Grija Bisericii fata de mediul ambiant

Grija Bisericii fata de mediul ambiant Mareste imaginea.

Grija Bisericii fata de mediul ambiant

 

In zilele noastre problema mediului inconjurator si a grijii fata de el a devenit una dintre principalele teme care se gasesc pe agenda de lucru a multor conferinte si intruniri nationale si internationale, o preo­cupare de capetenie a multor oameni de stiinta, ganditori, politicieni. In anii 60 ai secolului nostru lumea a fost confruntata cu un "semnal de alarma" tras de savantii ecologisti, provocati de rezultatele cerce­tarilor lor. Civilizatia moderna a devenit un factor puternic in smulge­rea resurselor Terrei  si  transformarii mediului inconjurator,  spre fo­losul omului. Ecologistii, descriind ecosistemele si precizand evolutia lor, au atras atentia omenirii cu privire la perturbarile si dezechilibrul sistemelor ecologice, la degradarea si amenintarea cu distrugerea a in­susi sistemului ecologic - a mediului ambiant.

Studiile elaborate in anii '60 au aratat ca "daca se vor mentine tendintele anilor'60-65, inainte de anul 2000, lumea va atinge o pe­rioada de criza globala caracterizata prin suprapopulare, subalimentatie si poluare excesiva". Conferinta generala UNESCO tinuta in anul '66 la Paris scotea in evidenta contradictia intre utilizarea abuziva a re­surselor Terrei, ca si numeroasele forme in care omul face presiuni asupra mediului ambiant. Conferinta Natiunilor Unite pentru protectia mediului inconjurator tinuta la Stockholm in anul 1972, atragea aten­tia ca omul este si creatorul si distrugatorul mediului care-i ofera su­portul fizic al vietii sale si posibilitatea dezvoltarii din punct de vedere social, intelectual, moral si spiritual. De aceea, in declaratia finala a ei, acea conferinta facea apel la guverne si la popoare ca ele sa participe la eforturile depuse in vederea conservarii si ameliorarii mediului in­conjurator in avantajul tuturor popoarelor. Asemenea apeluri au fost lansate si de alte conferinte si foruri internationale. Si nu dintr-un sentimentalism romantic fata de creatie si nici din utilitarism, ci pentru ca marii savanti ai lumii si-au dat seama ca natura inconjuratoare nu mai poate fi considerata ca o infrastructura inerta pe care omul o poate manevra dupa bunul lui plac, ca supletea si posibilitatile lumii create nu sunt nelimitate, ca interdependenta dintre om si natura este mai stransa decat s-a crezut pana acum, ca omul face parte din sistemul am­biental ca element al unui intreg.

 

Mediul inconjurator mai apropiat sau mai indepartat - pamantul (cu solul si subsolul), biosfera - ne este comun si ne mentine viata. Daca pagubele pe care omul modern le-a produs naturii vor fi defini­tive, el va sfarsi prin a-si face viata imposibila pentru ca se afla in dependenta stransa de natura si pentru ca are nevoie pentru supravie­tuire de un mediu inconjurator adecvat, stabil si sanatos. "Mediul este o masina vie, enorma si foarte complexa care constituie un strat dina­mic subtire pe suprafata Pamantului, si fiecare activitate umana de­pinde de starea perfecta si buna functionare a acestui mecanism... Pentru ca activitatea umana pe Pamant - civilizatia - sa ramana in armonie cu intregul sistem si sa supravietuiasca ea trebuie sa se adap­teze cerintelor sectorului natural - ecosfera. Degradarea mediului este un semn ca pana acum n-am reusit sa realizam aceasta adaptare indis­pensabila", spunea savantul american Barry Commoner, cu aproape douazeci de ani in urma.

 

Cand acest savant declara : "criza mediului ambiant constituie un semn ca dezastrul se apropie", se mai gaseau unii care il considerau drept "alarmist si pesimist", ca astazi opinia publica mondiala sa-si dea seama ca B. Commoner a avut dreptate mai mult decat se credea. Daca acum douazeci de ani erau unii care nu credeau in cele constata­te si declarate de ecologisti, astazi au aparut fatalisti care, fara sa ac­tioneze in sensul conservarii mediului inconjurator, se intreaba : "Oare ne putem pune impotriva planului lui Dumnezeu" ? Dar planul lui Dumnezeu este, oare, distrugerea lumii pe care El insusi a facut-o sa existe ?

 

1. Simptomele unui mediu ambiant bolnav

 

S-a scris mult despre modul in care omul a reusit sa-si faca ne­prielnic si neprieten mediul inconjurator, sa-i ameninte existenta si sa-l faca nociv propriei sale vieti. Nu este scopul nostru sa prezentam aici toate modalitatile prin care omul a afectat sanatatea habitatului sau. Vom prezenta doar cateva care sa ne dea prilej expunerii angajamen­tului Bisericii in marea actiune, deja inceputa, de conservare a creatiei.

 

De curand, Worldwatch Institute din Washington a dat publicitatii un raport privind situatia actuala a mediului inconjurator. Acest ra­port  arata ca in  urmatorii 40  de  ani  pamantul  va intra  intr-o mare criza. Echilibrul natural care a mentinut sanatatea planetei circa 4 miliarde si jumatate de ani, se spune in acest raport, a disparut. Si aceasta, datorita modului de comportare a omului ultimilor 100 de ani cu mediul inconjurator. Suprafata impadurita a Terrei se reduce, de­sertul  creste,  soarele isi modifica puterea de incalzire. In fiecare an, din  cauza  poluarii  mediului  inconjurator  dispar  sectoare  intregi  ale florei  si faunei.  Stratul  de  ozon  care ne protejeaza de  razele  ultra­violete se subtiaza. In stratul de ozon al atmosferei de deasupra An­tarcticei a aparut o gaura de o intindere care depaseste suprafata Sta­telor Unite ale Americii. Daca aceasta "gaura" in stratul de ozon de deasupra  Polului Sud  se va  intinde,  razele ultraviolete se vor  abate peste Chile si Argentina semanand moartea. Bioxidul de carbon exis­tent in  mod excesiv in  atmosfera  a favorizat infricosatorul  efect de sera pe Terra. Ca urmare, temperatura medie a Pamantului a crescut cu o jumatate de grad. Pamantul este in continua incalzire. Daca tem­peratura lui medie va creste cu cateva grade vom fi martorii unor con­secinte neprevazute. Despadurirea (anual dispar 40 de milioane de pa­duri tropicale; in Asia dispar zilnic circa 5000 ha de paduri; pentru ti­parirea numarului de duminica al ziarului "New York Times" se con­suma hartie care necesita taierea a 74 ha de padure) face sa se reduca oxigenul si sa fie inlocuit cu anhidride carbonice care se duc in atmos­fera, iar prin ploi se fixeaza in sol, slabind posibilitatile nutritive ale acestuia,  de unde  si reducerea productivitatii  ogoarelor.  Padurile re­duc pana la 62% viteza vantului, care duce cu el o parte din umezeala solului pe care-1 usuca sau il spulbera, favorizand intinderea desertului. Anual se pierd 26. 000 000 ha de teren productiv, in timp ce se for­meaza 6 000 000 ha de desert circa 1000 de lacuri din emisfera nordica, din cauza reziduurilor industriale, sunt moarte din punct de vedere biologic, iar altele o mie sunt in curs de a muri. Resursele de ape subte­rane se reduc considerabil in China, India, America de Nord si o mare parte din Africa. In circa 20 de ani va dispare 1/5 din speciile de ani­male si plante. Temperatura pamantului va urca pana in anul 2050 cu circa 1,5°-4,5° C. In anul 2100 nivelul marilor va creste cu 1,4-2,2 m, facand sa dispara sub apa orase ca Shanghai, New Orleans, Cairo, Ta­rile de Jos etc. La inceputul mileniului trei, populatia globului va ajun­ge la 6 miliarde de locuitori. Si din in ce mai mult omenirea isi da seama ca rezervele naturale ale Pamantului nu sunt nelimitate.

 

Pe de o parte, omul civilizatiei moderne isi asigura bunastarea smulgand prin toate mijloacele resursele limitate ale Pamintului. Pe de alta parte, isi arunca in natura deseurile, care fiind in continua cres­tere si de cele mai multe ori toxice (cum este cazul cu reziduurile din industria chimica sau deseurile radioactive), favorizeaza distrugerea sistemelor naturale de regenerare. Poluarea mediului ambiant afecteaza in primul rand doua din elementele necesare vietii, apa si aerul. Cu titlu informativ, putem spune ca pesticidele au contaminat apa a ju­matate din lume. In SUA, spre exemplu, apa a 32 de state este infec­tata. Parisul arunca zilnic in Sena 600 tone de deseuri. La fel se inatampla cu fluviile sau marile care uda alte metropole ale lumii. Cat priveste aerul, uzinele din Milano, arunca in atmosfera anual circa 10000 tone de acid sulfuric ; la New York atmosfera contine 40 tone de ele­mente chimice pe suprafata unui km patrat. Pe masura ce concetratia de bioxid de sulf din atmosfera creste, se inmultesc si cazurile de can­cer , daca se dubleaza concentratia de bioxid de sulf si nivelul unei substante cancerigene in aerul poluat, pericolul care rezulta este mult mai mare decat dublu, deoarece bioxidul de sulf inhiba mecanismul de autoprotectie al plamanilor, acestia devenind mai sensibili la substanta cancerigena.

 

Sanatatea mediului inconjurator este grav afectata si prima vic­tima a unui mediu ambiant bolnav este insusi omul. Astazi, mediul am­biant cunoaste o mare criza care este o "criza a sistemului global cu toate subsistemele lui : disparitia padurilor, frecventa crescanda a ne­vrozelor, poluarea apelor si mentalitaea nihilista a multor locuitori ai marilor aglomeratii urbane"  fiind cateva forme ale acestei crize.

 

Pamantul (care ne ofera mediul natural de existenta) nu mai poate fi inteles ca o nava care poarta omenirea in istorie spre necunoscut. Atmosfera nu mai poate fi inteleasa ca un spatiu in care omul modern sa arunce orice deseuri. Ea este unul dintre cele mai fra­gile subsisteme ale mediului global, avand capacitati limitate de a ab­sorbi si neutraliza noxele eliberate continuu de activitatile umane. Ra­porturile omului cu planeta, cu mediul sau ambiant, trebuie redimensionate, tinandu-se cont de faptul ca este nevoie de o igienizare a me­diului ambiant, dar si a modului de intelegere a mediului ambiant, acest spatiu tridimensional in care fluxurile energetice si substantiale se interconditioneaza. Este nevoie de o noua etica in raporturile omu­lui cu mediul inconjurator. Raporturi drepte trebuie statornicite intre oameni, intre ei si mediul inconjurator prin recunoasterea valorii au­tentice a celui care pana nu demult a fost inteles ca un simplu suport si depozit a tot ceea ce este necesar vietii: apa, aer, resurse, bune de folosit si exploatat. Mediul inconjurator, universul material, nu este o realitate fara stapin si nici lipsita de sens. Speciile vii si nevii nu sunt simple obiecte, modelate din afara printr-un determinism universal. Iar omul nu este o simpla realitate printre celelalte. Universul este o realitate formata din diverse subsisteme a caror existenta se interconditioneaza si este conditionata in mod absolut de Dumnezeu.

 

Mediul inconjurator nu este doar "inconjurator", ci o realitate care, in diverse forme, patrunde in noi, ne umple cu puritatea lui sau cu noxele pe care l-am fortat sa le primeasca. Omul modern polueaza mediul inconjurator pentru ca nu a mai inteles legatura reala si autentica cu acest mediu sau si-a poluat de cele mai multe ori mediul sau uman, sistemul sau relational. Relatiile cu lumea, cu semenii, afectate de egoism, de dispret, de ura, de exploatare, de nedreptate si de toate formele de pacat, afecteaza VIATA, in general, viata omului si a me­diului sau ambiant, datorita faptului ca prin toate acestea a fost afec­tata comunicabilitatea profunda stabilita in faptul creatiei intre oameni, intre oameni, si mediul inconjurator, intre om si Creatorul sau.

 

Rezolvarea crizei in care se afla mediul ambiant, cere mai intai rezolvarea crizei relatiilor pe care omul modern le are cu tot ceea ce-l inconjoara (lucruri, oameni) si mai ales cu Dumnezeu. Si aceasta nu constituie o simpla problema de ordin tehnic sau organizatoric ci, o problema de spiritualitate. Mediul ambiant este in criza pentru ca lu­mea de azi, secularizata, trece printr-o criza de spiritualitate, si-a creat o "spiritualitate" care nu totdeauna are legatura cu Spiritul creator si proniator al lumii.

 

Nimeni nu mai contesta ca raspunzatoare pentru criza relatiilor om-natura de astazi sunt societatea si cultura de tip occidental. Desi­gur ca occidentalii nu si-au propus sa distruga mediul inconjurator, dar s-a ajuns aici datorita unei metafizici, unui mod specific acestei cul­turi de a concepe lumea si relatiile omului cu ea, cat si dezvoltarii unei tehnologii care a favorizat setea de putere si puterea de dominare, egois­mul si libertatea iresponsabilia fata de mediul ambiant, implinind idea­lurile unei metafizici, oarecum departata de spiritualitatea crestinis­mului aditional.

 

Ca vrem sau nu, este bine stiut ca traditia iudeo-crestina a con­stituit matricea in care s-a format si spiritualitatea europeana. Nu putini sunt cei care considera Biblia raspunzatoare de modul in care europeanul s-a comportat cu mediul ambiant, pentru motivul ca din ea omul a aflat ca a fost creat sa stapaneasca peste pestii marilor, pasa­rile cerului, animalele pamantului si peste tot pamantul (Gen. 1, 26-28), ca a fost pus in rai spre a-l cultiva si a-l pazi (Gen. 2, 15).

 

Examinand retrospectiv lucrurile, ne putem da seama ca in isto­ria spiritualitatii occidentale s-a accentuat mai mult "cultivarea" me­diului decat "paza" lui. Monahismul occidental a jucat un mare rol in aceasta privinta. In Evul Mediu manastirile nu erau considerate numai locuri amenajate in vederea curatirii de patimi si desavarsirii duhov­nicesti, ci locuri in care se incerca stabilirea unei alte ordini decat cea existenta in lume. Manastirile erau considerate adesea "nou Paradis", "nou Ierusalim", "nou Betleem", in care se traia altfel decat in "lume". Punctul de vedere monahal, dupa care omul poate sa constate in na­tura posibilitati latente pe care le poate folosi in folosul sau, a avut o mare inraurire in dezvoltarea economico-culturala a Occidentului, dat fiind ca pentru mai multe sute de ani monopolul educatiei occidentale l-au avut minastirile. Convingerea experimentala ca pamantul si natura in general, au posibilitati imense bune de evaluat potrivit cu nevoile si intelegerea fiecarui om, a fost alimentata si de o anume filosofie despre natura, despre relatia dintre Dumnezeu, lume si om. Intr-o epoca de declin filosofic, Occidentul s-a vazut confruntat cu Islamul si filosofia araba care utiliza cu mare abilitate categoriile aristotelice. Occidentul s-a salvat din fata prozelitismului arab, utilizind aceeasi fi­losofie ca si arabii- filosofia lui Aristotel. Poate prea mult. Cultura occidentala s-a salvat de Islam dar n-a mai putut sa iasa din logica aristotelica, si nici sa depaseasca dualismul antic : spirit-materie care se va reflecta in modul in care gandirea occidentala a inteles raportu­rile dintre Dumnezeu si cosmos, creat-necreat, Biserica si lume, om si natura. Dumnezeu, conceput mai degraba ca o fiinta neutra si abstracta nu are nici o legatura directa cu lumea, ci numai prin causae secundae.

 

In ceea ce priveste cosmologia, Biserica occidentala si-a impropriat conceptia lui Ptolomeu, care foarte devreme s-a dovedit neconforma cu realitatea. Agresiva la inceput, teologia medievala va trece la defensiva in fata stiintei, considerand la un moment dat cosmo­logia stiintifica ca neavand vreo legatura cu religia si, in felul acesta, natura a fost lasata la libera interpretare a stiintelor. Omul de stiinta va dispune de intreaga libertate in si peste natura pusa la dispozitia lui. A pazi natura inseamna a o cultiva in sensul schimbarii ei, in functie de posibilitatile stiintei epocii, interesele societatii isi filosofia adecvata stiintei si societatii.

 

Un sistem filosofic este cu atat mai mult, cu cat reuseste sa for­meze un tip de om superior. Produsul filosofiei medievale este "omul" Renasterii (chiar daca, dupa unii", acesta s-a format prin reactia inversa fata de o anumita filosofie). Umanismul Renasterii nu este un umanism teocentric, ci antropocentric ale carui note caracteristice sunt liberta­tea absolutizata si individualismul slujitor al unei ordini .prestabilite.

 

Omul Renasterii domneste peste natura si o schimba dupa propriile sale idei; El imita lucrarile naturii divine, desavarseste, corecteaza si imbunatateste mecanismele naturii inferioare. "De aceea puterea omu­lui este oarecum asemanatoare cu a naturii divine" (Marsilio Ficino). Potrivit unei atari conceptii, natura nu are nici un scop propriu, ci este considerata un simplu material caruia omul poate sa-i imprime sco­pul sau. Din colaborator al lui Dumnezeu, omul Renasterii este consi­derat drept creator independent.

 

Cu Reforma apare o noua conceptie fata de lumea creata sau rea­pare conceptia antica dupa care lumea este sediul raului, dar altfel exprimata. Trecand cu vederea caracterul cosmic al rascumpararii in Hristos, reformatorii din sec. XVI si teologii reformati din secolele ur­matoare vad in lumea prezenta sediul suferintei, bolilor si mortii. Omul rascumparat are, asadar, drepturi absolute asupra acestei naturi bol­nave. Natura era aproape un adversar al omului, care trebuia "imblanzit" prin tehnica ce se dezvolta si care satisfacea, pe de o parte nevoile burgheziei occidentale in formare, pe de alta parte setea ascunsa de dominare a fiecarui om a carui noblete si demnitate reala erau negate de fatalismul doctrinei  reformate.

 

Reforma avea sa contribuie din plin la formarea tipului de om occidental muncitor, ordonat dar si cu constiinta ca are drepturi ne­limitate asupra naturii. Unul din marii barbati a carui gandire sta la baza civilizatiei tehnico-stiintifice moderne avea sa spuna ca oamenii ar putea deveni stapani ai naturii printr-o "filosofie practica, cunoscand forta si actiunea focului, a apei, a aerului, a astrelor, a cerurilor si a tuturor celorlalte corpuri care ne inconjoara" (Rene Descartes, Discours sur la methode, partea a VI-a). Un protestant contemporan con­sidera ca filosofia lui Descartes "reduce natura la sclavie" si "pune o incredere nelimitata in potentialitatile progresului tehnic". Conceperea naturii ca un conglomerat de unitati (atomi) al carui rost nu este altul decat functionarea ansamblului (Newton) a favorizat extraordinarele progrese ale industriei si tehnologiei, dar progresul tehnic orb si ne­pasator fata de natura a modificat masiv mediul inconjurator, punand in primejdie viata lumii si integritatea creatiei.

 

Criticismul kantian avea sa dea o lovitura metafizicii traditionale si filosofiei naturii de care se servea cu mare folos teologia. Kant funda­menta o morala solida pe imperativul categoric. Pana si teologia avea sa utilizeze sistemul de morala kantian : "ea anunta imparatia lui Dum­nezeu, nu ca pe reinnoire creatoare a universului, ci ca desavarsirea morala a omenirii datorita progresului civilizatiei".

 

Progresele tehnicii si noua filosofie au facut ca omul, care alta­data accepta cu un oarecare fatalism fortele naturii, sa se simta real­mente stapanul acestora, au ridicat nivelul de viata al omului, au creat o cultura tehnica cu posibilitati nebanuite dar au facut ca omul aces­tei culturi si civilizatii sa piarda viziunea globala despre lume, s-o in­teleaga, pe aceasta, fragmentar si utilitar. Datorita tehnologiei moder­ne, complexul ancestral fixat in subconstientul omului (ca el este o fiinta fragila oprimata de imensitatea si capriciile naturii) s-a manifes­tat in pasiunea nebuna de dominare si exploatare a naturii, saracind si poluand in mod alarmant mediul inconjurator, nedreptatind si amenintand viata altora, viata celorlalte fiinte din ecosistemul terestru, sana­tatea planetei si insasi viata lui.

 

2. Principii doctrinare privind grija Bisericii fata de mediul ambiant

 

Sistemele filosofice care l-au distantat pe om de natura sau l-au coborat in mijlocul ei, unele facand din el o fiinta oarecum straina de natura, altele o fiinta la fel cu celelalte, deosebita de ele doar prin in­teligenta (la care a ajuns printr-un proces evolutiv firesc) nu au facut altceva decat sa reduca demnitatea omului, fiinta materiala si spirituala, pregatind si atitudinea omului fata de ceea ce-1 inconjoara. Pe de o parte, el s-a comportat cu lumea in asa fel incat sa-si afirme realmente geniul si puterea de stapanire peste o natura de care altadata se sim­tea dominat. Pe de alta parte, oricat de frate ar fi considerat omul cu celelalte existente, instinctul de conservare a exacerbat in el egoismul si individualismul (caracteristic fiecarui animal) pe masura inteligentei cu care era dotat spre deosebire de celelalte fiinte mai putin inteli­gente sau lipsite de inteligenta. Nici unul dintre aceste sisteme nu va aduce o contributie reala la marea actiune de conservare a mediului inconjurator, a creatiei.

 

Cea de-a VI-a Adunare generala a Consiliului Mondial al Bise­ricilor a hotarat ca Bisericile membre in aceasta organizatie sa se anga­jeze intr-un proces de intelegere in vederea sustinerii dreptatii, pacii si integritatii creatiei.

 

Nu putem sa trecem cu vederea ca raspunzator de modul in care omul civilizatiei de tip occidental s-a comportat cu natura este si crestinismul apusean. O teologie care a limitat mantuirea numai la om fara referinta si la lumea creata, a dus la aparitia a doua con­secinte grave : o stiinta separata de credinta si un sistem economic care a inteles "stapanirea peste natura" ca libertatea de a exploata cat mai mult si fara responsabilitate posibilitatile naturii.

 

Din punct de vedere ortodox, putem preciza motivatia profunda pentru care Biserica este de acord si sprijina toate actiunile puse in slujba conservarii mediului inconjurator si pastrarii creatiei in general.

 

Mai intai de toate trebuie retinut faptul ca materia nu este rea. Lumea este un dar al lui Dumnezeu, creat din nimic prin Cuvantul (Ioan I, 2) si Duhul lui Dumnezeu (Ps. 103, 30). Lumea nu-si are cauza existentei in sine, ci in vointa atotputernica a lui Dumnezeu, intarita pe "Cuvantul viu-facator al lui Dumnezeu". Intre Dumnezeu si lume, pe de o parte, exista o distanta de netrecut, data "nu prin loc, ci prin natura", depasita pe de alta parte, de bunavointa lui Dumnezeu care prin harul Sau proniator patrunde toate pana la noi si dincolo de noi, randuind toate spre bine. Lucrarile lui Dumnezeu in creatie ne descopera fata iubitoare a lui Dumnezeu intoarsa spre noi, "privirea reala si vie a lui Dumnezeu cu care vrea, da si pazeste toate, privirea fortei Lui atotputernice si a iubirii Lui suprafiintiale".

 

Dupa Sf. Grigore al Nyssei, materia primeste existenta prin struc­turarea de catre vointa lui Dumnezeu a unor calitati care nu sunt altceva decat ratiuni si sensuri inalte, create potrivit sfatului lui Dumnezeu si prin forta vointei Sale. Fundamentul ultim al elementelor care constituie lumea se gaseste in Dumnezeu. inteleasa in mod autentic, creatia lasa sa se vada in ea urmele Logosului si pecetea Duhului Sfant. Creatia este, asadar, nu numai un bun la dispozitia oamenilor, ci si o modalitate prin care Dumnezeu isi trimite mesajul Sau catre noi, un mod de comunicare al lui Dumnezeu cu oamenii, locul unde omul se intalneste cu Dumnezeu insusi. Din Geneza aflam ca omul a fost insti­tuit cultivator si paznic al lumii. Dupa-dascalii Bisericii, omul trebuia sa-si exercite misiunea de paznic fata de locul in care fusese asezat, asa cum Dumnezeu este paznic si Parinte pentru toata creatia. Omul este punctul terminus al actului creator al lui Dumnezeu, stapan peste pestii marilor, pasarile cerului, peste toate vietuitoarele pamantului si peste tot pamantul (Gen. 1, 20) ca chip al Creatorului si dupa chipul in care Dumnezeu stapaneste toate. El nu este centrul astro­nomic al lumii, ci culmea calitativa a acesteia, care are vocatia de a utiliza creatia primita in dar, cu responsabilitatea unui parinte. Stapanirea peste lumea creata, trebuie inteleasa nu numai ca un drept, ci si ca o misiune si o slujire.

 

Relatia cu mediul din care omul a fost creat si in care a fost asezat nu trebuie sa fie univoca, redusa doar la satisfacerea nevoilor lui, ci una dinamica si reciproca in care omul nu numai primeste, ci si ofera. Dupa modelul Creatorului a toate, omul trebuie sa fie, la nivelul lui, creator el insusi. Din Revelatie aflam ca, la inceput paman­tul nu avea roade pentru ca Domnul Dumnezeu nu trimisese peste el ploaie si pentru ca nu era nimeni care sa-l lucreze (Gen. 2, 5) si ca omul era acela care urma sa cultive pamantul (Gen. 2, 15). Dumnezeu si omul sunt prezentati de Sf. Scriptura drept colaboratori la rodirea pamantului : Dumnezeu da ploaia, omul cultiva pamantul cu unul si acelasi scop - rodirea. Pe pamant, omul "poate activa una sau alta din virtualitatile lumii in mod liber, iar, intrucat Dumnezeu il ajuta la aceasta, El insusi ramane cu lumea intr-un raport de libertate, iar cu omul intr-un raport de colaborare libera. In lume se intalneste astfel libertatea omului cu libertatea lui Dumnezeu".

 

Calitatea omului de colaborator al lui Dumnezeu reiese din faptul ca el este chip al lui Dumnezeu. Datorita acestei calitati el se gaseste intr-o relatie deosebita cu Dumnezeu si cu lumea. Lumea are o valoare, dar valoarea ei nu este separata nici de Dumnezeu nici de om. "In varful creatiei, omul este pus in gradina pentru a prelungi lucrarea lui Dumnezeu in grijile cu care El inconjoara pamantul; el participa la o creatie constanta, la o evolutie pe care trebuie s-o influenteze datorita puterilor care i-au fost incredintate". Omul nu are insa dreptul de a dispune in mod absolut de calitatile si posibilitatile naturii, este doar iconomul proprietarului divin care foloseste calitatile lumii in vederea existentei generatiilor succesive de oameni. Calitatea de stapin al naturii trebuie exercitata in unire cu intentiile Creatorului a toate. Creatia nu trebuie, asadar, tratata nici cu dispret, nici cu teama pentru imensitatea ei, nici evitata pe considerentul ca ne-ar intina, ci folosita fara sa i se afecteze structurile sale esentiale si cu res­pectul acordat pentru ca este lucrarea si bunul Altuia. Creatia este un element indispensabil vietii omului, avand si un important rol in istoria mantuirii. Ea este insa o realitate neutra, subordonata omului, benefi­ciind de virtutile lui sau suferind din lipsa acestora.

 

In natura Dumnezeu a lasat spatiu ca omul sa-si exercite liber­tatile, puterea si virtutile in calitate de reprezentant al lui Dumnezeu. "Asadar, linia de conduita fata de mediul inconjurator se situeaza inevitabil in cadrul unui ascutit simt de slujire fata de creatia lui Dumnezeu. Omul este responsabil in fata lui Dumnezeu de ceea ce face din lumea naturala si din produsele sale. El este responsabil in fata lui Dumnezeu in asa fel incat sa reflecte natura morala a Crea­torului sau in actiunile lui de iconom al Stapanului, fidel fata de mandatul sau".

 

In integritatea ei primordiala, lumea a fost o gradina, un paradis facut dar omului de Dumnezeu, aratandu-i acestuia cinstea de care se bucura in fata Creatorului, facandu-1 sa inteleaga totodata valoarea lumii dar si responsabilitatea lui fata de ea. Iubirea desavarsita intra-trinitara, manifestandu-se ca bunatate creatoare, aduce la fiinta omul, asezandu-l intr-un mediu ambiant dinainte creat pentru el, ca sa-si poata exersa plenar calitatile. Fruct al comuniunii intratrinitare si chip al lui Dumnezeu, omul a fost creat pentru comuniune. Normalitatea fiintei sale nu se manifesta deplin decat in comuniune. Comuniunea se manifesta prin iubire, iar iubirea prin acte care ofera in mod concret ceva partenerului la comuniune. Omul nu are nimic ce ar putea echi­vala cu viata, darul suprem de care Dumnezeu l-a invrednicit. Dum­nezeu ii face dar lumea tocmai pentru ca omul sa-si poata manifesta plenar personalitatea, sa se simta realmente partener la comuniunea cu Dumnezeu. Dumnezeu nu are nevoie de darurile omului, dar acesta nu poate creste in desavarsire decat daruind. Lumea ii ofera posibili­tatea de a renunta la ceva din ceea ce crede ca-i apartine, sa poata duce o viata in stare de dar. Lumea, ca dar al lui Dumnezeu, patruns de harul pronietor al Lui, da omului marturie despre Dumnezeu insusi, asa cum orice dar pe care il primim din partea cuiva ne vorbeste despre acea persoana. Respectand darul lui Dumnezeu, dovedim respect fata de Dumnezeu insusi, asa cum tratand cu iresponsabilitate darul Lui pacatuim prin lipsa de respect, credinta si fidelitate.

 

Lumea este mediul in care omul se impartaseste din bunatatea lui Dumnezeu.  Toate  au  fost creat prin Cuvantul  (Ioan  1,  3). Cuvantul Tatalui "ca izvor de bunatate", descopera in lume bunatatea dum­nezeiasca. Fruct al bunatatii dumnezeiesti, lumea este si simbol al iubirii dumnezeiesti fata de oameni. Iar, daca intelegem notiunea de "simbol" in sensul primar al cuvantului (realitate care ne tine legati de o alta), intelegem mai mult rolul important pe care creatia trebuie sa-l joace in viata omului. Cum toate Tainele Bisericii sunt moduri in care intram in legatura cu Dumnezeu, lumea este destinata sa fie des­coperita de om "ca partea vazuta a unei Taine universale si continua si toate faptele omului ca moduri de a participa la Dumnezeu in chip sacramental". Ortodoxia poate afirma cele de mai sus pentru ca niciodata nu a conceput creatia ca fiind separata de harul lui Dum­nezeu - lucrare necreata a Dumnezeului Celui intreit in Persoane - ci ca vehicul prin care Dumnezeu ne-a impartasit totdeauna din buna­tatea Sa.

 

Creatia este oferita omului spre paza si cultivare, dar si spre hrana. Omul se hraneste eficient din lumea creata atunci cand are constiinta ca aceasta i-a fost oferita in dar si multumeste Daruitorului. Creatia are, asadar, si un sens euharistic (de multumire). Hranirea din ea si utilizarea ei trebuie facute sub lumina acestui sens. Omul trebuie sa se hraneasca cu ceea ce-i ofera creatia, trebuie s-o intro­duca in el curata, neintinata de noroiul abuzului, lacomiei si egois­mului, trebuie s-o faca singe, adica viata si s-o ofere lui Dumnezeu cu multumire.

 

Atata vreme cat creatia nu este inteleasa doar ca un bun de con­sum strict biologic, ci si ca posibilitate de hranire si crestere duhovni­ceasca, ea constituie o Taina in care este activata iubirea lui Dum­nezeu si infaptuit raspunsul nostru personal dat Lui.

 

Dincolo de considerentele etice si duhovnicesti de mai sus, poate fi adusa in sprijinul necesitatii activitatilor in vederea conservarii creatiei, legatura ontologica dintre om si restul Creatiei, calitatea lui de microcosm si a lumii de corp extins al omului. Prin trupul sau, realizat din ceea ce a fost mai fin si mai luminos in creatie, omul este ontologic legat de restul creatiei. De aceea este justificata grija pentru conservarea mediului ambiant nu numai din partea celor care in Dumnezeu si in actul Lui creator, cat si din partea necredinciosilor. Toti sunt constienti ca un mediu ambiant bolnav ne imbolnaveste tru­pul, viata noastra.

 

Sf. Grigore de Nazianz, in spiritul traditiei crestine, avea sa spuna: "Desigur, Cuvantul creator al lui Dumnezeu vrand sa arate o fiinta din unirea celor doua (a naturii vazute si a celei nevazute) creeaza omul. Si dupa ce a luat din materie, care exista deja, trupul si dupa ce i-a dat acestuia suflarea (pe care Cuvantul o defineste drept suflet cugetator  si  chip  al lui Dumnezeu)  l-a  asezat pe pamant, oarecum, ca pe o alta lume, mare in mic, ca un alt inger". Prin exis­tenta sa fizica omul este adanc implicat in creatie materiala. El nu este totusi o fiinta printre celelalte. In om nu este vorba de un sim­plu amestec intre material si spiritual. Amestecul acesta are o mis­care ascendenta. Elementele lumii au primit in om posibiltati noi de miscare si devenire, au primit capacitati noi (aceea de a sta in legatura organica cu lumea spiritului), dar nu au devenit altceva, au ramas elemente ale lumii. In calitate de microcosm, omul participa fiintial la miscarile lumii si se impartaseste din fiinta lumii intr-un mod specific lui. A-l scoate din aceasta relatie stransa cu lu­mea inseamna a-l scoate din viata. Creatia, mediul inconjurator, este sursa de viata si conditie a vietii omului. Scopul existentei omului nu este vegetarea intr-un mediu inconjurator ambiant, ci ca un alt inger in mijlocul creatiei, el are indatorirea sa o inalte prin sine fara insa sa o nege. Dupa Sf. Maxim Marturisitorul, omul este un fel de laborator in care se tin legate la un loc extremitatile lumii create. El este un fel de "legatura naturala care mijloceste prin partile sale in­tre extremitatile universului si aduce cu sine la unitate cele despar­tite dupa fire printr-o mare distanta, ca, prin unirea prin care toate le aduna la Dumnezeu, ca la cauzatorul lor... pe rand si treptat, sa ia de la Dumnezeu, in care nu este impartire, prin unirea eu El, sfarsitul urcusului inalt savarsit prin toate".

 

Sfantul Maxim sesizeaza noi aspecte ale relatiilor omului cu uni­versul creat: acela de trimis al lui Dumnezeu, dar si acela de initiat in tainele dumnezeiesti, de preot care avea menirea sa adune in sine creatia, sa o miste (altfel decat miscarea ei fizica) spre Dum­nezeu, cu alte cuvinte sfintind-o. Creatia este chemata, ca si omul, la o crestere duhovniceasca, la o impartasire din ce in ce mai mare de Dumnezeu, de viata, nu de opusul ei. Si acest lucru ne-a fost aratat in mod plenar in actul de rascumparare in Iisus Hristos. In Hristos materia este unita cu Dumnezeu. Este sfintita, preamarita, transfigurata (nu desfigurata) si eternizata in Ipostasul Cuvantului, prin inaltarea si sederea Lui cu trupul de-a dreapta Tatalui.

 

Daca prin pacatul primului om, in Creatie a intrat stricaciunea, in Hristos ea este restaurata : o data cu cosmosul cel mic este res­taurata si parga elementelor cosmosului celui mare asumata de Ipos­tasul Cuvantului. Cosmosul recapata posibilitatea de a fi din nou ve­hicul al harului dumnezeiesc. Misiunea Bisericii este aceea de a con­cretiza aceasta posibilitate pe care Dumnezeu a redat-o Creatiei. Si o face prin Sfintele Taine, unde in mod concret omul primeste prin forme vazute harul nevazut al Duhului Sfant.

 

Din cele de mai sus rezulta ca: a) intre lumea spirituala si crea­tia materiala exista o stransa legatura, pe de o parte prin harul lui Dumnezeu, pe de alta parte prin paradoxala unire a celor doua lumi in fiinta umana si mai apoi prin asumarea acesteia de Fiul lui Dum­nezeu ,- b) dupa credinta ortodoxa creatia are nevoie de harul dum­nezeiesc, pentru ca in ea a intrat stricaciunea prin pacatul primului om; c) creatia isi gaseste realizarea plenara a posibilitatilor ei atunci cand se gaseste in comuniune cu puterea simtitoare a harului dumne­zeiesc si este pusa in aceasta comuniune prin intermediul omului in calitate de reprezentant si preot al lui Dumnezeu ; d) creatia a fost restaurata prin Marele preot, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu facut om, asumand, deci, conditiile vietii materiale ; e) prin Biserica, crea­tia recapata calitatea de vehicul al harului lui Dumnezeu catre noi, poate fi sfintita si transfigurata ; f) creatia exista pentru uzul omului, dar omul ca microscom traieste spre a se indumnezei si sfinti crea­tia si spre a o conduce la plinatatea vietii, la comuniunea cu Crea­torul a toate. Omul primeste roadele lumii create, dar ca preot, este chemat sa sfinteasca darurile si pe cel care i le ofera. In felul acesta, nimic nu scapa de la impartasirea de Dumnezeu. Daca omul se im­partaseste de darurile lui Dumnezeu, el si participa constient la ele, creatia, (restul lumii materiale) se impartaseste de darurile lui Dum­nezeu in mod pasiv, in mod activ n-o poate face decat in om si prin om. De aici nobletea si responsabilitatea omului fata de Cel care a randuit toate in acest sens.

 

3. Aplicari etice ale principiilor doctrinare

 

Am prezentat conceptia traditionala a Bisericii privind raportul omului cu creatia, spre a raspunde celor care foarte usor fac raspunza­toare Biblia si traditia iudeo-crestina de modul defectuos in care s-a inteles si practicat raportul om-natura. Daca au o oarecare responsa­bilitate, o au Bisericile care s-au definit in istorie prin reductionism, ele fiind responsabile si de modificarile si dezbinarile in cadrul spiri­tualitatii crestine traditionale.

 

In realitate, in spatele tuturor, formelor de exploatare a naturii si de dezintegrare a echilibrului ecologic stau pacatele autosuficientei, al egoismului, al lacomiei, al dominarii si al slavei desarte, manifes­tate variat prin activitati umane firesti, cum ar fi economia, industria si tehnologia. Biserica are motive serioase ca sa militeze pentru con­servarea mediului ambiant, motive fundamentate profund in traditia ei de doua ori milenara. Este oare, omul modern receptiv la ceea ce Biserica, pe baza Revelatiei si a unei adanci experiente existentiale, afirma despre natura si om? Datoria Bisericii este sa sensibilizeze omul modern la conceptia ei despre om si lume, singura care ar putea sa-l scoata din subiectivismul moral in care se complace de cateva secole si, mai mult ca oricand astazi, sa-i deschida orizonturi noi (in spatiile infinite ale devenirii lui intru Dumnezeu) si sa-l faca sa in­teleaga faptul ca el, omul, nu este numai trup, iar spiritul lui nu vine din trup, ci din alta parte, de acolo unde candva ne vom intalni toti "lucratorii viei" spre a primi plata pentru cultivarea viei sau pedeapsa pentru incercarile de a ne impropria via Stapanului.

 

Omul modern nu va putea restabili ordinea naturii si sa rezolve problema mediului ambiant fara sa-si schimbe etica raporturilor cu se­menii, fara realizarea dreptatii sociale. Societatile moderne nu-si con­serva realmente mediul lor ambiant conservandu-si padurile proprii, dar nu consumand masiv, lemnul padurilor tropicale din tarile care nu au alta posibilitate de a utiliza roadele tehnologiei moderne, decat vanzandu-si bogatiile naturale. Nu se poate conserva realmente mediul inconjurator daca tehnologiile si masinile poluante sunt scoase din uz in tarile industrializate si exportate in tarile in curs de dezvoltare dornice de industrializare.

 

Este nevoie de o etica noua in raporturile dintre oameni si state care sa garanteze etica noua fata de creatie. Trebuie reglementate raporturile oamenilor intre ei, intre ei si natura. Omul trebuie sa-si exercite puterea de stapanire peste natura cu mai multa intelepciune decat in trecut si mai multa responsabilitate pentru viitor, utilizind intelept forta stiintei si a tehnologiei. Fara sa fie rea in sine, tehnolo­gia poate deveni rea cand va fi pusa in slujba oamenilor pacatosi si neintelepti. Situatia actuala a mediului inconjurator impune ca toate cercetarile stiintifice sa fie disciplinate si aplicate cu responsabilitate fata de natura luata ca intreg. Savantul, daca legal, nu poate fi tras la raspundere pentru descoperirile sale, el este raspunzator din punct de vedere moral. Un savant care nu poate vedea si aspectul moral al descoperirilor sale este un subdezvoltat. Savantul trebuie sa-si dea seama ca este si el om- parte integranta, ca si ceilalti oameni, din marele tot care este natura. Egocentrismul trebuie inlocuit cu un umanism comunitar.

 

Omul "trebuie sa socoteasca natura si ansamblul fiintelor ome­nesti drept parteneri de care trebuie sa tina cont in deciziile sale li­bere, pentru ca este nevoit sa traiasca impreuna cu ei. Daca vrea sa se dezvolte in mod armonios, nu poate s-o faca decat tinand cont de semenii sai si de exigentele obiective ale unei exploatari rationale a naturii".

 

Prin ideile de mai sus profesorul J. M. Aubert considera ca pe o necesitate stringenta in rezolvarea crizei ambientale punerea in aplicare a principiului fundamental al crestinismului : iubirea. Iubirea intre semeni si intre popoare, pretuirea unora si a altora, respectul pentru mediul ambiant, spatiul de miscare si resursele care asigura viata semenilor nostri de azi si din viitor. Factorii economiei si cei politici care pot juca un rol foarte important in masurile luate pen­tru pastrarea creatiei trebuie fundamentati nu pe interese inguste si trecatoare, ci pe iubire. Roadele iubirii ca si lipsa lor au consecinte eterne. Iubirea este corelata cu responsabilitatea. Nu vom fi scutiti de responsabilitate fata de semenii nostri pentru faptele noastre daca peste cateva zeci de ani nu vom mai fi de fata cu urmasii nostri - victime ale unui mediu care nu le va mai putea oferi conditii sana­toase de viata din cauza poluarii si exploatarii lui nemiloase si egois­te de catre generatia noastra. Obligatia de a iubi pe aproapele nu se refera numai la contemporanii nostri,  ci si la cei care vor veni mai tarziu dupa noi in istorie.

 

Intre generatiile de oameni exista o legatura mai stransa decat isi imagineaza multi. Ce pregatim celor ce vor veni dupa noi? Un pamant unde calitatea de radiatii pe metru patrat creste mereu? O atmosfera in care nu vor mai putea avea oxigenul necesar respiratiei? O apa care in loc sa le potoleasca setea ii va otravi, care in loc sa-i curete ii va umple de boli ? Responsabilitatea fata de generatiile vii­toare trebuie legata de credinta ca daca nu ne vom intalni cu ele aici, le vom intalni cu siguranta in alt loc, unde ne vom intalni si cu Stapanul absolut al intregii creatii peste care omul a fost asezat iconom, cultivator si purtator de grija.

 

Grija fata de creatie trebuie fundamentata deopotriva pe credin­ta in Dumnezeu, in nemurirea sufletelor si in responsabilitatea pen­tru tot ceea ce am implinit sau n-am implinit in mediul ambiant fizic si social in care am trait. Credinta in Dumnezeu si iubirea fata de El ofera generatiei noastre forte mult mai puternice in stradaniile depuse pentru pastrarea mediului inconjurator, decat orice cugetari etice venite dintr-un mediu fara Dumnezeu. Credinta in Dumnezeu si in responsabilitatea eterna pentru modul in care ne-am dus viata ne pot face sa depasim nivelul unei vieti interesata doar de imediat, ne pot ridica comportamentul moral la dimensiuni noi, ne pot face sa intelegem ca o anumita asceza poate sa fie prezenta in modul in care ne servim de ceea ce lumea ne ofera. Mult-laudata societate productiva tehnicizata, de pe pozitii autentic crestine, ar putea sa renunte la unele articole de lux care necesita pierderi mari de re­surse, dar si la luxul de a permite ca bogatiile nationale sa fie fo­losite si manipulate de un numar restrans de potentati, la luxul de a tolera saracia, la luxul de a nu lua in consideratie pe orice intalnit in cale si pe cei ce ne vor urma, si de a oferi fiecaruia ceea ce are si va avea nevoie spre a duce o viata normala.

 

Biserica poate avea o contributie, substantiala la masurile lumii moderne luate in vederea conservarii creatiei daca va reusi sa re­dea credinta lumii secularizate in care traim; daca va invata oame­nii ca iubirea de semeni are mai mult pret decat banul, ca natura nu numai ne inconjoara, ci si patrunde in noi, ne umple de viata sau ne ucide daca mai intai nu noi am fost aceia care i-am vegheat sanatatea.

 

Pr. prof. dr. Vasile Raduca

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 11095

Voteaza:

Grija Bisericii fata de mediul ambiant 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE