Identitatea metafizica a credintei

Identitatea metafizica a credintei Mareste imaginea.

Identitatea metafizica a credintei

Omul este singura fiinta creata, capabila de a depasi sensurile imediate ale existentei sale, cautand si scormonind cu ajutorul ratiunii sale structura materiei organizate, el poate ajunge la formulari, concluzii, argumente logice sau empirice care ii dau o anumita satisfactie elanului sau de cautare. Totusi, in urma acestui demers, raportat la imanent, nu poate ajunge la implinirea sa, caci, entelehia umana insasi, nu-i apartine si nu-i este dat s-o cunoasca pe cale experimental - stiintifica. Intotdeauna, din cercetarea naturii nu s-a putut stabili sau explica satisfacator menirea omului in lumea aceasta. Cel mult, au putut fi determinate cauzalitati si relatii apodictice in sanul naturii, fara relevanta insa, pentru spiritul sau.

In realitatea postadamica, decazuta, impulsul spre cunoastere a fost caracterizat intotdeauna de o lipsa majora ( specifica in mare masura si cercetarii de tip filozofic sau empiric - stiintific ), reprezentata de reducerea metodei gnoseologice la un triunghi de elemente care, bineinteles, este grefat in plan conjunctural. Componentele acestui triunghi cognitiv sunt: 1. subiectul cunoscator; 2. obiectul cunoasterii; 3. argumente in favoarea relatiei juste dintre subiectul cunoscator si obiectul cunoasterii, care pun accent fie pe viabilitatea logicii prezentate ( bazata pe rezistenta intrinseca a acesteia in fata oricarei critici ), fie pe relevanta implicita pe care o prezinta obiectul. Realitatea in starea edenica nu presupunea si prezenta celui de-al treilea element; ca atare, viciul de metoda instaurat in cercetarea umana se prezinta sub forma unui adaos, devenit necesar si chiar justificat in realitatea imanenta postadamica.

Insa, "cunoasterea lui Dumnezeu si insistenta in aceasta cunoastere nu trebuie confundata cu cautarea dovezilor despre existenta lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu are nevoie de dovezi spre a proba cuiva ca exista. El este! De dovedirea existentei au nevoie cele venite la existenta din neant si care azi sunt, dar maine, nu. Cunoasterea lui Dumnezeu este contributia omului in cadrul raportului dinamic stabilit prin fidelitatea fata de revelatie intre om si Dumnezeu. Revelandu-ni-Se, Dumnezeu ne cultiva, ne fertilizeaza mintea, si noi o lasam sa fie fertilizata, colaborand activ in actul cunoasterii. Aceasta cunoastere nu se prezinta nici ca o a treia realitate, intre un subiect cunoscator si un subiect de cunoscut, nu este mijloc spre un scop, ci scop final".

Spre deosebire de teologia ortodoxa, catolicismul, datorita mai ales spiritului rationalist, a proliferat o adevarata campanie de strangere de argumente pentru dovedirea credintei. Aceasta, a denaturat efectiv sensul transcendent al credintei, reducand-o la un sistem care s-a vrut efectiv, conform si acceptabil intru totul ratiunii. Dar, "transcendenta adevarata nu o experiaza omul in nici unul din sistemele sale intelectuale sau creatiile sale artistice. De aceea, din nici una nu se desprinde forta care sa-l puna in stare de infricosata seriozitate si responsabilitate, din nici una nu rasare pentru el adevarata cunoastere de sine, ca existenta. Cu toate creatiile sale omul se comporta in spirit de joc".

Experienta a dovedit cu prisosinta aceasta afirmatie. Lasata la puterea ei, ratiunea s-a ridicat chiar impotriva lui Dumnezeu si a firii. Stiinta moderna a reusit chiar sa produca mutatii care contravin legilor naturii. Astfel, s-au nascut noile practici genetice, care incearca sa suspende insasi vointa divina cu privire la natura existentei.

In cazul credintei crestine, sufletul intelege ca " a vedea inseamna a nu vedea sau ca, urmand discursul propriu teologiei apofatice, intunericul este luminos, este intuneric prin preaplinul luminii sale". Aceasta intelegere nu este de ordin speculativ, nu este o consecinta a deductiilor rationaliste. Dintru inceput, ea rastoarna prezumtia ca orice cunoastere este conditionata de vederea obiectului pe care il urmareste. Omul, in urma efortului ascetic, cand sufletul sau ajunge "pe culmea experientei mistice si s-a unit cu Cuvantul prin iubire, intelege ca Dumnezeu scapa incercarilor ratiunii de a-L cuprinde; deci numai intunericul credintei il poate sesiza pe Dumnezeu, care transcede orice reprezentare".

Dar omul nu ajunge numai la aceasta constiinta a distantei ( diastema ), sau, mai mult, a interferentei posibile la nivelul intunericului credintei, ci are posibilitatea unei comuniuni negraite, dar reale cu Dumnezeu. Credinta coboara pe Dumnezeu in suflet si aici are loc trairea apropierii de el: "Sufletul este inconjurat de noaptea dumnezeiasca si Mirele se face prezent, dar nu se arata... El ii da sufletului un fel de constiinta a prezentei Sale, care scapa in acelasi timp cunoasterii. Dumnezeu cu cat este mai prezent ( in sufletul credinciosului, n. n. ), cu atat este mai ascuns"( ratiunii naturale ).

Trebuie subliniat faptul ca limbajul credintei este unul prin excelenta iconic, supraconceptual, antinomic raportat la ratiune, insa acest lucru nu denota vreo contradictie in cadrul credintei insesi ci doar neputinta ratiunii de a o cuprinde. Daca credinta nu poate fi, deci, redusa la sistem, la enunt intelectual, se pune in mod firesc intrebarea: "cum sa putem trece de la o cunoastere abstracta, indepartata, catehetica, la o intalnire personala, la comuniunea vie", singura in masura sa confere cunostinta adevarata, libera de orice subiectivism.

Ratiunea autarhica nu concepe aceasta comuniune ca sursa a cunoasterii depline. Ea se intreaba neincrezator cu privire la modul in care Dumnezeu poate intra in viata omului, iluminandu-l. Din moment ce Dumnezeu chema pe toti la mantuire, de ce totusi "Dumnezeu face credinta atat de dificila ?... Invierea a inaugurat ziua a opta, dar in aparenta nu s-a schimbat nimic, lumea noua se insereaza in cea veche, ziua a opta nu exista decat in celelalte sapte". Invierea lui Hristos a schimbat conditiile ontologice ale existentei si in virtutea acestei transfigurari esentiale fiecare e in chip virtual integrat in circuitul slavei divine, in comuniunea cu Dumnezeu. Cu toate acestea "Acest neam cere semne si minuni. Adevar zic Voua, nu i se va da nici unul". Dumnezeu S-a aratat in trup, "dar parca nici n-ar dori ca oamenii sa-I sesizeze divinitatea. In cazul rar al minunilor, Iisus porunceste: mergi si sa nu spui nimanui nimic. Meditativ, Pascal noteaza: Revelatia inseamna valul ridicat, ori intruparea invaluie si mai mult fata lui Dumnezeu". Hristos -Mesia nu S-a aratat in slava, unor cercuri restranse de carturari, n-a lasat o opera scrisa care sa convinga ratiunea. Mai mult, a scris doar cateva cuvinte, si acelea pe nisip. Cu toate acestea, mesajul Sau avea in vedere pe toti oamenii, atat cei din timpul Sau cat si ce vor veni pana la sfarsitul veacurilor.

Exigenta ratiunii, chiar si in momentul in care totul s-a implinit pune diferite conditii: "Daca este regele lui Israel sa coboare acum de pe cruce si vom crede in El". Dumnezeu raspunde prin tacere, dar pentru cel ce stie sa auda, tocmai in tacere, El isi marturiseste iubirea pentru om. Este acea nebunie divina de care vorbeste Sf. Apostol Pavel, neintelesul respect al lui Dumnezeu fata de libertatea noastra". Ca atare, libertatea cu care a fost inzestrat omul, vadeste cel mai pregnant chipul lui dumnezeu din om, iar Dumnezeu in chenoza Sa negraita manifesta o condescenta fata de acest chip, ridicandu-L la nivelul de partener de dialog al Sau. Creand libertatea umana, Dumnezeu a creat un alter ego.

Daca Dumnezeu S-ar fi manifestat silnic prin dovezi strivitoare Si-ar fi manifestat atotputernicia, dar constiinta umana ar fi fost determinata neconditionat la acceptarea comuniunii cu Sine si Evdokimov precizeaza faptul ca "orice dovada constrangatoare violeaza constiinta umana si schimba credinta in simpla cunoastere". Pentru a nu se intampla aceasta, ( Dumnezeu isi limiteaza atotputernicia, se inchide in tacerea iubirii sale jertfelnice, retrage orice semn, suspenda orice miracol si arunca o umbra pe stralucirea fetei Sale ".

La nivel uman, aceasta manifestare chenotica a lui Dumnezeu nu poate fi inteleasa in mod autentic decat pe taramul credintei, acolo unde nu mai lucreaza ratiunea singura, ci mai ales "puterea lui Dumnezeu". Insufletita de aceasta forta dumnezeiasca, credinta " pastreaza si va pastra pururea ceea ce are in ea nocturn, o obscuritate crucificatoare, o marja suficienta pentru a-si pastra libertatea, pentru a pastra mereu puterea sa spuna in orice moment nu, sa construiasca pe refuzul ei. Tocmai pentru ca omul poate spune nu, da-ul lui poate sa atinga o deplina rezonanta si fiat-ul sau se afla nu numai in acord, dar la acelasi nivel vertiginos de libera creatie cu fiat- ul lui Dumnezeu".

In credinta, omul se creeaza pe sine in Dumnezeu, dar intotdeauna in mod sinergetic. "Credinta e un dialog iar vocea lui Dumnezeu este aproape tacere". Ea devine tot mai acuta pe masura ce omul reduce increderea in puterea ratiunii sale, pe masura ce raspunde iubirii smerite a lui Dumnezeu ca smerenie iubitoare. In cuvintele iudeilor: "Sa se mantuie, coborandu-Se de pe cruce. Daca vom vedea, vom si crede ! " distingem o "eroare lingvistica" deoarece " faptul coborarii nu putea fi crezut, ci numai constatat, inregistrat, luat la cunostinta in plinatatea evidentei sale. S-ar fi impus ca atare si ar fi redus la zero orice supravietuire a enigmaticului verb a crede".

Pentru realitatea sensibila stiinta ofera perceptia ei, o perceptie care se bazeaza pe enunturi verificabile si care obliga ratiunea la acceptarea existentei lor.

In ordinea credintei apare, insa, o "depasire a ratiunii, comandata de ratiunea insasi, atunci cand ea a ajuns la limita sa". Aceasta ordine a credintei priveste lumea inteligibila, suprarationala, viata de dincolo. Este lumea transmundana a carei comprehensiune nu depinde de "vederea " sensibila. Mantuitorul fericeste pe cei ce n-au vazut si au crezut. Sfantul Apostol Pavel la randul sau, arata cat se poate de limpede ca obiectul credintei nu poate fi sensibilul ci ceea ce transcende ordinea necesitatii : "credinta este vederea lucrurilor care nu se vad " , iar in alta parte ca viata crestina se desfasoara "neprivind la cele ce se vad ci la cele ce nu se vad ". "Intreg capitolul 11 al Epistolei catre Evrei, versete ca acelea de la Rom. 4,13 s.u. ori Efes. 3, 17. s.u. arata si ele deslusit ca entitatea principala in relatia dintre om si Dumnezeu nu are nimic de a face cu negrul pe alb ( ...), flagranta certitudine, indubitabilul. Si totusi ea e conditia si esenta: Dreptul din credinta va fi viu ".

Credinta nu atarna de un instrumentar empiric, relational sau cauzal, ci "ea e mai ales apropiata in textele pauline de alte trei elemente: libertatea ( opusa robiei ), duhul ( opus literei ) si bucuria ( opusa intristarii ). Catusi de putin de fapte categorice, semne univoce si fenomene vizuale imperative ".

Scandalul cel mai mare pentru ratiunea naturala, euclidiana, e reprezentat de faptul ca invatatura credintei crestine nu se prezinta in forma unor opere savante, migaloase si care sa cuprinda un bogat material critic, ci ea se adreseaza mai ales inimii, simplu ( De vrei !). Ea vrea sa cucereasca abisul inimii sa-l pecetluiasca definitiv, iar noi ne lasam cuceriti de ea caci, in fond, nu noi tinem credinta, ci, mai degraba, ea ne tine pe noi. De aceea, asezandu-ne in imparatia credintei ne putem regasi plinatatea ontica.

Sfantul Atanasie spune ca invatatura credintei nu se transmite prin "dovedirea rationamentelor, ci prin credinta si prin cugetarea religioasa unita cu evlavia ". Nicolae Steinhardt surprinde admirabil acest adevar, potrivit caruia, nu a dovedi este completarea lui a crede, ci a marturisi. Argumentatia rationala pretinde ca in urma oricarei judecati de valoare sa apara o gama de elemente, care sa o fundamenteze, sa o sprijine. Ori, in cazul credintei, aceasta e un nonsens, de vreme ce credinta nu e credinta decat atunci cand devine fapt viu, trait, marturisit. "Credinta nu are nevoie de nici un fel de dovezi, are insa sa fie dovedita. Faptele bune si marturisirea cu gura- singure - prefac verbul a crede intr-o putere si-i dau incarcatura energetica si duhovniceasca necesara trecerii lui din randul vorbelor in al cuvintelor, din al ideilor in al acelor idei - forta despre care a scris Alfred Fouillee ".

Credinta nu poate fi substituita printr-un sistem rational bazat pe aport exclusiv uman. In esenta ea este un fapt sinergetic, de coborare a Duhului Sfant si de receptare a Lui de catre om. Ea anuleaza astfel orice indoiala din suflet cu privire la existenta lui Dumnezeu si nu se reduce numai la atat. Ea coboara in inimi pe Dumnezeu. " Dovezile rationale pentru existenta Lui, argumentele obiective aduse de Apologetica, credibilitatea istorica a izvoarelor traditiei crestine pot fi de folos pentru a se naste in noi nevoia credintei, dar in nici un caz ele nu conduc la credinta si nici nu i se pot substitui".

Lipsa credintei face opaca realitatea nevazuta, la fel precum lipsa luminii ochilor trupesti este in intuneric total, nevedere a existentei create. Sfantul Efrem Sirul foloseste aceasta analogie pentru a sublinia necesitatea credintei: " Daca un orb, desi nu e in stare sa zugraveasca soarele si razele lui / in inima si in mintea sa / incearca totusi sa cerceteze izvorul luminii, / cum este in stare sa vada raza soarelui si lumina sa / altfel decat crezand / celui care i-a zugravit-o!". Daca, in caz particular, realitatea fenomenala nu este sesizata ca vedere datorita lipsei organului receptor, a ochiului fizic, aceasta nu inseamna ca lumea fenomenala n-are existenta, ca e iluzorie, ci ea se impune constiintelor in virtutea unei obiectivari care subzista dincolo de perceptia simturilor. Faptul ca oamenii n-au ajuns toti la lumina credintei nu incumba nimicirea existentei la care ea se refera, motivata de lipsa acestei capacitatii, pe care virtual o avem toti in noi. Nici axiomele formulate de stiinta nu sunt intelese de toti, dar acest lucru nu arata in nici un fel ca autenticitatea veracitatii lor, rezultata din conformitatea cu realitatea, poate fi pusa la indoiala.

Arhiereu Prof. univ. dr. Irineu Popa

09 Mai 2012

Vizualizari: 2374

Voteaza:

Identitatea metafizica a credintei 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE