moarte. Acestea nu sunt doar referințe biblice, pe care să le cităm din când în când, căci ele au dat naştere unei teologii, unei concepții de viață, iar în final unui anume tip de societate, în care Dumnezeu a putut fi batjocorit, laolaltă cu nenumărați martiri. Dumnezeul creștin îi lasă omului o libertate fără margini, astfel încât, practic, acesta poate face orice. Retragerea lui Dumnezeu, pentru a-i lăsa omului un spațiu neîngrădit de exprimare, nu este o neputinţă de a controla lucrurile, omul i-a scăpat din mână și își face de cap. Ci este o invitaţie adresată libertăţii omului, astfel încât niciunul din actele apropierii lui să nu fie cauzat de vreo constrângere. Condiția formulării mesajului creștin este aceea a unui Dumnezeu umil, care se retrage, se camuflează, dând astfel libertate totală făpturii create de El, pe care o cheamă, dar nu o constrânge cumva. Laicitatea se manifestă mai întâi și predilect în creștinism, pentru că numai aici Dumnezeu se arată suficient de puternic ca să primească orice negare, ca să accepte inclusiv sa fie omorât pe cruce.

Acest lucru nu este înțeles de necredincioşi, si de aici se iveşte o confuzie. Pentru ei laicitatea este izgonirea lui Dumnezeu din cetate, îndepărtarea a orice ar aminti de credință, în timp ce pentru creştini înseamnă crearea acelor condiţii normale și firești de viață, în care adeziunea sinceră la credință să fie posibilă, fără a fi cumva obligatorie.

Tot din acest motiv, credincioşii nu-şi doresc impunerea unui regim teocratic in care politicul si religiosul interferează și se influenţează reciproc în deciziile pe care le iau. Asta ar veni să disturbe relația pe care credinciosul o poate avea cu Dumnezeu.

Cultele sunt, conform legii, agenți ai păcii sociale. Indiferent de relația cu transcendentul, de modul cum descriu lumea de dincolo, ele au în comun abordarea treburilor lumești în spiritul păcii, al toleranței, al bunei înțelegeri, al ajutorării celor aflați în nevoie. Dacă nu militează pentru toate aceste lucruri, ele nu pot fi numite culte, ci orice altceva.

În acest context, tot ce înseamnă extremism, fanatism uciderea semenilor pe pretexte religioase, aşa cum fac islamiștii arabi astăzi, se exclude din sfera religiosului. Este un model al instrumentalizării religiosului de către politic.

Pentru rolul lor de agenţi ai păcii sociale, statul colaborează cu cultele, într-un spirit reciproc avantajos. De aceea, o intelegere a laicizării care sa excludă cultele religioase ar fi nu doar deficitară social, prin dezechilibrele pe care le-ar produce, ci şi ilegală. Ar fi bine să înțeleagă și ateii că nu ne putem lipsi de ele, măcar pentru faptul că vor să facă binele si să-i ajute pe cei nevoiaşi.

Dar tocmai aici este unul din punctele de conflict între atei si credincioși. Și unii şi alţii doresc binele aproapelui, numai că ateii vor să-l facă direct, în nume propriu, fără legitimarea povestirilor despre Dumnezeu, pe care le consideră desuete, în timp ce credincioşii spun că „tot omul este păcătos”, iar binele nu poate proveni decât de la Dumnezeu, singura „instanță” care îl produce și îl legitimează, iar omul este apoi un simplu transmițător al lui.

Astfel, ateii luptă din răsputeri sa confiște facerea de bine pentru ei, să nu recunoască nici măcar cazurile evidente în care preoţi sau credincioși se implică sincer şi dezinteresat în ajutorarea aproapelui, să augmenteze cât pot de mult presupuse averi ale preoților și episcopilor.

Binele făcut în societate nu e decât o parte a acţiunii cultelor, nici măcar cea mai importantă. Căci ele, propagatoare ale faptelor bune pentru semenii noștri aflați în nevoie, nu sunt mai întâi de toate societăți de binefacere, ci căi posibile de a ajunge la Dumnezeu. De partea transcendentă însă nu se mai ocupă nimeni aproape. În schimb, ateii se concentrează pe îndepărtarea putinței cultelor de a face bine, sau măcar de anulare a mesajului care relevă actiunea lor. Și au o îndârjire în ceea ce întreprind care ne dă convingerea că nu se vor opri prea curând.

Și totusi, de ce ar avea neapărată nevoie credincioşii să se exprime în public, din moment ce credința este legătură intimă cu Dumnezeu, care se produce în cămara sufletului, și unde nimeni altcineva nu are acces? Nu este credința ceva atât de intim încât nu ar trebui trivizalizat prin vorbirea despre ea pe stradă, în şcoli, spitale sau orice alte locuri publice? Nu trebuie să o ferim, ca pe un odor sfânt, de expunerea în locuri vulgare, unde oricine poate să-și dea cu părerea? Punerea problemei în acest mod este fie o neînțelegere a ceea ce înseamnă să crezi, fie o șmecherie prin care se dorește, pe o cale mai soft, îndepărtarea religiei din viața oamenilor.

Orice credinţă are și o invățatură despre lume, prescrie un mod de comportament în interiorul societății. De pildă, regula de comportament în cazul creștinilor este iubirea. „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.” (Ioan 13, 35) Ar trebui, dacă acceptăm credința doar ca pe un fapt intim, să ne interzicem toate manifestările pe care intimitatea noastră ni le dictează.

Hristos îi trimite pe ucenici la propovăduire. Credința se trăiește în intimitate dar se exprimă şi în public. Ea, oricât de intimă ar fi, sau cu cât e mai puternică în intimitatea omului, implică o morală şi un comportament, adică un mod de exprimare, presupune norme şi valori pe care nu poți sa nu le exprimi, dacă ești credincios. Oricât de bun cetățean ai fi, în respectul legilor țării și al laicității, nu poți să nu-ți manifești credința la serviciu, la școală, pe stradă, în toate alegerile pe care le faci. Nu poți, de pildă, să fii credincios și niciunul dintre colegii de serviciu să nu știe asta.

Credința are, întotdeauna și în toate cazurile, și importante elemente sociale. Acestea nu pot să rămână ascunse. Practic, ascunderea laturii exterioare a credinţei echivalează, de multe ori, cu negarea ei, cu apostazia. Dacă și-ar fi ținut credința numai în intimitate, ascunzând-o de cei care vroiau să le ia viaţa, n-ar mai fi existat martiri, nici în timpul Imperiului Roman, nici în timpul regimului comunist, nici în Siria, în Irak sau în Etiopia acum. Deseori faptul de a fi credincios și de a arăta asta poate fi periculos.

O lume laică este favorabilă și permeabilă exprimării neîngrădite a credinţei. Numai că, militanţii atei nu sunt de acord cu asta. Laicizarea înseamnă eliminarea relaţiei dintre religie şi deciziile politice, nu însă și din deciziile pe care oamenii le au in cursul vietii lor. Nu este o eliminare din modul în care se exprimă în lume.

Dialogul este tot mai greu posibil. Există câteva lucruri pe care creştinii le afirmă, poziții pe care le vor menține, fără tăgadă, și în viitor: nu sunt de acord cu avorturile, cu propaganda homosexuală, cu propagarea pornografiei pe toate căile posibile, cu lecţiile de educaţie sexuală la vârste la care copiii nu au habar despre sex, cu degradarea moravurilor, cu lăcomia, cu goana după îmbogăţire cu orice preţ. Este un mesaj simplu, clar, coerent pe care creștinii îl transmit lumii, chiar dacă, de multe ori, nu sunt ei înșiși la înălţimea a ceea ce propun. Că suntem adesea cuprinşi, în sufletul nostru, de patimile pe care le înfierăm la nivelul societății, este o problemă personală cu care fiecare are de luptat. Nu înseamnă că trebuie să tăcem, ci să fim mai smeriți și mai îngăduitori cu căderile altora. Ne menținem opțiunile morale, chiar dacă nu suntem la înălțimea lor, rămânem fermi în afirmațiile noastre, dar, știindu-ne gradul de păcătoșenie, devenim mai calzi, gata să primim, să iertăm, să ne adaptăm.

În schimb, transmiterea mesajului creștin e tot mai greu de făcut, pentru că o ideologie violentă, de stânga, numeşte acest mesaj intolerant și fundamentalist, îi atribuie toate denumirile infamante posibile. Acest mesaj vrea doar să spună lucrurilor pe nume, să păstreze lumea în firescul ei, să nu o lase să o ia razna de tot. În țările occidentale, creștinii pot tot mai puțin să se exprime liber, fără a primi admonestări măcar verbale. Ei nu mai pot spune avortului crimă, nu mai pot spune că homosexualitatea e un păcat, în viitorul apropiat nu vei mai putea să spui tată şi mamă, căci se vor simți discrimate acele cupluri care sunt formate din doi tați sau din doua mame. Astfel încât, până la urmă să fii creștin a ajuns să însemne să dorești o normalitate pe care, din păcate, tot mai greu o găsim.

Cel mai adesea, adepții secularizării merg împotriva tendinței generale a societății, care vrea totuși să păstreze măcar urmele credinței, care nu este anti-ecleziastică, nu vrea să elimine din spațiul comun orice ar putea aminti de sacru. Pentru ateii militanți, societatea este o porțiune locuibilă pentru că a fost sustrasă influenței religioase, iar datoria lor este să continue această operă, căci procesul de de-sacralizare nu este niciodată și nicăieri, nici măcar în țările cele mai seculariste, deplin încheiat. De partea cealaltă, pentru credincioși, lumea, chiar depărtată de Dumnezeu, este totuși un loc permeabil mesajului religios, și trebuie păastrată în această stare. Laicitatea este acea stare de echilibru, acel punct comun de referință unde cele două tabere se acceptă una pe alta.

În numele aceleiaşi laicităţi, unii vor eliminarea totală a religiei din viața noastră, în timp ce creștinii vor ca măcar să poată să își prezinte aşa cum se cuvine crezul. Nu putem prevedea ce turnură vor lua evenimentele viitoare. Există încă oameni care cred în valorile creştine şi care vor să le exprime la modul cel mai explicit. Laicitatea, atâta vreme cat se prezintă ca o neutralitate binevoitoare care dă tuturor dreptul să spună tot ceea ce gândesc, e în avantajul și spre binele nostru comun.

Paul Curca

.

Despre autor

Paul  Curca Paul Curca

Senior editor
78 articole postate
Publica din 07 Aprilie 2011

08 Mai 2015

Vizualizari: 1558

Voteaza:

Fețele laicității 5.00 / 5 din 3 voturi. 1 review utilizatori.

Comentarii (1)

  • Alin TicanetPostat la 2015-09-28 08:06

    Un articol echilibrat ce evidențiază percepția contemporană, uneori extrem de deformată, despre laicitate și religiozitate.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE