Imitarea lui Dumnezeu si a sfintilor sau calea si frumusetea desavarsirii crestine

Imitarea in Sfanta Scriptura

In istoria spiritualitatii tema imitarii ocupa un loc important. Hristos este Dar si Exemplu, de aceea nu se poate imita Hristos ca un erou uman, caci El fiind Dumnezeu, exista intre El si ai Sai o participare radical diferita, care nu se poate identifica, in relatia pe care Increatul o sustine cu constiintele. Cand credinciosul este atras de imaginea lui Hristos si incearca sa reproduca trasaturile Lui, este atras de Hristos insusi. Efortul credinciosului de a se asemana Mantuitorului se desfasoara in spatiul harului si nu in cel al unui voluntarism ca cel stoic.

Spre deosebire de lumea greaca, care atribuie imitarii o mare importanta, Scriptura Vechiului Testament, pare a uita virtutile imitarii, nefolosind niciodata cuvintele mimeomai, mimesis.

In realitate, aceasta notiune se exprima intr-un alt registru. Spre deosebire de greci, israelitii nu exprimau in termeni abstracti, ci concreti, conceptia lor despre viata. Vechii nomazi foloseau frecvent tema caii (derek) si a mersului halak aharay - a merge dupa, in urma; halk be - a merge in, in sensul de a se conduce intr-un anumit mod). O alta problema o constituie faptul ca Israel traia intr-un univers al "solidaritatii", fiind o comunitate a destinului unit dintre tata si descendentii sai, copiii trebuind sa urmeze in maniera parintilor lor, revendicandu-se autoritatea paternala, "mergerea in calea parintilor" (cf. Ier. 35, 6-7).

Accentul se punea in lumea vechi-testamentara pe transcendenta divina si pe fidelitatea in alianta. Evanghelistii au utilizat constant akolouthein pentru a desemna atasamentul discipolilor fata de Iisus, mergerea dupa El aparand ca atitudinea caracteristica a acelora pe care ii chemase si fusesera martorii actelor si invataturii Sale.

Vocabularul imitatiei lipseste din Evanghelii, dar el este prezent in corpusul paulinian. Pavel nu foloseste niciodata verbul akolouthein, fiind apostolul lui Hristos cel inviat, dar se gaseste la el vocabularul imitatiei - mimeomai, mimitis.

Tema imitarii lui Hristos ocupa un loc restrans in gandirea lui Pavel, ea aparand ca o prelungire a principiului fundamental al unirii credinciosului cu Hristos. Dar, pentru a intelege invitatiile la imitarea lui Hristos, trebuie o replasare in cadrul acestei vocatii a omului asa de bine exprimata in Rom. 8, 29; trebuie apoi inteleasa doctrina paulina despre botez ca imitare sacramentala si tainica a mortii si invierii lui Hristos.

Pavel se simte chemat a trai taina mortii si invierii Domnului (II Cor. 4, 10-12,1 Cor. 15, 31, cf. Luca 9, 23). De aceea, el fixeaza indatoririle in participarea la suferintele lui Hristos (Col. 1, 24). in toate aceste texte, notiunea de imitare este foarte slaba, ba chiar nu poate fi vorba de asa ceva, caci nu exista un model exterior care sa fie imitat, ci este vorba de unul care viaza inlauntru (cf. Gal. 2, 20).

In contexte parenetice se poate accepta o "imitare etica" (cf. de ex. Filip. cap. 2 si 3). Dar, Apostolul, voind a-i aduce pe filipeni in acordul intim al inimilor, ii invita sa mediteze nu la un exemplu din viata lui Hristos, ci la dispozitia profunda a existentei Sale, de la intrupare pana la Rastignirea pe cruce, la totala supunere a Sa lui Dumnezeu.

Pavel il propune pe Dumnezeu insusi spre imitarea credinciosilor, intr-un context care invita la bunatate si iertare si se fac indemnuri cum trebuie traita o viata de sfintenie. Este vorba de Efeseni 4, 32-5, 246, unde se gaseste asocierea intre indemnul la iertare, exemplul lui Dumnezeu si calitatea de fii. Aceasta este conduita lui Dumnezeu care a stabilit obligatiile omului. Se poate discuta imens de mult pe marginea acestui katos kai, in sensul ca este simpla comparatie sau are un sens cauza. Astfel, iubirea Tatalui se reveleaza in actul mantuitor al lui Hristos, care a implinit pentru noi rolul Servitorului (cf. is. 53). Dar, conduita lui Hristos nu este numai modelul, ci si forta antrenanta, deoarece prin sacrificiul Sau, El a transfigurat eros-ul si a revelat agape-ul. Imitarea nu se refera la reproducerea gesturilor materiale, ci la conformarea cu atitudinile spirituale pe care Hristos le-a revelat, deoarece, deveniti fii prin botez, crestinii trebuie sa devina din ce in ce mai profund ceea ce sunt deja.

Tema apare in cel mai vechi document al Bisericii, este vorba de Epistola I catre Tesaloniceni. Evocand circumstantele evanghelizarii tesalonicienilor, accentul cade pe imitarea apostolului insusi, iar conduita tesalonicienilor devine un exemplu pentru alte comunitati (typos). Acest text demonstreaza ca Evanghelia nu este numai un mesaj, ci o forta a lui Dumnezeu care se intinde sub actiunea Duhului si care necesita angajamentul personal al predicatorului. Este relevant in acest sens, modul in care Apostolul actiona, facand totul exclusiv spre castigarea oamenilor, pentru a nu fi cuiva povara si pentru a se oferi ca pilda de imitat (II Tes. 3, 9). In acest context, prin atitudinea sa in fata persecutiilor, comunitatea din Tesalonic a imitat Bisericile lui Dumnezeu, care sunt in Iudeea, intru Hristos Iisus (cf. 2, 14) Pavel se da pe sine exemplu pentru a disipa nelinistile comunitatii create de excesiva atentie indreptata catre Parusie.

Principiul care justifica apelul la imitare se gaseste in deja amintitul I Cor. 4, 15-16 si in I Cor. 11, 1. Dupa ce in capitolul al treilea Pavel a facut distinctia intre diversii coslujitori la zidirea Bisericii - cei care sapa, cei care uda si Dumnezeu care face sa creasca - si a precizat rolul sau de apostol de a pune temelii, aratand ca el nu este un pedagog oarecare, ci parintele comunitatii, le-a facut corintenilor celebra rugaminte de a-i fi imitatori. Singura dorinta a lui Pavel era de a conduce pe credinciosi la Hristos (cf. II Cor. 11, 2), nu este vorba de un plan afectiv, in care sa fie animat de sentimentul uman al parintilor care vor sa-si vada copiii asemanatori lor. Pavel stia farte bine ca singur Dumnezeu putea face un om fiu al Sau prin adoptie, dar el nu era doar un instrument prin care Evanghelia s-a vestit urechilor celor convertiti, ci si cel care si-a folosit toate resursele intelectuale si spirituale si nu s-a dat in laturi de la nici un sacrificiu pentru raspandirea vestii celei bune. Ba chiar, putem vedea ca Pavel asa de mult si-a incorporat mesajul, ca poate vorbi de Evanghelia "sa" (cf. Rom. 16, 25; I Tes. 1, 5).

Predica lui Pavel nu furnizeaza numai ocazia Duhului pentru a naste credinta in inimile auditorilor, ci prin ea furniza o norma obiectiva prin care neofitii puteau sa-si masoare propria experienta a Duhului. Pavel nu se propunea ca un model desavarsit, ci da ca exemplu efortul sau pentru a ajunge la Hristos (cf. Filip. 3, 13-14). Acest text este, fara urma de tagada, unul dintre cele mai revelatoare ale misticii pauline. Toate temele esentiale ale paulinianismului se gasesc in acest pasaj, putandu-se intelege foarte bine insistenta cu care Apostolul ii conjura pe filipeni de a-i fi co-imitatori in intoarcerea de la iudaism, care este ruinarea adevarului Evangheliei.

In concluzie vom spune doar trei lucruri. intai, este faptul ca exista o legatura profunda intre paternitatea spirituala si tema imitarii, Pavel pro-punandu-se ca "model" doar Bisericilor pe care le intemeiase personal (Tesalonic, Corint, Filipi, Galatia). In epistolele circulare, ca cea catre Efeseni, el invita la imitatio Dei imitatio si Chisti. In al doilea rand este legatura stabilita de Pavel intre imitarea lui insusi de catre credinciosi si propria sa imitare a lui Hristos. Este foarte adevarat ca aceasta imitare nu este inteleasa niciodata in sens pur uman, voluntarist, unde omul isi alege modelul pe care voieste sa-l imite, ci intr-un climat al harului si al iubirii, in al treilea rand se gaseste responsabilitatea predicatorilor, care nu consta doar in transmiterea unui Cuvant, ci si-n manifestarea Lui in viata lor.

Parintii Bisericii si problema imitarii

Poate fi vorba de imitare in Rasarit?

Dupa ce am vazut locul detinut de imitare in gandirea greaca antica si in cea a Sfantului Apostol Pavel, deci in Sfanta Scriptura, se pune intrebarea daca Parintii Bisericii si-au pus si ei problema imitarii si, daca da, la ce rezultate au ajuns?
Nu putini sunt teologii care afirma ca problema imitarii este straina spiritualitatii rasaritene. In acest sens, vom cita in intregime un text al lui Vl. Lossky: "Alesii, uniti cu Dumnezeu, ajung la starea barbatului desavarsit, la masura varstei deplinatatii, dupa cuvintele Sfantului Pavel (Efes. 4, 13). Totusi, daca aceasta asemanare cu Hristos este starea finala la care se ajunge, calea care duce acolo, cum am putut vedea, nu este cea a imitarii lui Hristos. intr-adevar, calea lui Hristos, persoana dumnezeiasca, era o coborare spre fiinta creata, o asemanare a naturii noastre; calea persoanelor create trebuia sa fie, in schimb, o inaltare, o ridicare catre natura divina, unirea cu harul necreat impartasit prin Duhul Sfant. Mistica imitarii lui Hristos pe care o putem gasi in Occident este straina spiritualitatii rasaritene care se defineste mai degraba ca o viata in Hristos. Aceasta viata in unitatea trupului lui Hristos da persoanelor umane toate conditiile necesare pentru dobandirea harului Sfantului Duh, adica pentru a se impartasi din insasi Viata Sfintei Treimi, din cea mai inalta desavarsire care este iubirea".

Alti teologi sunt putin mai moderati, in sensul ca resping posibilitatea existentei unei imitari in spiritualitatea crestina rasariteana, dar in sensul unei imitari exterioare. Dupa o redefmire si aceasta problema poate fi acceptata. Asa face N. Mladin: "Caracterul de membru al lui Hristos si de membru al Bisericii trebuie sa-si gaseasca expresia in viata zilnica. Nu este o imitare pur externa a lui Hristos, ci o traire a lui Hristos in cel credincios, o informare dinauntru dupa chipul lui Hristos, astfel ca sfintenia noastra este o iradiere a sfinteniei Lui: nu mai traim noi, Hristos traieste in fiinta noastra (Apostolul nu ne cere numai sa imitam pe Hristos, ci sa ne transformam in El - cf. n. 10). Acesta este sensul imitarii lui Hristos, sensul mortificarii, sensul suferintei, sensul lucrarii virtutilor: ca Hristos sa ne patrunda toata existenta si sa devenim intrupari ale Lui in lume, sa continuam viata lui Iisus pe pamant..." Acelasi autor, dupa ce spune ca nu toti cuprind si exprima in acelasi fel pe Hristos, dar fiecare virtute este reflexul vietii Lui in noi, ne spune care este suprema imitare a lui Hristos: "Iubirea este suprema dovada a fiintarii lui Hristos, cea mai inalta aratare a Duhului, este exteriorizarea nemijlocita a vietii lui Hristos in noi. Ea este si suprema imitare a lui Hristos si asemanare cu El". Pe aceeasi linie se situeaza si Parintele Staniloae in multele din notele sale la traducerile Sfintilor Parinti, mai cu seama la cele ale lui Grigorie de Nyssa si Maxim Marturisitorul, dupa cum vom vedea ceva mai incolo. in celebrul sau tratat de ascetica si mistica, Parintele chiar precizeaza, foarte clar, ca-n spiritualitatea rasariteana nu poate fi vorba doar de imitare, referindu-se la cea materiala exterioara, si adaugand - "ca in Apus".

Dupa trecerea in revista a acestor pareri ale unor reputati teologi, vom incerca si noi sa vedem care e situatia in legatura cu aceasta controversata problema a imitarii.

Consideram din capul locului ca ne vine greu a crede ca o problema atat de comuna gandirii greco-romane, care si-a gasit locul si-n Sfintele Scripturi, sa fi fost nefolosita de Traditia Rasariteana. De aceea si noi o vom cauta, in aceasta Traditie exact in situatiile in care ea a fost folosita si pana atunci. Adica, in reprezentarea asupra lumii, in conceptia despre arta si paideia - spiritualitate crestina.

Am vazut ca ideea de imitare s-a infiripat tocmai acolo unde exista o viziune ierarhica a lumii, unde inferiorul imita superiorul. Nimic nu va putea fi mai folositor, de aceea, pentru a vedea ca aceeasi conceptie a fost pastrata si de Traditia crestina, decat rasfoirea celebrelor tratate despre ierarhii ale lui Dionisie Areopagitul. "Ierarhia" este un termen si un concept cheie la Dionisie, pe care-1 defineste in mai multe randuri. De pilda, la inceputul Ierarhiei Ceresti il prezinta astfel: "Ierarhia este, dupa mine, o ran-duiala, o cunoastere si o lucrare sfanta care duce, pe cat este cu putinta la asemanarea cu modelul dumnezeiesc si este inaltata spre iluminarile ei de Dumnezeu, pe masura imitarii lui Dumnezeu". Scopul acestei ordonari sacre este asimilarea sau atragerea in asemanarea divina. Rostul ierarhiei, scopul ei, dupa cum ni se spune cateva randuri mai jos, este asemanarea cu Dumnezeu si unirea cu El, atat cat este cu putinfa. intreaga oranduire nu vizeaza altceva decat indumnezeirea. Dispunerile ierarhice sunt dispozitivul unei comunitati sau unui grup de comunitati, ai caror membri cauta sa se apropie de Dumnezeu si sa-i apropie si pe altii. "Randuiala ierarhiei consta in aceea ca unii sunt curatati iar altii curata, unii sunt iluminati iar altii lumineaza, unii se desavarsesc iar altii desavarsesc, fiecaruia I se potriveste sa imite pe Dumnezeu in modul lui propriu". Dar, nu noi insine, prin propriile noastre eforturi, realizam aceasta miscare spre Dumnezeu, ci depindem de miscarea milostiva a lui Dumnezeu spre noi. Modul in care intelege Dionisie ierarhia este o expresie a sensibilitatii sale profunde fata de condescendenta activa si iubitoare a lui Dumnezeu fata de lume si fata de delicata Sa metoda de convingere a omului cazut64.

Aceasta condescendenta divina o vede Dionisie si-n instituirea ierarhiei bisericesti. "Acea institutie sfanta ce isi are originea in izvorul primordial al riturilor sacre, a socotit preasfanta noastra ierarhie vrednica de imitatia cea supra-mundana a ierarhiei ceresti si a reprezentat aceste ierarhii nemateriale..., in chip felurit, prin infatisari materiale si prin alcatuiri formale, pentru ca noi... sa ne inaltam la cele preasfmte inchipuiri pana la avanturile si asemanarile cele simple si nefigurate. Caci nu este deloc cu putinta mintii noastre sa se inalte pana la acea imitare si contemplare a ierarhiilor ceresti, daca nu s-ar servi de calauza materiala ce-i este proprie ei, gandindu-ne ca aceste frumuseti aparente sunt imagini ale stralucirii nevadite". Acelasi lucru il va spune, peste veacuri, si un continuator si amplificator al teologiei dionysiace: "Spun cei ce cugeta in chip rational firea lucrurilor, ca puterea focului atrage orice lucru. Comparand cu el, in chip simbolic, pe Dumnezeu, talcuitorii tainelor dumnezeiesti spun ca si El atrage pe toti cei ce voiesc sa asculte legile Lui si primesc sa imbratiseze o vietuire cuvioasa. Ei spun ca preotia este fata de El ca o imitatie minunata bine desemnata, afirmand ca si ea atrage prin puterea egala a harului prea milostiv pe toti cei ce se afla sub aceeasi lege".

Problema imitarii ocupa un loc important si-n definirea artei crestine, in fundamentarea sa profund teologica. Arhetipul este principiul si modelul subzistent in forma vizibila dupa care se figureaza si este cauza de unde deriva asemanarea. Fara a intra in detalii, vom incerca sa vedem cateva definiri ale icoanei. Icoana este o replica a arhetipului, in ea gasindu-se imprimata totalitatea formelor vizibile gratie asemanarii, fiind distincta de modelul sau doar prin diferenta de esenta. Sau, imaginea artificiala este o imitare a arhetipului, o copie, si difera de modelul sau prin esenta. Sau, icoana este o realitate data de forma vizibila in imitarea arhetipului. Daca icoana n-ar diferi prin nimic de arhetip, ea n-ar fi icoana, ci arhetip. Deci, icoana este o replica, o efigie a firilor care au propriile lor subzistente . Putem spune ca icoana este, in mod evident, un chip artistic. Ea imita natura, dar nu este de aceeasi natura cu modelul, deoarece, cum am mai spus, chipul artistic este o imitare a modelului si copia acestuia, dar este deosebit de model prin diferenta existenta intre firile celor doi. O precizare inca si mai clara, in acest sens, o face Teodor Studitul. El spune ca altceva este icoana naturala (physike) si altceva icoana imitativa (mimetike). Prima nu are fata de cauza ei o diferenta de natura, ci una ipostatica. Cealalta insa, are o diferenta de natura, nu de ipostas.

Dupa cum spune Sfantul Maxim Marturisitorul: "singur Dumnezeu este bun prin fire, iar bun prin hotararea vointei este numai cel ce imita pe Dumnezeu". Dar in acest plan al miscarii, al alegerii morale, care este asociat cu ideea de imitare a lui Dumnezeu sau de asemanare cu El, se plaseaza, deci, liberul arbitru. Aceasta imitare si aceasta alegere presupun colaborarea dintre har si libertatea omului.

Totusi, dat fiind ca modelul desavarsirii crestine este Hristos Dumnezeu-Omul, putem noi imita frumusetea modelului, putem noi sa fim cu adevarat chipul chipului lui Hristos? Problema este dezlegata daca se precizeaza ca nu este vorba de o comparare a firilor, cea divina si cea omeneasca, ci de faptul ca doar lucrarile si faptele bune se imita, pe cat este cu putinta in viata.

Si pentru Sfantul Vasile cel Mare problema imitarii ocupa un loc important in efortul lui neincetat de cizelare a pastoritilor sai. Astfel, in chiar prima din celebrele sale Reguli mici, imitarea lui Hristos este cheia problemei puse la Marcu 9, 35. Acest lucru este dezvoltat de Sfantul Vasile in alta parte, unde invata pe credinciosi ca, daca ar fi pusi in situatia de a indeplini si lucruri mai putin pretuite, sa stie ca si Mantuitorul a slujit pe ucenicii Lui si n-a socotit lucru nedemn sa faca pe cea mai dispretuita dintre lucrari. Dar, invatatura lui se bazeaza pe faptul ca este mare lucru pentru om sa devina imitator al lui Dumnezeu, pentru ca prin acele lucrari umilitoare urca la inaltimea Aceluia pe care-L imita. Dar, Vasile sfatuieste ca acela care imita prin virtutile sufletesti si prin exercitii trupesti viata Stapanului si a ucenicilor Lui (caci Apostolii n-au imitat pe Stapan?, se intreaba el, sa-si pastreze trupul activ si sa-l foloseasca in slujirea celor mai bune fapte.

Parerea cea mai clara a Sfantului Vasile, in legatura cu scopul imitarii si modul de imitare, se gaseste in Epistola 2, Catre prietenul Grigorie. Aici, el arata rolul important al studierii Scripturilor inspirate de Dumnezeu pentru aflarea indatoririlor. Si aceasta deoarece in ele se cuprind poruncile referitoare la faptele fericitilor barbati, transmise in scris ca si chipuri vii ale conduitei bine placute lui Dumnezeu si puse inaintea oamenilor pentru imitarea faptelor bune ale lor. Fiecare om pentru ceea ce simte ca-i lipseste, gaseste paine binecuvantata spre remediul bolii ca si de la o oarecare clinica obsteasca, daca s-a consacrat imitarii corespunzatoare.

Tema spirituala a imitarii si participarii la suferintele lui Hristos, ca o conditie a participarii la dumnezeirea Sa, ocupa un loc foarte important in evlavia crestinilor, mai cu seama a monahilor. Devotiunea pentru Patima lui Hristos este la fel de veche ca si crestinismul, care are loc nu din induiosarea de Hristos suferind, ci pentru unirea cu El prin imitare, Crucea lui Hristos nefiind decat intrarea in odihna Fiului lui Dumnezeu. Pentru aceasta, Sfantul Simeon Noul Teolog, a indemnat neincetat si cu insistenta la imitarea lui Hristos, intru suferintele Sale, intru smerenia Sa, intru crucea Sa, caci aceasta e singura cale de a participa la slava si invierea Sa. Prin participarea la moartea lui Hristos devenim partasi la invierea Lui: "Spun si nu voi inceta sa spun ca cei ce nu imita suferintele lui Hristos prin pocainta si ascultare, cei ce nu au devenit partasi la moartea Sa, nu vor fi partasi nici la invierea Sa si nici nu vor primi Duhul Sfant".

Fiecare crestin trebuie sa isi formeze sau sa isi intipareasca in sufletul sau imaginea lui Hristos. Cel care pretinde ca crede in Hristos trebuie sa mearga precum El a mers. El S-a facut totul pentru toti, pentru a castiga pe toti oamenii, S-a facut infirm pentru a castiga pe cei infirmi. in acest moment vom apela, pentru a proba inca odata rolul major al imitarii in crearea unui mod de viata autentic crestin, la unul din documentele cele mai caracteristice din primele veacuri crestine. Logica acestui text este perfecta: odata cunoscuta iubirea lui Dumnezeu, recunostinta va inspira iubirea pentru Dumnezeu (X, 3), care va conduce la imitare, iubind la randul nostru pe semeni, cum El insusi ne-a iubit (X, 4) si aceasta imitare a lui Dumnezeu in si prin iubire antreneaza indumnezeirea crestinului (X, 6).

Este fireasca, astfel, sublinierea facuta in legatura cu posibilitatea imitarii lui Dumnezeu, aceasta problema interesandu-ne pe noi aici. Raspunsul oferit, "da, poate, voind Dumnezeu" sau "daca omul vrea", pune accent tocmai pe faptul certitudinii ca Revelatia crestina ofera posibilitatea practica de realizare a acestei nobile dorinte.

Monahii, prin hotararea lor de a lasa toate pentru Hristos, Il imita pe Acesta. Tocmai traditia monastica are la baza ideea de imitare. Asa a luat fiinta agiologia, care isi datoreaza existenta dorintei de a avea modele de imitat. Aceasta se intampla deoarece crestinismul este o religie a traditiei, nu numai in doctrina, ci si in viata, traditie care nu are valoare decat daca urca pana la "incepatorul si plinitorul credintei" (Evr. 12, 2). Sfintii nu merita sa fie imitati decat in masura in care ei insisi au imitat pe Iisus Hristos, pentru a deveni co-imitatorii Lui: "imitatores mei estote, sicut et ego Christi".

2. Mari teoreticieni ai imitarii: Sfintii Grigorie de Nyssa si Maxim Marturisitorul

 

Sfintii Grigorie de Nyssa si Maxim Marturisitorul apartin marii familii a misticilor crestini care au reusit sa expuna datele fundamentale ale spiri­tualitatii crestine in cadrul unei filosofii neoplatonice. Citam aici aceste doua mari nume nu numai pentru ca ei au fost singurii, in Rasaritul crestin, care au vorbit despre indumnezeire, dar si pentru ca personalitatea lor, si­tuata la rascrucea dintre spiritualitate si pura speculatie, a exercitat o in­fluenta determinanta asupra gandirii bizantine. Amandoi s-au legat, in teo­logie, de problema pe care un Diadoch de Foticeea si un Ioan Scararul au avut-o de rezolvat pe planul spiritualitatii: exprimarea in limbaj neopla­tonic, universal admis in vremea lor, a misterului crestin al intruparii si al mantuirii in Iisus Hristos.

 

Desavarsirea crestina este singura si adevarata desavarsire, este un salt in nemurire si o traire fericita in lumina neapusa a supranaturalului. Cres­tinul are ca model pe Dumnezeu insusi (cf. Matei 5, 48). Sfintii Parinti, mistuiti de dorul lui Iisus Hristos, s-au nevoit indelung pe drumul de­savarsirii, unii ajungand chiar sa alcatuiasca catehisme ale desavarsirii. Este si cazul Sfantului Grigorie de Nyssa, ale carui scrieri De perfectione, De professione christiana, De vita Moisis pot fi considerate astfel.

 

Modul cel mai sigur de a obtine desavarsirea este imitarea lui Hristos, prin practicarea faptelor Acestuia. Deoarece, dupa cum spune Grigorie: "cel ce doreste a se face casnicul cuiva trebuie sa ia prin imitare chipul aceluia al carui casnic se face". Dar Hristos este si calauza crestinului pe drumul virtutii.

 

Daca Dumnezeu este inceputul si sfarsitul oricarei bune tinte, a oricarei bune invataturi, atunci viata omului trebuie sa fie o continua reedi­tare a vietii Lui, posibila datorita venirii si intruparii in istorie. "Iisus Hristos cel mai presus de orice cunoastere si orice intelegere, Care nu poate fi spus, Care nu poate fi rostit, Care nu poate fi povestit, din iubirea Lui de oameni S-a facut chip al Dumnezeului celui nevazut. Prin infatisarea pro­prie pe care a luat-o El insusi te-a restabilit in forma frumusetii primare, pentru a fi ceea ce erai la inceput". Asa ca, daca am vrea sa fim si noi chi­pul Dumnezeului celui nevazut, se cuvine sa modelam chipul vietii noastre dupa exemplul ce ne sta inainte, cel al lui Hristos. Scopul desavarsirii este deci restabilirea in chipul vechii frumuseti paradisiace, in chipul lui Dumnezeu insusi. Dar, frumusetea primara, ambianta divina si Dumnezeu insusi nu sunt accesibile decat printr-un mijlocitor, care sa confere omului, progresiv, prin propriul exemplu, putinta perceperii si participarii la acestea.

 

Modelarea vietii umane dupa viata lui Iisus Hristos inseamna traire in afara de pacat si mistuirea in iubire. Pentru a arata cum se face aceasta modelare a chipului vietii noastre dupa exemplul vietii lui Hristos, Sfantul Grigorie realizeaza minunate comparatii cu pictura, deoarece desavarsirea este reintiparirea pe chipul nostru a frumusetii divine nepieritoare. "Dupa cum, daca am vrea sa invatam arta picturii, maestrul schitandu-ne pe tabla vreo forma frumoasa, trebuie sa imitam frumusetea acesteia, fiecare pe placa noastra, astfel ca placa fiecaruia sa se infrumuseteze la fel ca mode­lul frumusetii care ne este pus inainte, tot astfel, de vreme ce fiecare este pictorul vietii sale, iar arta creatiei acesteia este intentia noastra frumoasa, culorile pentru prelucrarea chipului care ne sta inainte fiind virtutile, este o foarte mare primejdie ca frumusetea modelului care ne sta inainte sa fie schitat in sufletele noastre, de noi, sub forma unei masti respingatoare si urate si cu niste culori murdare, alcatuind astfel in locul Stapanului nostru o intiparire a rautatii. Dimpotriva, va trebui sa cautam, pe cat va fi posibil, culorile cele curate ale virtutilor, amestecate intr-o imbinare mestesugita, sa ia asemanarea frumusetii ce o avem inainte, pentru ca si noi sa fim chip al Chipului, izbutind sa indeplinim in viata noastra, printr-o imitare in fapte, frumusetea modelului ce ne sta inainte... devenind un chip al lui Hristos printr-o viata virtuoasa". Acelasi recurs la arta picturii il face si-n alta parte, unde arata ca omul imita stapanirea cereasca.

 

S-ar putea zice ca autorul desavarsirii crestine, care este reintiparirea pe chipul nostru a frumusetii divine nepieritoare, este libera noastra alegere, fiind vorba de o lucrare de stricta initiativa si staruinta personala, care nu pot fi provocate si nici sustinute de actiuni coercitive. Virtutile fiind culorile tabloului, frumusetea sau uratenia acestuia depind de maiestria artistului. Daca culorile sunt imbinate artistic, tabloul va reusi sa fie expre­sia frumusetii primare, daca nu, el nu va fi decat o masca hidoasa.

 

Metoda pictarii tabloului este imitatia activa din partea omului, la fel ca si cea a obtinerii desavarsirii. Totusi se pune intrebarea, dat fiind ca mo­delul desavarsirii este Hristos, daca putem noi sa imitam frumusetea mode­lului, daca putem sa fim chipul Chipului Lui. Raspunsul oferit de Sfantul Grigorie este afirmativ, deoarece "sfarsitul vietii intru virtute este asemanarea cu Dumnezeu", chiar daca adauga imediat ca "nepatimirea si lipsa de pata scapa cu totul imitarii oamenilor... partasia oamenilor de fericire are loc prin asemanarea cu Dumnezeu, dar imitarea este cu neputinta". Dar, modelul desavarsirii crestine este Iisus Hristos prin atributele Sale accesi­bile, deoarece nu toate atributele sunt imitabile, unele fiind metafizice, altele metafizico-istorice, altele istorice. Numai cele din urma sunt accesi­bile si imitabile, iar unele metafizice, fara a fi imitabile, sunt utile proce­sului de desavarsire. "Pe Dumnezeu Cel intrupat il putem imita nu in mi­nunile Sale, ci in smerenia Sa. Dar intrucat si aceasta cere un efort, ne poruncese sa-L imitam in ceea ce putem".

 

Crestinul nu este numai purtatorul numelui Mantuitorului sau, ci mai ales, practicantul faptelor Lui. Trasaturile caracteristice ale crestinului sunt cele ale lui Hristos insusi. Datoria crestinului este de a se identifica cu numele lui Hristos, prin trairea vie a atributelor crestine, care trebuie sa se vada in noi, pentru a nu purta in desert un astfel de nume. intr-adevar, "daca ne-am da seama ce se ascunde sub numele de crestin, atunci am avea un mare spor in viata duhovniceasca, silindu-ne sa facem din el ceea ce numim, adica o stradanie spre progres si desavarsire". Daca cei legati de Hristos prin credinta in El poarta acelasi nume ca Cel ce depaseste orice stricaciune a firii, atunci trebuie ca toate insusirile cate le denota firea cea nestricacioasa a lui Hristos, sa si le apropie si cei ce se numesc cu numele Lui.

 

In incheiere, trebuie sa spunem ca Sfantul Grigorie indeamna la netul-burare din cauza modestiei firii umane, pe motiv ca este asa de departe de cea fara margini si desavarsita a lui Dumnezeu. insasi definirea omului ca chip al lui Dumnezeu si posibilitatea de a fi crestin, care nu inseamna alt­ceva decat posibilitatea readucerii omului la starea fericita de la inceput, constituie o mangaiere indeajunsatoare.

 

Dar, in mod deloc surprinzator, Sfantul Grigorie defineste crestinismul ca imitare a firii dumnezeiesti. De aceea, se cuvine ca preocuparea crestinu­lui sa se orienteze spre imitarea lui Hristos, pentru ca sa arate in el pe Domnul, Care a luat forma in el, transformand chipul sufletului sau prin cea mai exacta imitare a prototipului".

 

A imita pe Hristos nu inseamna a renunta la propria personalitate, ci o atitudine bine gandita, pe care omul o are in fata necunoscutului in care urmeaza sa inainteze. Este un act de intelepciune deoarece crestinismul este flosofia adevarata si imitarea naturii dumnezeiesti, fiind calea spre cer, asemanarea cu Dumnezeu si indumnezeirea. A imita pe Hristos inseamna a te integra in Hristos, a trai in Hristos. Notiunea de mimesis, la Sfantul Grigorie, nu este doar o configurare exterioara, ci are un sens intensiv.

 

Si la Sfantul Maxim Marturisitorul vom gasi dezvoltata si aprofundata tema imitarii. Asemanarea este mai presus de chip. Ea are un caracter supranatural si se realizeaza prin virtuti. Salasluirea si cresterea lui Hristos in crestin pot fi inter­pretate ca dezvoltare spre asemanare. Aceasta dezvoltare spre asemanare este vazuta ca un fel de imitare a lui Hristos, o manifestare a virtutilor divine ca intr-o oglinda si, in general, ca o activitate morala a omului.

 

Esentiala este reciprocitatea dintre Dumnezeu si om. La nivel onto­logic, aceasta reciprocitate se regaseste intre arhetip si chip. Ea trebuie sa devina manifesta la nivel existential printr-o miscare dubla: miscarea lui Dumnezeu spre om, prin intrupare, si miscarea omului spre Dumnezeu, prin procesul imitator al indumnezeirii. Acest lucru este evident din faptul ca taina indumnezeirii este tinta spre care privim si din aceea ca "El (Hristos) ne va face, prin implinirea voii Tatalui, impreuna slujitori cu ingerii, pe noi cei ce, prin purtarea noastra in viata, ne-am aratat vrednici imitatori ai bine placutei vietuiri ceresti".

 

Omul nu poseda o putere naturala care sa poata sa-1 indumnezeiasca, ci lucrarile eliberatoare divine ii dau posibilitatea sa aleaga drept tinta finala acea comuniune cu Dumnezeu, care pentru el constituie fericirea de­savarsita, intruparea implica saracia care sufera pentru altii. Si aceasta su­ferinta are validitatea unui model, invitandu-l pe om s-o imite. Filantropia condescendenta il invita pe fiecare om la imitarea ei, imitare care il elibereaza din egoismul lui anti-uman. Aceasta imitare este savarsita in ter­menii firii, manifestandu-se la nivelul uman al mantuirii. Schema aceasta este realizata in Hristos prin reprezentare, dar si ca model, si, atunci cand suntem incorporati in El, suntem introdusi in dialectica restabilita a reci­procitatii. Acest lucru este posibil datorita faptului ca unirea ipostatica este conceputa din vesnicie si, prin ea, fiintele miscatoare isi pot finaliza miscarea lor naturala spre Dumnezeu, Care prin fire este nemiscator, si, facand astfel, imita miscarea existentiala inter-trinitara si miscarea divina iconomica, prin intrupare, spre ei. Caci Hristos, prin supunerea fata de indoita porunca a iubirii, fata de Tatal si fata de oameni, i-a eliberat pe oameni si le-a pus la indemana modelul mantuitor al imitarii Lui. Apoi, Biserica insasi, spatiul prin excelenta al mantuirii, este o icoana a lui Dum­nezeu, in virtutea comuniunii ei in energia "tropica" cu El. Biserica exprima in mod "tipic" unul si acelasi principiu si una si aceeasi putere a unitatii la nivelul creatiei, lucru ce are loc prin imitare, nefiind vorba de identitate de esenta, si prin imprimare.

 

Imitarea consta in a deveni imagini dinamice ale lui Hristos sau, mai mult chiar, a deveni una cu El, de a deveni Mantuitorul insusi. Este vorba de imagini dinamice, nu pasive, fiind vorba de imitare voluntara.

 

Imitarea este postulata de "participare", deoarece cel ce face binele arata cu adevarat ca este Dumnezeu prin har si participare, apropiindu-se printr-o mi­nunata imitare de proprietatea si activitatea binefacerii Sale. Va fi dumnezeu cel care, imitand pe Dumnezeu, practica filantropia.

 

Crestinul trebuie, ca si Pavel, sa priveasca spre tinta dumnezeiasca, fara a da nici o atentie celor de la mijloc. Toata grija trebuie sa fie cum sa devina un alt Hristos, implinind, dupa pilda Lui, toate ace­lea pentru care El si-a ales, din iubire fata de oameni, viata in trup. Acest principiu este exprimat foarte bine in Cuvantul ascetic, care poate fi socotit drept un mic tratat de imitare. Pentru mantuirea noastra Domnul ne-a aratat cum sa ducem o viata deiforma. Cine vrea sa se mantuiasca, trebuie sa implineasca toate poruncile, chiar daca acestea sunt foarte multe. Imitarea lui Hristos se confunda deci cu implinirea poruncilor, cu calea mantuirii, cu viata indumnezeita. Hristos insusi se constituie ca model , Sfantul Maxim folosind pentru aceasta un cuvant putin ciudat. El a folosit acest termen barbar, dandu-i o semnificatie pe care alte cuvinte nu o aveau. El este un fel de superlativ, care nu inseamna numai un model, ci un model ideal, dar nu ireal, ca la Horatiu, unde vir­tutea exemplara are doar realitate pur mentala, ci este dinamica.

 

Intinderea neabatuta si intreaga spre tinta finala a vietii noastre este prezentata de Sfantul Maxim si astfel: "sa ne miste si pe noi ratiunea noastra spre cautarea Lui puterea poftei spre dorirea Lui; iar iutimea sa lupte pentru pastrarea Lui. Mintea sa se intinda intreaga spre Dumnezeu, intarita de iutiine ca de un tonic si aprinsa de dorul poftirii dusa la culme. Imitand astfel pe ingerii din cer, ne vom afla slujind lui Dumnezeu prin toate, in­fatisand pe pamant aceeasi vietuire ca si ingerii, neavand mintea miscata spre nimic din cele de dupa Dumnezeu, intocmai ca aceia".

 

Dar o buna si totala slujire numai Lui se poate obtine imitand pe sfinti. Pentru ca este de dorit a se ravni pasirea pe urmele sfintilor atleti, imitarea luptelor lor, uitand cele dindarat si intinzand spre cele dinainte. Trebuie si pot fi imitate: drumul lor neodihnit, caldura ravnei lor aprinse, staruinta in infranare, sfintenia neprihanita, vitejia rabdarii si neclintirea indelungii rabdari, duiosia milei, netulburarea blandetii, nefatarnicia iubirii, inaltimea smereniei, bunatatea, ingaduinta.

 

Imitarea lui Dumnezeu cea adevarata, in nimic nu poate fi observata mai bine decat in relatiile interumane. Este absolut necesar ca simtirea sufletelor noastre sa se conformeze cu dreptatea lui Dumnezeu si sa ne-o impropriem asa de mult, incat sa ne facem unii ai altora si sa-L facem pe Dumnezeu asa de mult al nostru, incat sa ne simtim pe noi insine una cu cei ce patimesc. De aceea Sfantul Maxim indeamna, in cazul ca exista o astfel de simtire ca "fara intarziere, imitand pe Dumnezeu cu toata ravna, pune oaia pe umerii tai si du-o la stana asigurata. Noi suntem dupa chipul lui Dumnezeu, Care ne iubeste, avand in noi sadita, in unitatea noastra dupa fire o iubire, de aceea suntem datori sa ne purtam unii altora greutatile. De aici, Parintele Staniloae deduce ca iubirea dintre noi este o imitare a iubirii lui Dumnezeu fata de noi, ca pricina a crearii noastre. Pentru ca, daca nu intelegem iubirea dintre noi ca imitand iubirea lui Dumnezeu, vom fi impinsi sa o vedem imitand altceva inferior si avandu-si originea in acel ceva inferior.

 

3. Buna si reaua imitare

 

Aceasta este una dintre cele mai delicate probleme pe care le pune studierea acestei teme a imitarii. Reaua imitare are o intreita fata. intai este faptul ca, din dorinta de glorie, erau imitate de la barbatii virtuosi lucrurile cele mai neinsemnate (fenomenul il vom urmari analizand Oratio XLIII-In laudem Basilii Magni). Este, apoi fatarirea evlaviei (ne vom opri atentia asupra scrierilor a doi mari Parinti duhovnicesti): Nil Ascetul si Simeon Noul Teolog). Si in fine, este, daca putem sa spunem asa, tocmai neimitarea lui Hristos si a sfintilor (pe care o vom descoperi tot in scrierile Sfantului Simeon).

 

Inainte de a vobi de primul fel de rea imitare, trebuie sa vedem ce anume si cum anume se face imitarea cea adevarata si buna.

 

Multi atleti au dat piept cu prigoana, unii luptand pana la moarte, altii pana aproape de ea, acestia din urma special fiind crutati sa supravietuiasca biruintelor si sa ramana pentru urmasi pilde de virtute, marturii vii, columne insufletite, propovaduitori muti. Aceste lucruri s-au intamplat deoarece erau pregatiti si dispusi sa sufere cu rabdare toate acele chinuri, pentru care Hristos incununeaza pe cei ce imita suferintele indurate de El pentru mantuirea noastra. Sfantul Vasile cel Mare a ajuns prin imitarea lui Hristos si a sfintilor, la un asa de inalt grad al vietii spirituale, incat a scos la iveala chiar virtuti noi, pe altele le-a imitat, iar pe altele le-a si intrecut. Astfel, el imita pe Hristos, neavand alta grija decat vindecarea bolnavilor si a ranilor, ca nu numai cu vorba, ci si cu fapta, a vindecat lepra. Sfantul Vasile a imitat pe Sfinti si pe Apostoli: a calcat pe urmele lui Ioan, avand si ceva din ca­racterul aceluia, a imitat ravna lui Petru, statornicia lui Pavel si credinta amandurora, a imitat si glasul fiilor lui Zevedei. Caci este destula lauda pentru cei drepti daca imita cat de cat pe cei ce au atins culmea. Toate acestea i-au adus o faima asa de mare, incat multe lucruri neinsemnate, chiar defecte corporale, erau socotite de altii mijloace de a dobandi slava. Asa erau paliditatea, barba, mersul, felul de a vorbi fara graba si rar, cu aer meditativ si ganditor. Dar pentru ca multi nu-l puteau imita bine, deveneau caraghiosi. Cautau sa-i imite pana si taietura hainei, forma patului, felul de a manca, toate lucrurile carora el nu le dadea nici o importanta, ci erau simple, cum se intamplau. De aceea se puteau vedea multi Vasili, dupa infatisarea exterioara, dar erau ca niste statui in umbra, sau ca ecourile. Dar, ecoul desi repeta doar sfarsitul cuvantului, il reda clar, in vreme ce imitatorii lui, cu cat doreau sa se asemene mai mult cu el, pe atat de mult se deosebeau.

 

Hristos a invatat ca cel ce si-a ales sa filosofeze drept trebuie sa lepede toate cele placute vietii, sa fie gata sa-si dea chiar sufletul, cand ar trebui sa-1 lepede pentru dovedirea virtutii. Aceasta purtare preluand-o, au imitat-o Sfintii Apostoli, lepadandu-se de viata indata ce au fost chemati, urmand intru toate invatatorul si lasandu-ne prin viata lor chipul celei mai bune purtari. Dar, deoarece crestinii, care toti sunt datori sa-si zugraveasca viata lor dupa acest chip, sau au slabit in vointa de a-l imita, sau chiar n-au vrut, dupa cum vom vedea mai departe, au ramas prea putini care au putut sa se ridice mai presus de tulburarile lumesti si sa fuga de zarva oraselor si au imbratisat viata singuratica, facandu-se icoana virtutii apostolice. In schimb, astazi, indata ce si-a luat cineva aceasta cuvioasa schima, pana inca nu si-a spalat petele sufletului, nici nu stie care este scopul filosofiei dupa Dumnezeu, si-a insusit o poza fariseica, dandu-se pe sine drept ceva mare dupa infatisare. Dar, cel ce n-a ajuns la asa iubire, nici nu vede o urma a ei in sufletul lui, este inca pe pamant si in cele de pe pamant, ba chiar se ascunde sub pamant ca si cartita. Ce nenorocire, caci nascuti fiind de Dumnezeu si facuti nemuritori si partasi ai chemarii ceresti, nu am primit inca simtirea unor asa bunatati; ci in chip nesimtitor, noi petrecem in mijlocul unor bunatati atat de mari ale lui Dumnezeu si ne falim ca suntem deja mantuiti si numarati impreuna cu sfintii, luand chipul si impodobindu-ne pentru a imita in chip fatarnic. Cel ce poarta numele de crestin, dar nu va traduce in viata toate cele legate de acest nume, unul ca acela isi va renega numele, schimband caracterul uman cu o masca neinsufletita. Crestinul adevarat se deosebeste de cel aparent prin trasaturile insusirilor proprii, asa cum un om real se distinge de o pictura sau o statueta. Sfantul Grigorie de Nyssa compara pe cei ce simuleaza crestinismul printr-o imi­tare falsa cu celebra maimuta din Pescarul al lui Lucian. Anume, daca luam asupra-ne, ceea ce nu suntem, am pati si noi ca maimuta din respec­tiva poveste, povestire care era foarte raspandita printre credinciosi, deoarece diavolul momeste pe om cu marirea desarta, cu fuga dupa ranguri, cu dorul dupa castiguri, dupa placeri si altele de felul acestora, oferindu-le celor cu suflet de maimuta, care simuleaza crestinismul printr-o imitare falsa, dar care, in vremuri de incercare, arata, in loc de virtuti, numai o masca. Sfantul Simeon Noul Teolog, pentru a arata uratenia celor care imita in chip fatarnic sfintenia, ii compara pe acestia cu cei ce traiesc pe scena. "Ne falim ca suntem deja mantuiti si numarati impreuna cu sfintii, luand chipul si impodobindu-ne pentru a imita in chip fatarnic sfintenia, ca aceia care traiesc in chip nenorocit in orchestre si pe scena, asemanandu-ne atunci saltimbancilor si desfranatelor, care, neavand frumusete naturala, socotesc ca se impodobesc prin farduri si vopsele straine. Dar niste apuca­turi ca acestea nu sunt ale sfintilor care s-au nascut de sus".

 

Implicatia cea mai grava a acestei false imitari, a acestei fatariri a evlaviei este, dupa cum spune Sfantul Nil Ascetul, insasi hulirea numelui lui Dumnezeu si urarea vietii celei preadorite. Si aceasta deoarece "gem orasele de cei ce ratacesc prin ele degeaba si sunt tulburati cei de prin case, carora le e si sila sa-i mai priveasca, vazandu-i ca staruie la usi, cersind tot mai nerusinat; iar multi dupa ce sunt primiti in case, fatarind pentru putin timp evlavia si acoperind cu masca fatarniciei gandul cu viclesug, ii jefu­iesc pe aceia".

 

La acest nivel al expunerii vom prezenta o paralela, pe care o vom dez­volta ulterior in legatura cu fericitii nebuni intru Hristos, intre cei ce fataresc virtutea si cei care, nepatimitori fiind, inchipuie o impatimire. Cel ce fatareste virtutea spre inselarea si pierzarea multora este cu adevarat un ticalos, fiind atat la Dumnezeu, cat si la oameni osandit si vrednic de scarba. Fiindca si diavolul, dand in aparenta un sfat bun si folositor, dar in realitate aducator de moarte, s-a aratat luptator impotriva lui Dumnezeu si ucigator de oameni. Cel care, nepatimitor fiind, inchipuie, asemenea parin­tilor, o impatimire spre mantuire, spre folosul multora, este laudabil si fericit. Deoarece, cel care rosteste cuvinte rele in aparenta, pentru ca, afland cele savarsite de diavolul prin cei ce fataresc virtutea si evlavia, sa-i intoarca spre pocainta si mantuire pe cei ce fac cele rele, in mod vadit se face imitator al lui Hristos, impreuna-lucrator si mantuitor al oamenilor. Ultima problema pe care o vom urmari aici este aceea a refuzului imitarii lui Hristos si a sfintilor. Pentru ca exista prabusirea intr-o asemenea nebunie, incat sa se poata parea ca si fara faptele acelora, se poate avea harul ca si ei. Acest refuz al imitarii se manifesta mai ales prin rusinarea de a-i imita. Astfel, dupa o lunga si emotionanta istorisire a patimilor Mantuitorului, a cruzimilor si injosirilor pe care El a trebuit sa le indure, Sfantul Simeon Noul Teolog intreaba: "Nu-ti sunt de ajuns toate acestea pentru imitare, frate, sau te rusinezi a patimi acestea?". Rusinarea de imitarea si patimirea patimilor Lui, pe care le-a suferit pentru noi, asa cum le-a patimit Acela, nu poate duce la partasia de slava Lui, aflandu-ne credinciosi doar cu cuvantul, nu si cu fapta. In continuare el staruie asupra faptului ca cei care nu imita prin pocainta si ascultare patimile lui Hristos si nu se fac partasi ai mortii Lui, nu se vor face nici partasi ai invierii Lui duhovnicesti, nici nu vor primi Duhul Sfant. In alta parte, Sfantul Simeon ofera o explicare si mai clara a legaturii dintre imitare si rusinare. Hristos, care a fost fara pata, a fost lovit nu numai pentru ca pacatosii care-L imita pe El sa primeasca iertarea pacatelor, ci si ca prin ascultarea lor sa se faca co-partasi ai dumnezeirii Lui. Dar, de cei ce se rusineaza sa imite Patimile Stapanului, neprimind acestea in smerenia inimii, se va rusina si El de ei. Acelasi lucru se va intampla si cu cei ce in aparenta pazesc porun­cile, dar din pricina rusinii si rusinarilor ce vin de la oameni nu primesc si nu suporta ocarile si bataile ce le vin de la ei. Deci, este o incompa­tibilitate foarte stricta si foarte clara intre imitare si rusinare, dupa cum spune si Sfantul Simeon: "Te rusinezi sa te faci imitator al lui Dumnezeu si cum vei imparati impreuna cu El si vei fi preamarit impreuna cu El".

 

In incheiere vom aminti si de cea mai rusinoasa si periculoasa fapta - imitarea celor rele. Nimic nu duce pe cineva asa de neindoielnic la osanda ca a face pe multi sa ravneasca la propriile rele. Pierzania celor ce imita este adaos la pedeapsa celui ce i-a invatat. Dar nu mica este osanda si a celor care nu au lepadat imitarea cea rusinoasa, invatand cele rele.

 

4. Incercare asupra lui Imitatio occidentala

 

Nu exista crestinism fara referire la Evanghelie si la Iisus Hristos, Evanghelia fiind, ca norma a Revelatiei si a vietii religioase, principiul oricarei reveniri la surse si al oricarei reinnoiri. Dar, incepand din secolul al XH-lea, a inceput sa se dezvolte devotiunea fata de umanitatea lui Hristos, care va deveni una din caracteristicile pietatii medievale. Ascetismul va fi, in consecinta, si el unul in conformitate cu misterele vietii pamantesti a Mantuitorului. Totul era inspirat si iluminat de ideea de conformatio, de configuratio, cu Hristos crucificat.

 

Astfel incepea sa fie vorba de o viata apostolica, de imitarea a ceea ce Apostolii au trait cu adevarat, in jurul lui Hristos si in prima comunitate de la Ierusalim. Aceasta pentru ca era un mod de viata trecut care justifica, la mai mult de o mie de ani, adoptarea unui comportament. Nu mai era vorba de a celebra, oricat de bine posibil cultul unui Dumnezeu viu si mare, ci de a-i imita pe Apostolii Sai. Se trecea deci, de la celest la terestru, de la o viziune angelica a vietii monastice la o vedere umana. Se tindea spre o pre­valare a concretului si a istoricului.

 

Nu este dificil de explicat de ce si cum imitatia s-a fixat in principal asupra discipolilor si Apostolilor, acestia fiind, foarte obiectiv, modelele cele mai sigure. Imitarea Apostolilor insemna regasirea cu ajutorul Sfantu­lui Duh a fervorii Bisericii primitive, insemna adoptarea unui mod de viata care avea prestigiul antichitatii si al autenticitatii. Ea tindea sa faca sa pre­domine un comportament concret fata de o liturghie celebrata spre prea­marirea lui Dumnezeu. Exista o reevaluare interna a tuturor organismelor Bisericii, pe baza convingerilor capatate prin aceasta referire la Apostoli.

 

Dar vointa de a trai in maniera Apostolilor facea din micul grup de dis­cipoli ce l-au inconjurat pe Iisus un model ce exercita o extrema atractie, o adevarata fascinatie. Exista un mimetism al gesturilor, insotit de sentimente foarte elevate, care trecea drept evanghelism. Locul central ocupat de Hristos in pietatea crestinilor din secolul al XII-lea se traduce, la nivelul spiritualitatii, tocmai printr-o valorizare a Noului Testament. O fidelitate mai exigenta fata de cuvantul lui Dumnezeu a condus atunci cele mai bune spirite la depasirea conceptiei morale si disciplinare a vietii apostolice. A inceput, in numeroase comunitati fervente, sa se faca referire mai putin la texte din Faptele Apostolilor cat la pasaje din Evanghelie susceptibile sa furnizeze reguli de viata.

 

Tema imitarii lui Hristos era, totusi, in faza incercarilor, ea impunan-du-se in maniera cea mai convingatoare prin referirea si meditarea asupra saracilor si saraciei. Oare nu invatase Iisus ca tot ce era facut in favoarea saracilor si nefericitilor se adresa direct Lui? Din ce in ce mai multe, exemplele evanghelice, actele si vorbele concrete ale Mantuitorului, incepeau sa domine si sa dirijeze eforturile de reformare a vietii: aceasta este confor-matio cu Hristos. Tot ascetismul franciscan era marcat de eroica fidelitate fata de "Evanghelia fara glosse", de saracie, de umilinta si de crucea lui Hristos. Pentru sustinatorii noii spiritualitati, iubirea fata de Dumnezeu se traducea printr-o imitare cat mai fidela posibil a vietii Domnului.

 

Dar, in mediile cele mai marcate de evanghelism, are loc o modificare in atitudinea fata de saracie: cel ce in mod voluntar alege in aceasta lume saracia, se pune concret in situatia celor nenorociti, care-L reprezinta pe Hristos. Nudus udum Christum sequi era una din cerintele fundamentale pentru cei ce voiau sa urmeze cu fidelitate Evanghelia, care trebuiau sa traiasca drept "saraci ai lui Hristos". Acest mod era, in afara martiriului, singurul mijloc cu totul sigur de a se asemana Lui. Adoptarea saraciei nu era doar o detasare de lume, ci insemna a-L urma pe Hristos, fiind un com­portament global ce se oferea spre imitare, drept calea cea dreapta.

 

In continuare vom incerca sa vedem cum s-au nuantat aceste idei in ex-plicitarile unora din cele mai mari figuri ale sfinteniei medievale. Ne vom opri doar la Bernard de Clairvaux, Francisc de Assisi si Bonaventura.

 

Bernard e recunoscut, in istoria spiritualitatii, ca initiatorul meditarii insistente a misterului lui Hristos, ca mobil al iubirii lui Dumnezeu. Acest mister al lui Hristos a devenit obiect al devotiunii lui Bernard, in scrierile sale, toate fazele vietii Omului-Dumnezeu i-au atras atentia si i-au insu­fletit iubirea. El era pur si simplu acaparat de misterul "Sfintei Umani­tati". Dar aceasta meditare la misterul lui Hristos este mijloc de inflaca­rare a iubirii omului, deoarece "causa diligendi Deum Deus est".

 

Pe cel care a ajuns la cunostinta Revelatiei (comunicatio) si care era antrenat in procesul de conformatio, Bernard il invata intai recordatio, commemoratio si memoria misterului lui Hristos, care sunt sursele lui devotio si affectio: "Eu totdeauna aceste lucruri le am pe buze si le am fara incetare in inima. Dar nu vreau sa le am accesibile doar in rugaciunile mele, ci indraznesc sa mi le propun spre imitare". Pentru el, imitarea lui Hristos se naste din recordatio si devotio. Dar, imitarea, si cu ea toata viata virtuoasa, isi gaseste specificarea in progresul in iubire, prin trecerea de la iubirea carnala la cea spirituala.

 

Ideea imitarii nu este dezvoltata pentru ea insasi, aparand ca o con­secinta a cunoasterii si a iubirii, fiind, deci, fructul si termenul cu care se verifica credinta.

 

Bernard prezinta imitarea lui Hristos ca cea care conformeaza crestinul la forma Christi, fiind vorba de imitarea lui Dumnezeu devenit imitabil in Iisus Hristos, Dumnezeu care in bunatatea Sa ni S-a aratat in smerenia lui Iisus. Filosofii au putut cunoaste maiestatea lui Dumnezeu si evreii puterea Sa, dar "puterea cere supunere si maiestatea admiratie; nici una nici alta nu apeleaza imitarea. Arata-ne deci, Doamne, bunatatea Ta, ca omul creat dupa imaginea Ta, sa Te poata imita, caci noi nu putem sa Te imitam". Aceasta si este ratiunea intruparii: "facit mihifortitudo (Verbi), facit similitudo (carnis peccati Christi), care-mi sunt de folos, sed si etiam imitatio ut sequar vestigia ejus".

 

Cuvantul pe care l-a folosit Francisc, pentru a exprima idealul evanghelic spre care tindea, a fost "urmare". Dar el foloseste cateodata si cuvintele "exemplu" si "imitare". Formula "a urma calea lui lisus/sequi vestigia" apare sub pana lui de cateva ori fara vreo alta precizare, fie cu scurte precizari desemnand doctrina Domnului: "domini doctrinam et vestigia sequi" sau saracia Sa: "sequi vestigia etpaupertatem suam". Vorbele si exemplele lui Iisus trebuie sa determine modul de a fi si de a se comporta al fratilor, caci complementele verbului sequi arata ce anume este de urmat. Trebuie urmata voia Domnului, pentru a-I placea Lui, adica smerenia, viata si saracia Sa si, inca, Bunul Pastor trebuie urmat in suferintele si moartea Sa.

 

Francisc a aparut contemporanilor sai drept cel ce a urmat Domnului pana in existenta Sa concreta si Caruia i s-a conformat. Marturiile Clarei de Assisi sunt foarte graitoare in acest sens. Ea il numeste "imitatorul sa­raciei si smereniei Fiului lui Dumnezeu si a glorioasei Fecioare, Maica Sa" sau "Fiul lui Dumnezeu a devenit calea pe care ne-a aratat-o si despre care ne-a invatat, prin cuvinte si exemple, fericitul parinte Francisc, acest veri­tabil iubit si imitator al lui Hristos".

 

Pentru Francisc, vestigia Domini sunt de cautat in Evanghelie, in ceea ce Domnul a zis si facut, in maniera Sa de a fi si a trai, in virtutile Sale. Nicidecum nu poate fi vorba de imitare literala, deoarece el insusi il indemna pe fratele Leon: "oricare ar fi maniera care-ti pare mai buna de a placea Domnului Dumnezeu si de a-I urma calea si saracia, adopt-o cu binecuvantarea lui Dumnezeu si permisiunea mea".

 

Dupa Bonaventura, actul fundamental al caii iluminative este imitarea lui Hristos. Cuvantul intrupat este modelul desavarsit al perfectiunii: "Totius perfectionis splendor, speclum et exemplar". De aceea regula su­prema a sfinteniei este imitara lui Hristos: "in imitatione actuum Christi... qui vitae perfectae informationem respiciunt". Imitarea consista esential in practicarea virtutilor. inainte de toate trebuie imitat Mantuitorul in smere­nia Sa. Dar, principalul act al imitarii lui Hristos, ceea ce Bonaventura numeste "constummatio discipulatus Christus et comitatus", este in accep­tarea crucii, adica in practica umilintei, saraciei si mortificarii care straluceau in Mantuitorul crucificat. Nu poate fi imitare perfecta a lui Hristos in afara crucificarii sale: "Imitatio Christi attenditur in crucifixione sui".

 

Punctul cel mai inalt al imitarii lui Hristos se afla in practicarea sfa­turilor evanghelice. Modelul absolut al perfectiunii, Hristos a operat lucrari pe care numai cei desavarsiti le pot imita, acestea fiind "opera consiliorum et superer ogationum". Hristos ne-a dat exemple si ne-a lasat vestigii -virtutile evanghelice ale saraciei, castitatii si supunerii. Trasatura dinstinc-tiva a misticii bonaventuriene se afla in fixarea piscului imitarii lui Hristos, in practicarea celei mai profunde saracii "sic radix omnium et principium perfectionis est altissima pauper tas ".

 

In incheiere, putem spune, cu toata taria si cu convingerea ca nu putem gresi, ca idealul propus de spiritualitatea occidentala a secolului XII, sim­plu si nebunesc in acelasi timp, era de a deveni asemeni lui Iisus cu toata smerenia, dar si cu forta si hotarare. Dar, imitatia care leaga o practica con­creta a vietii evanghelice de un model, nu epuizeaza lista referintelor reale sau pur posibile la Mantuitorul. Luarea in considerare a vietii temporale si istorice a lui Iisus Hristos poate fi completata de o vedere mai chibzuita, pur teologica. Deoarece misterul crestin este susceptibil de o utilizare mai exstinsa, fiecare isi poate citi propria viata potrivit acestor indicatii, caci modelul este inca viata lui Hristos.

 

III. Traditia spirituala sau cateva modalitati de imitare

 

1. Martiriul sau o prima forma a imitarii

 

In lumea antica termenul "martir" provenea din traditia juridica, unde il desemna pe cel ce depunea marturie intr-un tribunal. Cu doua secole inainte de aparitia crestinismului, el a dobandit la iudeii piosi un sens in plus. A fi martir insemna a da marturie cu pretul vietii fata de adevarul Legii lui Dumnezeu, Torah. Nu era greu ca ei sa inteleaga acest sacrificiu in sens propriu, cultic, ca ofranda sfanta menita sa ajute la impacarea lui Dumnezeu cu poporul Sau (sens preluat si de Evr. 7, 21-10, 18 si Apoc. 1, 2; 6, 9-12; 17,2; 19, 10).

 

Martirii, in Biserica timpurie, au fost priviti ca eroi ai credintei, modele ale vietii crestine. A-si incheia calatoria vietii pamantesti cu o moarte martirica era marea dorinta a oricarui credincios evlavios.

 

Martirul poate fi considerat exemplul prin excelenta de imitare a lui Hristos. Aceasta tema se degaja in mod expres din: "se poate zice ca sunt doua fete ale monedei, cea a lui Dumnezeu si cea a lumii si fiecare poarta efigia care ii este proprie, celor ce nu cred, cea a lumii, iar celor ce cred, efigia lui Dumnezeu Tatal prin Iisus Hristos. Daca noi nu suntem pentru a suferi ca el, viata nu este in noi".

 

Pentru a trai dupa Dumnezeu si nu numai dupa om, trebuie sa fim imi­tatori ai lui Iisus Hristos, dupa cum si El este Tatalui Sau. Si aceasta pen­tru ca martirii sunt "imitatiile adevaratei agapi", adica a iubirii ce se ma­nifesta in Iisus. Pentru martir, moartea nu este numai marturia data adevarului, nici gestul suprem de iubire, ea este o reproducere a mortii lui Hristos.

 

Prin moarte martirul incepe, in fine, a fi un adevarat discipol al lui Hristos, cel care si-a urmat pana la capat invatatorul.

 

Unul dintre acestia a fost si Ignatie, care a oferit un exemplu concret prin dorinta sa expresa din ultimele clipe ale vietii sale, cand ii implora pe romani sa-i permita sa imite patimile Dumnezeului sau.

 

La Ignatie, imitarea lui Hristos este o problema de prim ordin. Dar, aceasta imitare nu este copie a unui model exterior si indepartat, ci este o comuniune cu viata. Moartea nu este decat calea cea mai sigura pentru cei ce vor sa participe la aceasta viata. Mistica imitarii si cea a unirii nu se opun, moartea nefiind decat un mijloc de a gasi pe Dumnezeu, mai exact de a gasi pe Hristos, Care este calea ce duce la Dumnezeu. A gasi pe Dum­nezeu sau Hristos - este scopul crestinului, catre care este in­dreptat tot efortul sau. Moartea ii permite credinciosului sa gaseasca pe Hristos, nu numai prin reproducerea sensibila a suferintelor Sale, ci prin comunitatea cu viata Sa. Hristos este viata adevarata si crestinul murind nu cauta altceva decat nasterea la viata.

 

Ajunsi in acest punct nu putem sa nu amintim ca exista diverse pareri in legatura cu idealul favorit al lui Ignatie, acela al imitarii lui Hristos. Unii spun ca la Ignatie se conciliaza doctrina teologica a lui Pavel cu cea a lui Ioan, mistica lui fiind imprumutata din cei doi. Altii, in schimb, opun pe Ignatie lui Pavel. La Pavel ar fi vorba de a participa prin meditare la su­ferintele lui Hristos, nu prin materializarea acestora. Din aceasta mistica "pasiva" ar tasni o etica "activa", acceptand a vietui in aceasta lume, pen­tru a se putea pune in serviciul fratilor (cf. Filip. 21-24). Din contra, Ignatie ar fi cautat mai degraba sa imite patima lui Hristos, decat sa mediteze la ea. Din aceasta mistica "activa" s-ar naste o etica "pasiva", a fugii din lume si a evadarii in moarte.

 

Or, etica lui Ignatie nu este pura pasivitate, el purtand de grija tuturor Bisericilor chiar in pragul mortii. Dar, el se stia deja condamnat si, de aceea, se livreaza intreg acestei dorinte pentru Hristos, acestei sete de Dumnezeu care-1 tortura si pe Pavel insusi.

 

Din primele timpuri ale crestinismului s-a predicat imitarea lui Hristos. Acest lucru este evident din faptul ca crestinii din Smirna, alcatuind actul martiric al lui Policarp, voluntar au subliniat asema­narea patimii acestuia cu cea a Domnului, pana la cele mai mici detalii. Este foarte profunda si sugestiva aceasta intentie de a arata acest "martir dupa Evanghelia lui Hristos", deoarece nimic nu putea incuraja mai bine pe crestini sa imite, la randul lor, credinta si rabdarea batranului episcop.

 

Dar, actul martiric nu voieste numai prin exemplul lui Policarp sa exhorteze pe lectori la lupta in iubire si rabdare, ci si probeaza ca martirul nu este altceva decat imitarea lui Hristos.

 

Imitarea lui Hristos, mai cu seama a rabdarii Sale, este o datorie si o necesitate, pentru ca, daca noi suferim pentru numele Sau, ii redam slava. Acesta este modelul pe care ni l-a prezentat in El insusi si aceasta este aceea in care am crezut. Caci, in fond, este de dorit nu numai a purta numele de crestin, ci si de a fi astfel, in caz contrar, neavand partasie totala cu El, viata Lui nu este in noi.

 

Tema imitarii nu-si gaseste sensul sau insusi decat in speranta de "a atinge pe Hristos", de "a fi gasit in Hristos". Este evident vorba de o pre­zenta a lui Hristos in noi si a noastra in El, care trebuie sa fie suscitata. Toti crestinii sunt legati intre ei si cu Hristos intr-o unire divina.

Aceste scurte, dar extraordinar de profunde scrisori ale Sfantului Ignatie au constituit o veritabila paradigma pentru abordarile ulterioare in legatura cu problema martiriului ca imitare a lui Hristos.

 

in acest sens, nu vom mai recurge decat la o marturie a lui Origen, prin care el incearca sa arate ce este martiriul: "Ce este in fond martiriul si cata indrazneala ne da fata de Dumnezeu, se poate vedea si din cele ce urmeaza. Fiind sfantul un om generos si vrand sa rascumpere binefacerile cu are I-a luat-o inainte Dumnezeu, el cauta ce echivalent ar putea aduce Domnului pentru toate cate a primit de la El. Si nu gaseste nimic pe potriva bineface­rilor, care sa poata fi daruit lui Dumnezeu drept recunostinta, decat moartea de martir".

 

2. Nicolae Cabasila si o veche forma a imitarii - sfintii mimi

 

"In limbajul eclesial nu exista personaj mai rau famat decat mimul". Acest lucru se poate vedea si din marturiile urmatorilor Parinti si scriitori bisericesti, care au facut un adevarat rechizitoriu la adresa acestora. Astfel, Tertulian acuza de pervertirea maretiei divine pe histrioni. Pentru Sfantul Ioan Gura de Aur, trioul kenodoxiei era alcatuit de flautist, curtezana si mim. Muzica, dansul si mascarada simbolizau subversiu­nea anticrestina. Acest lucru este precizat si de istoricul bisericesc Socrate, care atesta parodierea tainelor crestine, si de Sfantul Grigorie Teologul, care spune ca "am devenit un spectacol nou, nu pentru ingeri si oameni..., ci pentru cei din urma dintre indivizi". Insasi Novela 123 interzice, sub amenintarea pedepselor corporale (somatikos timorias, corporalia suplicia) si surghiunul (exoria, exilio), imitarea si ridiculizarea (mimeisthai, empaixai) pe scena ale membrilor ekklesiastiken katastasin.

 

Aceste deformari parodice semnaleaza tocmai o maturizare a riturilor crestine.

 

Contraatacul crestin s-a desfasurat chiar pe terenul dusmanului, pri­mind forma convertirii mimilor. Evolutia personajelor catre convertire se mentine in interiorul conventiei dramatice. Comediantii modifica brusc scenariul, rup valul fictional si se angajeaza pe drumul credintei, sub pri­virea stupefiata a publicului. In orice caz, suntem pusi in fata unui model hagiografic in care rasul blasfemiator si batjocura profanatoare se transforma in bucurie cucernica. Plamadind hagiografia sfintilor-mimi, Biserica a avut intelepciunea sa evanghelizeze deriziunea, aducandu-i la Hristos pe profesionistii rasului.

 

Cabasila a fost cel dintai care a sesizat aceasta profunda problema, el fiind expert in traditii bizantine. Viata in Hristos este opera lui Dumnezeu, a harului, dar este nevoie si de o cooperare umana. Rolul omului este de a se supune harului. Dar, pentru a adera la aceasta viata in Hristos, va trebui, intai de toate, sa trecem prin toate starile prin care a trecut si El. De aceea, cel ce doreste unirea cu Hristos va trebui sa se impartaseasca din trupul Lui, si sa guste din dumnezeirea Lui si sa-si lege viata sa de moartea si invierea Domnului.

 

Primirea botezului inseamna moartea si invierea impreuna cu El. Ungerea cu Sfantul Mir este pentru a ajunge partasi cu El prin.ungerea im­parateasca. Mancarea hranei celei preasfinte, a impartasaniei, este cumine­carea cu insusi trupul si sangele pe care Hristos le-a luat asupra-Si. Botezul inseamna nasterea intru Hristos, inceperea unei vieti noi. Dar nu numai Hristos se naste in noi, ci odata cu El ne nastem si noi, caci cel ce da nastere cuiva ii impartaseste tocmai viata sa proprie. In conceptia Parintilor, Botezul presupune o anagenesis, o reinnoire subiectiva radicala. Acest realism ontologic imprima ritului baptismal doua miscari eficiente: justifi­carea prin catharsis si slavirea intru nadejde. Ideea paulina, potrivita careia cel botezat ajunge sa moara impreuna cu Hristos, explica viziunea cabasi-liana a botezului ca imitare a Patimilor, si, deci, ca experienta interioara. Acest lucru poate fi cel mai bine probat prin pilda mucenicilor, care au ajuns la cel mai inalt grad de desavarsire, cunoscand si indragind Binele (suprem) atat de mult ca si-au dispretuit viata lor. Acestea sunt un rod al Sfantului Botez.

 

Trebuie vazut in ce chip poate lucra botezul asemenea roade. Pentru ca, dupa cum spune Cabasila, "pana si femei care jucasera in teatrele paganesti si barbati ce dusesera o viata destrabalata, un sir nesfarsit de astfel de oameni au primit cu totii cuvantul mantuirii celei de obste, si-au schimbat viata, au renascut, si-au schimbat dintr-o data felul de a trai dupa pilda chipului celui prea frumos, incat parca toata lumea si-a schimbat masca". Cabasila a elaborat o teologie care, impotriva instrumentalis­mului occidental, celebreaza Sfintele Taine ca pe niste vehicule ale ener­giilor necreate. Inspirata de aceste energii, conceptia cabasiliana asupra Botezului se consuma, pe fondul unui realism spectacular, cu istoria anti­cilor sfinti-mimi. Poate fi considerat un fapt ciudat acela sa singurele figuri hagiografice oferite sunt tocmai cele ale sfintilor-mimi, dar acest lucru poate fi explicat prin dorinta lui Cabasila de a le propune credinciosilor o imitatie a lui Hristos in stilul proto-martirilor. Pentru ca, asa cum spunea o mare cunoscatoare a acestui maestru al spiritualitatii bizantine, "ceea ce domina la el este un pragmatism de bun simt, care-1 face sa se plaseze din primul moment pe planul empiric al actiunii, dar o actiune luminata dinlauntru de lumen Chirsti". Or, fragmentul despre sfmtii-mimi oferea un bun exemplu practic, caci indemnurile verbale nu pot schim­ba viata. Abia experienta sacramentala poate trece pragul adevaratei initieri.

 

Cabasila spune in mod expres ca numai prin mijlocirea cuvantului, a invataturii si a legilor, omul nu poate ajunge la tinta sa cea adevarata. Daca predica ar fi fost de ajuns, n-ar mai fi fost necesare faptele si nici chiar ca Dumnezeu sa Se intrupeze, sa Se rastigneasca si sa moara. Acest lucru poate fi vazut la inceputul crestinismului, cand actele Mantuitorului nu constituiau ceva nou sau mai bun decat cele din Vechiul Testament, chiar si pentru Apostoli, pana nu s-au botezat. Odata cu primirea botezului si Duhului Sfant, au devenit alti oameni, aprinzandu-se de flacara iubirii de Hristos.

 

La fel s-a petrecut si cu "fericitul Porfirie", in vremurile in care legea lui Hristos cuprinsese aproape intreaga lume. Acesta, desi fusese martor la mii de predici crestine, la biruintele si minunile vestitorilor Evangheliei, ramanea in ratacire, punand minciuna mai presus de adevar. Dar indata ce s-a botezat, cu toate ca s-a botezat in bataie de joc, s-a facut indata crestin si s-a numarat in randul mucenicilor. "Asijderea si vrednicul Ardalion s-a botezat si el in gluma ca sa faca priveliste celor de fata prin aceea ca juca rolul unui mucenic crestin pe scena teatrului", dar nu s-a multumit sa parodieze Botezul, ci a ridiculizat si Patimile Mantuitorului.

Primul exemplu i-a oferit lui Cabasila prilejul unei dialectici intre ras si seriozitate, deoarece, pentru "a muri razand de bucurie", trebuie ca dra­gostea crestinului sa fie desavarsita. Alta problema o constituie faptul ca o adevarata "nastere si plasmuire din nou" presupune o rupere de ceilalti, necontand ce spun aceia, esentiala fiind asumarea vocatiei divine. Cu al doilea exemplu, in mod paradoxal, deoarece "de obicei, binele vine la gura cand prisoseste in inima", Cabasila descria o convertire facuta prin magia cuvantului, caci la Ardalion "comoara bunatatii s-a re­varsat de la gura la inima".

 

Cabasila a folosit aceste extraordinare exemple tocmai pentru a raspunde la o serie de intrebari: ce poate fi mai urat decat un comediant si ce poate fi mai intelept decat un mucenic si ce legatura e intre ei? Cum se poate naste din rani si faradelege dragostea crestina? Cum poate fi im­blanzit si schimbat un pagan prin mijloacele care si pe un credincios l-ar face sa se indeparteze de crestinism? Raspunsul la acestea transcende lo­gica omeneasca si el este tocmai puterea de negrait a lui Hristos. Deoarece, asa cum se poate constata, lamurirea mintii a fost cu totul ne­putincioasa, intreaga schimbare producand-o lucrarea tainica a Botezului. Doar, atat Porfirie, cat si Ardalion, fusesera martori la mii de predici, la multe minuni, vazand destui mucenici facand marturisiri de credinta, dar, cu toate acestea ramaneau tot mai orbiti si mai cu ura fata de credinta, pana ce s-au botezat, primind urmele ranilor lui Hristos. Aceasta este una din roadele Botezului: a-L urma pe Hristos.

 

Concluzii

 

Studiul de fata a fost motivat de faptul ca, de mult timp, problema imitarii a ajuns, in teologia ortodoxa, un lucru "comun" si foarte usor evi­tat, pe motivul, pe cat de simplu, pe atat de neintemeiat, ca aceasta proble­ma nu se pune in spatiul crestin rasaritean, singura forma, pe care ar avea-o la dispozitie si ar cunoaste-o spiritualitatea orientala, pentru conformarea cu Hristos, ar fi achizitionarea harului Sfantului Duh. Ne-a surprins pro­fund faptul ca cei care respingeau imitarea, atunci cand se intalneau cu problema ei pusa de Parinti aveau o atitudine cel putin ciudata. Un exemplu este oferit de o remarca a lui T. Bodogae din Studiu introductiv la celebra carte a lui Cabasila, Despre viata in Hristos. El spune, la pagina zece, ca tema fundamentala a scrierii lui Cabasila este "viata in Hristos", nu "cu Hristos" sau "dupa Hristos", in sens de unire in credinta sau de imitare sau urmare a Lui, ci in sensul paulin si ioaneic al cuvantului zoi. Dar, la aceste spuse el face o nota ciudata, cel putin pen­tru noi (n. 2, p. 10): "e drept ca mai tarziu Cabasila vorbeste de imitarea lui Hristos (si da si paginile 168, 209-211, la care noi n-am gasit nimic), dar ea sta in legatura cu cel de al doilea Adam al carui chip e sadit in noi - e ideea erosului platonic-areopagitic, care face pe Dumnezeu si pe om sa se caute reciproc".

 

Un alt mobil al acestui studiu l-a constituit faptul ca, fiind darurile Duhului Sfant de o nemarginita diversitate, multe si felurite sunt caile spre desavarsire, ca si treptele ei. Singurul lucru care se cere este ca acele cai sa fie fidele duhului crestinatatii, incepand de la punctul de plecare, pana la telul pe care doresc sa-l atinga. Aici o remarca este binevenita: diversele forme de ascetism pot fi nedefinite ca atare in Scriptura, dar trebuie sa corespunda spiritului ei, rezultat din spiritul crestinismului, si sa aiba acelasi statut moral ca si modelul de viata consacrat de Cuvantul lui Dumnezeu.

 

Al treilea motiv care ne-a impins spre alcatuirea acestui studiu este urmatorul. In lumea greaca mimisis; ocupa un loc important in cugetarea filosofica, in conceptia despre arta, in pedagogie. Or, Bizantul a preluat de la antichitatea tarzie sentimentul de a fi un succesor, pe care 1-a si cultivat in decursul indelungatei sale istorii. A fost o continua oscilare intre cei doi poli, sentimentul de a fi posesorul unei impresionante bogatii, de a te bucu­ra de un adevarat monopol in domeniul spiritului, in arta, in stiinta, in politica, in religie, si sentimentul de a fi covarsit, penibila constiinta a fap­tului de a fi asezat in umbra unei maretii atotcoplesitoare, de a simti asupra ta, in orice activitate, tacuta, dar anihilatoare, ca o sabie a dreptatii, jude­cata de valoare a canonului antic. In Bizant, mimis-ul a fost, in orice domeniu, lozinca majora si stindardul de actiune. De aceea, ni s-a parut putin probabil ca aceasta idee sa nu se infiltreze si-n cugetarile teologice si duhovnicesti.

 

In fine, ultimul motiv l-a constituit faptul ca la toate nivelurile acestei existente imitarea ocupa un loc primordial. Aceasta deoarece o asemanare mai mult sau mai putin precizata e o conditie si un inceput al unei armonii. Si orice asemanare, direct sau indirect, naste o repetitie. Dintre toate formele de repetitie si procedeele ingenioase puse in opera pentru a raspunde imensei si universalei nevoi de armonie si, la fel de bine, de di­ferentiere, imitarea este singura cunoscuta intim, in mecanismele mentale, in noi, mecanismul psihologic al imitarii se reveleaza ca implicat tot tim­pul, de la perceptie si memorie, pana la mecanismul habitual. Imitarea se dovedeste nu numai licita, ci si necesara, fara ea nefiind traditie. Imitarea are si efecte minunate, ea este hrana geniului, care prin ea gaseste materia prima, este conditia insasi a talentului, care nu inventeaza, nu creeaza si nu este original decat in masura in care se inspira din maestri.

 

Toate acestea ne-au condus la a cerceta problema imitarii in filosofia antica si Sfanta Scriptura, ca motoare ale lui imitatio Christi. Asa am putut constata ca lumea greaca avea o viziune ierarhica asupra lumii, toate fiind reductibile la principiul inferiorului avand ratiune de a fi imitarea superio­rului. O alta imagine oferita de lumea greco-romana a fost aceea a unei reli­giozitati in care incepea sa predomine ideea ca "actul simulat are aceeasi valoare ca actul real"201. in cadrul acestei deplasari sacrificiale, ocazionata de riturile dionysiace, in care avusese loc sublimarea jertfei originare prin introducerea mortii tragice, s-a dezvoltat mimul.

 

Cat priveste Sfanta Scriptura, am vazut ca, in traditia iudaica imitarea era trecuta in alt registru, in termeni concreti, oferiti de propriul mod habital al evreilor. Era acela de vechi nomazi si al unei comunitati sudate in jurul unui principiu paternal. In Evanghelii ideea care se gaseste este aceea a palestinienei "urmari a lui Hristos". in schimb, Pavel vorbeste nu numai de imitarea lui Hristos, ci si de imitarea lui Dumnezeu (cf. Efes. 5, 1). El a precizat, deci, ca esenta acestei imitari trebuie cautata in agapi manifes­tata de Hristos fata de noi. Dar, datorita profundei legaturi pe care Pavel o avea cu anumite comunitati, cele intemeiate de el, deci datorita acestei legaturi paternale, el s-a putut oferi chiar pe sine drept model de imitat (I Tes. 1, 6).

 

Toate acestea le-am analizat pe larg in primul capitol al acestei lucrari.

 

Dupa ce am vazut ca in Sfanta Scriptura se afla radacinile imitarii lui Dumnezeu, a lui Hristos si a sfintilor, ne-a pre­ocupat faptul de a vedea daca Traditia a mostenit si si-a insusit aceasta problema. Pentru aceasta, intai ne-am intrebat daca se punea pentru Parinti problema imitarii. Dupa aceea am urmarit sistematizarea ideii de imitare la doi dintre titanii teologiei ortodoxe, Sfintii Grigorie de Nyssa si Maxim Marturisitorul. in final am stabilit, cu cea mai mare claritate, care este si cum se realizeaza o buna imitare, dar si care este o rea imitare.

 

Toate acestea, discutate pe larg in lucrare, nu le vom relua. Dar, vom aduce inca o marturie despre rolul imitarii in spiritualitatea crestin-rasari-teana, din scrierile Sfantului Ioan Gura de Aur. El a avut in vedere, in primul rand, sa-i formeze pe auditorii sai in viata virtuoasa. Pentru aceas­ta, el a gasit cel mai puternic argument in viata si virtutile lui Iisus Hristos, Care este idealul integral al crestinului. Procedeul referirii la Hristos este foarte constient si constant la Sfantul Gura de aur. Se gasesc in scrierile sale numeroase formule care arata necesitatea imitarii lui Hristos. Astfel Sfantul Parinte ii conjura pe auditori, repetat si cu inistenta, sa fie imitatorii lui Hristos. Aceasta imitare este posibila omului, ea fiind cea care-1 ridica pe acesta deasupra naturii umane si ofera asemanarea cu Dumnezeu. El spune, in alt loc, ca Hristos nu a incetat sa se arate in oameni. Acest lucru este posibil prin actele facute prin imitarea lui Hristos. Dar, pentru a sti ceea ce a facut Hristos, deci pentru a sti ce trebuie imitat, Sfantul Hrisostom le spunea auditorilor ca Hristos a venit din cer pentru a ne instrui si pentru a deveni imitatori ai Lui, in masura posibilitatilor. A deveni imitatori ai lui Hristos este posibil daca se face totul in interesul comun, si nu in interesul propriu. Ultimul aspect, in legatura cu imitarea, pe care-1 scoatem din scrierile Sfantului Ioan il constituie acela al imitarii patimilor lui Hristos. Sfantul Ioan atragea atentia auditorilor asupra faptului ca, Domnul a fost crucificat, dar ei aspirau la repaus. De aceea, le ofera un exemplu de imitare a crucificarii Domnului, cel in sens paulin, de crucifi­care a lumii pentru ei si a lor pentru lume.

Odata clarificat statutul problemei imitarii in gandirea Parintilor rasariteni, in capitolul al doilea, s-a pus problema repercusiunilor in traditia spirituala.

 

Pentru aceasta am urmarit cateva moduri, din multimea nemarginita a celor care exista, de a imita pe Hristos. Ne-am oprit intai asupra martiriu­lui, care poate fi considerat exemplul prin excelenta de imitare a lui Hristos. Aceasta tema este predilecta in Epistolele Sfantului Ignatie al Antiohiei, unde si spune ca martirii sunt "imitatiile veritabilei ayaitri", adica a celei revelate in Iisus Hristos. Dar, pentru Ignatie, tema imitarii nu-si gaseste sensul decat in speranta de a fi in Hristos, a unirii cu El. A urmat, apoi, cercetarea remarcilor unui teolog bizantin tarziu in legatura cu sfintii mimi. Acestea ne-au furnizat o lectie totala: exercitata cu seriozitate, orice meserie poate fi pe placul lui Dumnezeu sau, mai precis si mai corect, poate conduce la El.

 

Aceste moduri de imitare au facut obiectul capitolului al treilea.

 

Trebuie spus, odata cu corul Sfintilor Parinti, cu toata taria, ca nu este nici o ingamfare in pretentia de a imita pe Dumnezeu. Deoarece Sfantul Ioan Scararul defineste crestinul astfel: "Crestin este cel care imita pe Hristos, atat cat este posibil unui om, in cuvinte, fapte si ganduri, cel care crede fara strambatate si fara prihana in Sfanta Treime". Pentru Sfantul Maxim Marturisitorul este o legatura directa intre iubirea si imitarea lui Hristos, parandu-i-se aceasta chiar un truism: "Cel ce iubeste pe Hristos, desigur ca-L si imita". Pentru Sfantul Petru Damaschinul vederea lui Hristos se obtine prin imitarea Lui: "Cel ce cauta sa vada pe Hristos nu trebuie sa-L caute afara, ci in sine insusi, prin imita­rea vietii Lui in lume si prin aceea ca devine trup si suflet nepacatos, ca si Hristos, si are o minte care cugeta pururea pentru Hristos".

 

Toata intreprinderea de fata, in resorturile sale profunde, trebuie sa fim sinceri, in primul rand cu noi insine, a fost ceruta de starea mentalitatilor moderne, din aceasta lume desacralizata si secularizata, in care Dumnezeu nu mai are loc, iar Evanghelia nu mai este auzita. Aceasta deoarece oamenii traiesc superficial, acolo unde, prin definitie, Dumnezeu este absent. in acest sens, nu se poate sa nu se observe rolul major al imitarii in viata de zi cu zi, care este supremul principiu al acestei lumi, in primul rand al celei asa de decazute spiritual de astazi. Este semnificativ cu cata fidelitate sunt imitati "idolii", mai cu seama de catre cei tineri. De aceea, predicile nu mai ajung doar sa vorbeasca despre Hristos, ci trebuie devenit ca El si una cu El. Or, in acest sens, reintegrarea "imitarii lui Hristos" in teologie este o chestiune absolut necesara. Omul cel nou, minunat de existenta lui Dum­nezeu, este intru catva atins de nebunia despre care vorbea Pavel, con­cretizata in umorul nebunilor pentru Hristos. Crestinismul nu este o doc­trina, ci un mod de viata intrupat in fapte, omul auzind mesajul crestin in functie de lumina sau bezna faptelor crestinesti.

Remus-Dragos Albu

• Sfintenia lui Dumnezeu si sfintirea omului
  Publicat in : Dogma
• Sfintenia, transparenta lui Dumnezeu in constiinta omului
  Publicat in : Editoriale
• Sfintenia, nebunia normalului intr-o lume anormala
  Publicat in : Duminica Tuturor Sfintilor