Iata, eu le fac pe toate noi !

Iata, eu le fac pe toate noi ! Mareste imaginea.

Iata, eu le fac pe toate noi !

Ce fel de noutate?

Cum au reactionat primii ascultatori ai lui Hristos atunci cand il auzeau propovoduind? "Erau uimiti", am putea spune, "si nu incetau sa se intrebe unii pe altii: Ce este aceasta? Invatatura noua si cu putere." (Marcu 1, 27). Ei au fost frapati de noutatea mesajului Sau: "Nu am mai auzit pe nimeni vorbind asa!" (cf. Marcu 2, 12)

Hristos insusi facea referire la invatatura Sa vorbind despre un "vin nou" care trebuie turnat in "butoaie noi" (Matei 2, 22). La Cina cea de Taina, Mantuitorul a dat ucenicilor ceea ce El numea o "porunca noua": "Porunca noua va dau, sa va iubiti unul pe altul" (Ioan 13, 34). Si atunci cand a instituit Euharistia, El a subliniat noutatea ei: "acest pahar este Legea cea Noua intru sangele Meu" (I Corinteni 11, 25).

Astfel, noutatea este una din semnele distinctive ale Bunei-Vestiri pe care Iisus Hristos o transmite neamului omenesc in timpul propovaduirii Sale in lume. Daca crestinismul ni se pare astazi foarte familiar, ba chiar plictisitor, asta nu vrea decat sa ne arate cat de departe suntem de duhul Bisericii apostolice.

Exista totusi diferite niveluri de noutate. Intai de toate, prin "nou" putem intelege un lucru neasteptat, surprinzator sau neconventional; un lucru de care auzim sau pe care il vedem pentru prima data, ceva la care nu ne-am fi gandit inainte. Dar, in acest caz, lucrul "nou" nu trebuie neaparat sa fie cu totul diferit de ceea ce era inainte: el poate avea pur si simplu o evolutie noua, inscriindu-se cu toate acestea in continuitatea a ceea ce noi facem sau stim deja. Insa gandind mai departe, "nou" poate insemna, intr-un sens mult mai radical, invazia, iruperea violenta a unui nivel de realitate complet diferit, o revolutie, o discontinuitate totala. Si in acest sens putem spune ca invatatura lui Hristos si viata Sa pe pamant sunt "noi". Intruparea celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi este in mod clar iruperea, in lumea noastra cazuta, a unui nivel de realitate cu totul diferit. Hristos este "Celalalt din mijlocul nostru", ca sa folosim expresia lui Dietrich Bonhoeffer. Sensul vietii pamantesti a lui Hristos este iruperea veacului viitor in istorie; si, pentru ca este eshatologica si noua, este inaugurarea Sfarsitului, revelarea Vesniciei in timp, a infinitului in spatiu. Chiar daca a avut loc o lunga pregatire pentru venirea lui Hristos, atat in Vechiul Testament, cat si in filosofia greaca, intruparea insasi reprezinta un inceput cu totul nou, o ruptura in continuitate. Dupa cuvantul de la Nasterea Domnului, atribuit Sf. Vasile cel Mare, nasterea Mantuitorului este "ziua de nastere a umanitatii", iar noi am putea adauga ca este ziua de nastere a intregii lumi.

In aceasta perspectiva, sa cugetam atent la cuvintele lui Hristos Cel inviat: "Iata, Eu le fac pe toate noi!" (Apocalipsa 21, 5). El nu spune: "Eu fac lucruri noi", ci zice: "Eu ingadui tuturor lucrurilor sa existe intr-un mod cu totul nou". Noutatea pe care Domnul intrupat ne-o aduce nu consta in faptul ca este chemata la existenta o ordine cu totul noua de obiecte si de persoane. Nu, noutatea rezida in faptul ca persoanele si lucrurile care exista deja sunt ridicate la un nou nivel de realitate, sunt transformate si umplute de slava veacului viitor, care este deja prezent. Noutatea adusa de Hristos nu reprezinta abolirea brutala a ceea ce exista inainte; mai degraba, ea arata ca, in Hristos, totul a devenit transparent in perspectiva eshatonului, a finalitatii ultime.

Schimbarea la Fata a lui Hristos.

Vom evoca Schimbarea la Fata a lui Hristos pe Muntele Tabor. Este vorba realmente de un eveniment "nou", caci marcheaza intrarea in lumea de slava a Parusiei, lumina dumnezeiasca a veacului viitor, adica un nivel de realitate diferit. Dar in acelasi timp, ucenicii nu sunt luati de pe pamant pentru a fi ridicati catre o alta lume. Ei raman in acelasi loc; imprejurul lor se afla aceleasi pietre, aceleasi plante; iar Hristos, desi straluceste de slava, poarta aceleasi vesminte. Taina Schimbarii la Fata nu consta in desfiintarea sau disparitia lucrurilor, ci in transfigurarea lor. Trupul lui Hristos nu a incetat sa apartina lumii materiale, dar stralucirea vesniciei iradia din si prin acest trup. Stancile si plantele raman la locul lor, desi sunt iluminate de Lumina necreata cea neinserata. Nimic nu este desfiintat, insa totul este sfintit. Astfel, ceea ce se descopera sub ochii nostri la Schimbarea la Fata a Domnului nu sunt "lucruri noi", ci mai degraba "lucruri innoite".

Un sens asemanator ar putea fi atribuit expresiei Sf. Pavel: "creatie noua", "faptura noua". "Daca este cineva in Hristos - zice Apostolul - este faptura noua; cele vechi au trecut, iata toate s-au facut noi." (II Corinteni 5, 17; cf. Galateni 6, 15). Sf. Pavel nu vrea sa spuna ca in Hristos ne pierdem identitatea si devenim o persoana cu totul diferita, care nu exista mai inainte. Nu, caci desi mantuiti in Hristos, Petru ramane Petru, Pavel este Pavel, Ioan ramane Ioan. Fiecare din noi ramane persoana care era; totusi, aceasta pesonalitate, totdeauna aceeasi, este transfigurata, slavita, sfintita. "O noua creatie" vrea sa spuna ca este "recreata prin slava veacului viitor".

Singura bucurie posibila.

Una dintre primele trasaturi ale acestei noutatii radicale pe care Hristos ne-o impartaseste este bucuria. Parintele Alexander Schmemann a scris foarte inspirat despre importanta bucuriei; dar, desi nu aminteste termenul "nou" in fragmentul pe care l-am ales, cuvintele sale exprima noutatea pe care Mantuitorul ne-o aduce:

"Inca de la nasterea sa, crestinismul a fost proclamarea bucuriei, a singurei bucurii posibile pe pamant. (...) Fara manifestarea acestei bucurii, crestinismul este de neinteles. Crestinismul a razbit in lume numai prin bucurie, si a pierdut lumea atunci cand a pierdut bucuria, incetand sa mai fie martorul acestei bucurii. Dintre toate acuzatiile aduse crestinilor, cea mai dura a fost rostita de Nietzsche, care a spus ca crestinii nu se mai bucura... Iata ca va vestesc bucurie mare - asa incepe Evanghelia; si iata cum se termina: Iar ei, inchinandu-se Lui, s-au intors in Ierusalim cu bucurie mare (Luca 2, 10; 24, 52)".

La cuvintele parintelui Schmemann putem adauga acest gand: pana la a doua venire, "bucuria" pe care Domnul intrupat ne-o aduce va echivala cu purtarea crucii. Nu este fara sens faptul ca la Botez ni se pune o cruce la gat; iar la Taina Casatoriei, cununile puse pe capul mirilor simbolizeaza atat biruinta, cat si martiriul, suferinta. Asa cum cantam in fiecare saptamana la Utrenia de duminica: "Caci iata a venit prin cruce, bucurie la toata lumea." Prin cruce: alta cale nu exista.

Invierea ca eveniment "nou".

Intelegerea profunda a termenului "nou", ca venire a veacului viitor in cel prezent, ne face sa spunem ca evenimentul nou prin excelenta, evenimentul pe deplin si incomparabil nou este Invierea lui Hristos, iesirea din mormant a treia zi. Pentru timpul istoric, invierea a avut loc in prima zi a saptamanii; dar o data ce vom vedea invierea in perspectiva eshatologica, vom realiza ca a avut loc in a opta zi, ziua cea "noua" a veacului viitor, cand timpul devine vesnicie. (Imi amintesc titlul uneia dintre primele carti ale lui Olivier Clement, Transfigurand timpul, publicata in 1959. De atunci, toate cartile lui au imbogatit enorm viata noastra si marturia noastra de ortodocsi. Pentru aceasta, exprimam pe buna dreptate admiratia noastra si recunostinta fata de O. Clement.)

"Noutatea" Invierii este exprimata intr-un mod deosebit de Sf. Nicolae Velimirovici, episcop de Zica, teolog sarb si marturisitor al credintei. Vorbind despre celebrarea pascala, la care luase parte in Ierusalim, el scrie:

"Ne-am adunat si, in cele din urma, nadejdea noastra s-a implinit. Cand patriarhul a inceput sa cante Hristos a inviat, sufletele noastre parca au scapat de o povara grea. Aveam impresia ca noi insine am inviat din morti. Intr-o clipa, acelasi strigat a rasunat din toate partile, asemeni zgomotului caderii unei ape: Hristos a inviat. Grecii, rusii, arabii, sarbii, coptii, armenii, etiopienii, toti unii dupa altii, fiecare in limba sa, dupa propria melodie. Iesind in zori de la slujba, priveam lumina slavei Invierii lui Hristos si totul parea diferit de ceea ce era mai inainte de priveghere; totul parea mai maret, mai expresiv, mai stralucitor. Viata capata un sens numai prin Invierea lui Hristos."

"Totul parea diferit de ceea ce era mai inainte de priveghere". Iesind din Sf. Mormant, el nu a vazut "lucruri noi", ci aceleasi lucruri intr-un mod nou: "mai maret, mai expresiv, mai stralucitor". Experienta sa confirma exact sensul cuvintelor lui Hristos: "Iata, Eu fac toate lucrurile noi."

"Noutatea" Invierii este, de asemenea, pusa in lumina intr-un mod remarcabil de parintele Dumitru Staniloae, teolog roman si invatator al Bisericii:

"Invierea este fundamentul cel mai solid pe care se aseaza nadejdea si bucuria, care caracterizeaza Ortodoxia, fiind cuprinse in toata Liturghia. Pastile, centrul vietii liturgice ortodoxe, sunt o explozie de bucurie, aceeasi bucurie pe care au trait-o ucenicii atunci cand L-au vazut pe Domnul inviat. Este izbucnirea unei bucurii cosmice in fata biruintei vietii, dupa tristetea apasatoare in fata mortii. (...) Acum toate lucrurile sunt pline de certitudinea vietii, chiar daca inainte totul sfarsea in moarte. (...) Cultul ortodox in intregime vibreaza de aceasta bucurie a invierii, lasandu-se patruns de o tensiune eshatologica a nadejdii in invierea cea de pe urma. (...) Timpul, in loc sa fie orientat spre moarte, urmandu-si cursul intr-o obscuritate lipsita de sens, a devenit un timp care conduce la inviere, o sarbatoare fara de sfarsit, luminoasa si fara stricaciune. (...) Fiecare zi devine un ajun al Duminicii celei vesnice."

Dupa parintele Dumitru, Invierea lui Hristos este absolut noua, pentru ca reprezinta o schimbare fundamentala in orientarea timpului si a istoriei. Timpul, care conducea spre moarte, a devenit un timp care merge spre viata vesnica, spre sfarsit, spre veacul viitor. Si pentru ca Invierea lui Hristos reprezinta inaugurarea eshatonului, putem spune ca timpul si istoria, in loc sa fie o miscare a trecutului catre prezent, devin o miscare ce porneste din viitor catre prezent: istoria vine catre noi dinspre viitor, din ultima zi, de la invierea cea de obste, cand toate lucrurile vor fi innoite.

Trupul inviat al lui Hristos: un nou mod de a exista.

"Iata, Eu le fac pe toate noi." Sa incercam sa patrundem mai adanc sensul invierii, a ceea ce simbolizeaza "noutatea", dar in acelasi timp modul in care ea exprima continuitatea. invierea exprima continuitatea, caci Hristos inviaza din mormant cu acelasi trup. Si totusi, este vorba de un eveniment "nou", fiindca trupul lui Hristos a fost transfigurat, spiritualizat.

Relatarile din Evanghelii sunt extrem de clare si lipsite de ambiguitate atunci cand fac referire la aratarile lui Hristos ucenicilor Sai, dupa inviere; nu se vorbeste despre un alt trup, ci de acelasi trup, care a fost rastignit pe Cruce si in care a murit. Este uimitor sa constati ca atunci cand se arata ucenicilor in seara de Pasti, primul lucru savarsit de Hristos este de a le arata ranile mainilor si coasta Sa strapunsa de sulita (Ioan 20, 20). De ce a facut acest lucru? Am putea raspunde ca Domnul vrea ca ucenicii Sai sa stie foarte bine ca, desi a inviat din morti, El continua sa fie implicat in suferinta si angoasa lumii; inlauntrul firii Sale desavarsite este un loc pentru durerea si tristetea noastra. Lui Hristos Cel rastignit si inviat, putem aplica cuvintele lui Leon Bloy: "Suferinta trece, dar a fi suferit nu trece niciodata." Sau cum afirma Pascal: "Iisus este in agonie pana la sfarsitul lumii."

Exista totusi o a doua ratiune, mai directa, pentru care era necesar ca Iisus sa arate ucenicilor ranile mainilor si a coastei Sale: pentru ca ei sa-L recunoasca si sa nu aiba indoiala ca trupul suferintei de pe Golgota si trupul inviat, pe care ucenicii il vad cu ochii lor, nu este singurul si acelasi trup. Hristos nu a inviat intr-un trup nou.

Totusi, desi trupul inviat al lui Hristos nu este nu trup nou, el a dobandit un mod nou de existenta. Ceva neobisnuit, ceva tainic invaluie trupul inviat: el trece prin usile incuiate (Ioan 20, 19). Iisus nu este recunoscut imediat de ucenicii Sai la lacul Tiberiadei (Ioan 21, 4) sau de Luca si Cleopa pe drumul spre Emaus (Luca 24, 16). El are acelasi trup ca inainte si, totusi, trupul este diferit, caci a devenit ceea ce Sf. Pavel numeste "trup duhovnicesc" (I Cor. 15, 44). Asta nu inseamna in nici un caz ca este ireal sau imaterial. Nu, este realmente un trup material, alcatuit din "carne si oase", cum zice insusi Hristos (Luca 24, 39). Dar materialitatea acestui trup a fost transfigurata de puterea Duhului si, in acest fel, a fost eliberat de limitari carora trupurile noastre sunt supuse in mod obisnuit. Totusi, desi a fost transformat, a ramas pentru totdeauna un trup fizic, acelasi ca inainte. "Iata, Eu le fac pe toate noi."

"Ale Tale, dintru ale Tale"

Cum trebuie sa patrundem in acesta "noutate" a invierii si sa o impartasim cu ceilalti? Cred ca putem gasi un raspuns in cuvintele celor care slujesc Sf. Liturghie, chiar inainte de pogorarea Duhului Sfant peste cinstitele daruri: "Ale Tale, dintru ale Tale, Tie iti aducem de toate si pentru toate."

Sunt multe moduri de a defini "fiinta umana". Putem spune ca omul este o fiinta care rade si care plange. Putem afirma, impreuna cu stoicii, ca este o fiinta ganditoare, rationala, adica o fiinta inzestrata cu ratiune; sau, impreuna cu Aristotel, ca este o "fiinta sociala", o fiinta inzestrata cu constiinta civica. Dar cu mult mai mult ne apropiem de miezul problemei definind omul ca o fiinta euharistica, fiinta a carei vocatie suprema este aceea de a actiona ca preot al creatiei si de a oferi lui Dumnezeu lumea ca dar. Acesta ar trebui sa fie cel dintai model al nostru pentru definirea omului: nu omul rational sau omul creator, ci omul "daruitor", cel care ofera. Primim adevarata noastra identitate numai prin ofranda, prin dar, prin doxologie, dand slava lui Dumnezeu.

Aceasta este deci sarcina noastra fundamentala, in calitate de fiinte create dupa chipul si spre asemanarea lui Dumnezeu: sa transformam lumea intr-o "ofranda euharistica". Preiau aceasta expresie din mesajul de Craciun al patriarhului ecumenic Demetrios I, in 1989:

"Sa ne consideram, dupa situatia fiecaruia, ca responsabili in mod personal pentru lumea care ne-a fost incredintata de Dumnezeu insusi. Nimic din ceea ce Fiul lui Dumnezeu a asumat si din ceea ce a facut din propriul trup prin intrupare nu trebuie sa piara, ci trebuie sa devina ofranda euharistica adusa Creatorului, painea vietii, impartita cu toti ceilalti intru dreptate si iubire, un imn de slava pentru toata zidirea lui Dumnezeu."

"In masura in care nu sunt iubit, eu raman neinteles in mine insumi"

Daca vrem realmente sa transformam lumea intr-o ofranda euharistica, doua lucruri sunt necesare: jertfa si iubirea. Pe de-o parte, fara sacrificiu fara lepadarea de sine, fara un duh de kenoza si de asceza (intelegand ascetismul in sensul cel mai larg), nu putem aduce nici un fel de ofranda. Asa cum spune David, regele lui Israel: "Domnului, Dumnezeului meu, nu-i voi aduce ardere-de-tot luata pe nimic." (II Regi 24, 24) Acelasi lucru subliniaza si actualul patriarh ecumenic, Bartolomeu I:

"Fara un sacrificiu care ne costa si pe care il facem fara nici un compromis, nu vom fi niciodata capabili de a ne manifesta ca preoti ai creatiei. Fara jertfa, nu exista mantuire pentru lume, nici tamaduire, nici nadejdea unui viitor mai bun. Fara jertfa, nu ar putea fi binecuvantare, nici transfigurarea cosmosului."

Pe de alta parte, si poate si mai important, nu poate exista dar autentic fara iubire. Fara o iubire reala de Dumnezeu si unii pentru altii, nu vom putea schimba niciodata lumea in ofranda euharistica. Asa a scris Paul Evdochimov, citand Filocalia: lucrul cel mai important care s-ar putea produce intre Dumnezeu si om, si intre o persoana umana si alta este faptul de a iubi si de a fi iubit. Este iubirea din miezul tainei dimnezeiesti a Sfintei Treimi; este iubirea din miezul tainei omului creat dupa chipul si spre asemanarea lui Dumnezeu.

La inceputul modernitatii, Rene Descartes ia ca punct de plecare axioma "Cogito, ergo sum" - "cuget, deci exist". Dar faptul de a gandi, capacitatea de a dezvolta argumente si de a trage concluzii folosind ratiunea, creierul nostru, nu este singura noastra functie, si nici cea mai importanta pentru noi in calitate de fiinte umane. Ar fi fost mult mai intelept sa spuna: "Amo, ergo sum" - "iubesc, deci exist". Sau, inca si mai bine, ar fi putut folosi diateza pasiva: "Amor, ergo sum" - "sunt iubit, deci exist". Asa cum a spus parintele Dumitru Staniloae: "in masura in care nu sunt iubit de ceilalti, eu raman neinteles in mine insumi".

"Iubiti copacii..."

Intr-adevar, iubirea este singurul raspuns valabil pentru criza ecologica actuala. Imi amintesc cum, in anii 1960, atunci cand eram diacon la Manastirea Sf. Ioan din Patmos, staretul nostru, parintele Amfilohie, ne spunea totdeauna: "Stiti ca Dumnezeu ne-a mai dat o porunca, care nu se gaseste in Scripturi? Este porunca de a iubi copacii." Cel care nu iubeste copacii nu-L iubeste pe Hristos. "Atunci cand plantati un pom, ne spunea el, saditi nadejdea, pacea, iubirea si primiti binecuvantarea lui Dumnezeu." Acest ecologist, inainte ca ecologia sa ajunga la moda, dadea canon fermierilor din zona sa planteze un pom. Dar asta nu era tot. El insusi facea un tur de insula ca sa vada cum si-au implinit canonul si daca se ingrijesc in continuare de acei pomi. Exemplul si influenta staretului au transformat insula: acolo unde, acum optzeci de ani nu erau decat coaste nefertile si lipsite de vegetatie, astazi sunt pomisori de pin si eucalipt.

"Iubiti copacii" insista parintele Amfilohie. Nu avea el oare dreptate sa sublinieze necesitatea iubirii? Caci iubirea, si numai ea va face sa rezolvam problemele noastre legate de mediul inconjurator. Nu putem salva ceea ce nu iubim. Aceasta este cea mai buna cale prin care putem trai marea bucurie despre care vorbeste parintele Alexandru Schmemann; este cea mai buna metoda prin care putem trai experienta noutatii eshatologice a invierii lui Hristos.

"Ale Tale, dintru ale Tale, Tie iti aducem de toate si pentru toate." Numai printr-o multumire ardenta si printr-o iubire jertfelnica oferim lui Dumnezeu lumea pe care El ne-a daruit-o; si, impreuna cu lumea, ne oferim pe noi insine. Si numai atunci vom fi in stare sa intelegem ceea ce a vrut Mantuitorul Hristos sa spuna prin cuvintele: "Iata, Eu le fac pe toate noi" si vom intelege misterul "cerului nou" si al "pamantului nou".

episcop Kallistos Ware

traducere de Georgian Paunoiu

 

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 2293

Voteaza:

Iata, eu le fac pe toate noi ! 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE