Imparatia kitsch-ului

Imparatia kitsch-ului Mareste imaginea.

Imparatia kitsch-ului

Daca una din extremele rastalmacirii menirii artistice a icoanei conduce catre idolatrizarea artei, cealalta pierde sensul estetic specific si bunul gust, inscriindu-se pe coordonatele kitsch-ului, fenomen specific pervertirii estetice de orice fel.

Termenul kitsch, de origine germana, desemnand arta de prost gust sau pseudoarta, este greu traductibil. Dupa unii, el s-ar raporta etimologic la expresia engleza sketch, desemnand improvizatie. Dupa altii, ar fi vorba de "simpla prescurtare a formulei autohtone etwas verkitschen, care, ea insasi, se cere tradusa mai pe larg in etwas biliing losschlagen, adica ceva aproximativ degradat, apt a fi vandut ieftin."

Cuvantul este foarte cunoscut in germana vorbita, dar cu sensul modern el a aparut la Munchen, in 1860; Kitschen insemna "a face ceva de mantuiala", iar verkitscen, "a degrada, a poci, a maslui", asadar a vinde cuiva altceva in locul lucrului solicitat.

In tara noastra, primul care a tratat problema kitsch-ului a fost Lucian Blaga, in lucrarea Arta si valoare, in care el il desemna ca fiind o structura deplasata, care s-a sustras legii nontransponibilitatii, acea lege care, dupa opinia filosofului roman, "decreteaza ca structurile obiective ale esteticului natural nu pot fi transpuse intocmai in arta fara de a-si pierde aci calitatea lor initiala, si nici invers: structurile obiective ale esteticului artistic nu pot fi transpuse aidoma in natura, fara de a-si pierde aci calitatea lor initiala."'

Aceasta abatere constituie o structura "numita paraestetica", (para-kalia), dat fiind faptul ca nu exista nici un termen in limba romana, sau in alta limba, care sa caracterizeze mai bine acest estetic sau frumos deplasat. Germanii recurg la "designarea dezaprobativa prin cuvantul "Kitsch", cand e vorba despre un anume pretins frumos, care unora le produce totusi placere. O traducere a termenului Kitsch e imposibila. Kitsch-ul este insa neindoios unul din cazurile paraesteticului. Se uziteaza cuvantul german in practica zilnica a gustului si in critica artistica... De altfel, cuvantul grecesc, pe care-l propunem (paraesteticul, para-kalia), reda mai bine decat cuvantul german contraventiile la legea nontransponibilitatii."

Fenomenul respectiv este indisolubil legat de arta, asa cum neautenticul este legat de autentic. "O farama de kitsch exista in orice fel de arta", spune Broch, fiindca in orice fel de arta exista un minimum de conventionalism, de dorinta de a face pe placul clientului, de care nu este scutit nici un maestru."

Kitsch-ul a patruns in lumea artei, e drept ca pe poarta din dos, dar acum figureaza in dictionare, iar maine poate fi prezent in antologii si chiar in colectii de arta - socotit fiind a fi o forma extravaganta de arta, obisnuita in timpurile actuale.

In domeniul artei crestine, de la intentie la realizare, intreaga biserica-locas de cult - zidire, pictura, mobilier, elemente decorative - se doreste a fi integrata universului artistic. Profunzimea semnificatiilor sale cere ca ea sa fie impodobita cat mai frumos cu putinta, ea fiind "mireasa a lui Hristos", raiul pe pamant, spatiu ce potoleste, in parte, nostalgia frumusetii pierdute, dar si spatiul zilei a opta, inchipuind frumusetea imparatiei cerurilor.

De aceea, este un adevar unanim acceptat acela ca biserica trebuie sa fie cat mai frumoasa cu putinta, aspect ce aproape ca nu mai necesita nici o argumentatie. Fiecare isi doreste un locas de cult impodobit astfel incat sa fie icoana vie a tuturor sensurilor simbolice expuse mai sus.

Daca parerile sunt unanime cu privire la necesitatea impodobirii locasului de cult, necazurile incep sa apara pe drumul de trecere de la teorie la practica, caci nu toti vad podoaba in acelasi mod. Cu privire la categoria estetica a frumosului, a fost recunoscut faptul ca ea ramane problema cea mai putin clara, cea mai putin rezolvata. Iar daca, teoretic, nu s-a putut afla o definire unanim acceptata a frumosului si a manifestarilor sale, nici in practica lucrurile nu stau mai bine.

Fiecare a inteles sa infrumuseteze spatiile in care isi duce traiul cum s-a priceput mai bine. Din pacate, casele au deschis larg usa, lasand sa patrunda produse de un gust artistic mai mult decat indoielnic si, avand in vedere ca biserica este si ea casa Domnului, e de la sine inteles de ce microbul respectivei denaturari a bunului gust nu a ocolit nici sfantul locas, ba, uneori, tocmai aici s-a facut mai remarcat.

Daca se poate vorbi despre "o arta kitsch sau mai degraba un kitsch al Artei, care se refera fie la obiecte de arta, in sensul clasic la termenului, fie la un anumit tip de aranjare a acestora intr-un cadru dat si la relatiile dintre ele", atunci spatiile de cult sunt dintre cele mai vulnerabile la acest fenomen, dat fiind caracterul lor sintetic, dar si datorita scopului ce trebuie sa-l indeplineasca si care e socotit, adesea, a scuza mijloacele.

Prin insesi structura si istoricul lor, bisericile sunt un amalgam de stiluri si curente artistice, suprapuse intr-o devalmasie explicabila de curgerea timpului, asemenea obiectelor dintr-un anticariat de lux, o "harababura" adesea pitoreasca, intr-un registru estetic inconfundabil.

Intr-un spatiu eclesial, singura care a ramas aproape neschimbata a fost structura arhitecturala. In rest, sculptura in lemn si pictura au putut fi inlocuite, din motive obiective sau nu, in timp ce elementele decorative, candelabrele sau sfesnicele, realizate adesea din metale pretioase, s-au numarat printre primele care au luat drumul topitoriilor.

In foarte putine cazuri se poate admira un spatiu eclesial unitar, pastrat fara interventii majore; cel mai des sunt intalnite bisericile in care s-a intervenit permanent, prin conservari sau restaurari sui-generis, mai mult sau putin binevenite.

Este greu ca mobilierul unei biserici sa ramana acelasi secole sau chiar decenii de-a randul. Pe langa modificarile aduse pieselor existente - reparatii ce cuprind inlocuiri partiale sau chiar totale, lacuiri in alte nuante, poleiri, schimbari ale materialului de tapiterie etc. -, mai pot aparea piese complet noi. O racla cu sfinte moaste, un baldachin sau un ancadrament de icoana sunt obiecte ce pot interveni intr-un spatiu existent, care are deja conturat un profil stilistic aparte.

In situatia unor asemenea "implanturi" stilistice, exista cazuri in care se remarca, in primul rand, o lipsa de interes fata de situatia existenta, adica fata de spatiul in care urmeaza sa se integreze noutatile respective. Nu conteaza motivul decorativ existent, nici esenta lemnului sau lacul, amandoua imprimand o anumita cromatica, iar despre luminozitatea locului in care urmeaza sa fie amplasat obiectul, ea este de mult neglijata. Ultimele donatii de icoane, pictate in fel si chip si incadrate dupa cum s-a putut, se adauga si ele aglomerarii stilistice, deja prezente in spatiul eclesial.

Atunci cand nu se tine cont de "vecinatatile" stilistice, o asemenea alaturare a unor elemente este intotdeauna riscanta pentru bunul gust, fapt care conduce inevitabil catre esec. Valoarea unei piese poate fi amplificata sau, dimpotriva, minimalizata pana la ridicol, in functie de vecinatatea aleasa, pericolul mai mare aparand atunci cand, in acelasi spatiu, sunt nevoite sa convietuiasca mai multe curente artistice, manifestate in arhitectura, pictura, sculptura etc.

Adesea, picturile prezente in sfantul locas sunt departe nu numai de canoanele iconografice specifice Ortodoxiei, dar si de cele estetice. Adaugiri si alaturari de maniere picturale dintre cele mai diverse imprima un aer ciudat spatiului respectiv. in cazul icoanelor, adesea frapeaza ramele bogat ornamentate, cu volumetria si involburarile decorative specifice barocului, care parca sufoca chipul sfintilor.

Un autentic iconostas brancovenesc poate fi infasurat intr-un soi de marama cu iz popular - o panza brodata cu cruciulite la ora de lucru manual -, in timp ce confratele sau dintr-o biserica domneasca si regala - realizat, dupa cum cerea rangul, din marmura, email, alama si Murano, intr-o maniera straina duhului ortodox, dar cu un echilibru si bun gust rar intalnite astazi - poate fi "autohtonizat", primind niste mileuri din macrame, cu vazele sau vazisoarele de rigoare, cel mai adesea din plastic, priponite deasupra.

"Boala" mileurilor si a stergarelor nu se limiteaza la ornarea iconostasului sau a tamplei, ci invadeaza toata biserica, astfel ca nici cel mai umil obiect nu scapa acestei campanii de cosmetizare, ce doreste mortis impodobirea casei Domnului dupa canoanele decorative specifice interioarelor unor piese de-ale conului Caragiale.

Nimeni nu ar avea ceva de obiectat in cazul interioarelor bisericilor taranesti, adica autentic populare, in care stergarele alese cu grija orneaza elementele mai importante, in special icoanele, creionand subtil, dar cu hotarare, drumul de la casa Domnului la casa taraneasca. Numai ca, in cazul unor spatii care nu sunt unitare stilistic, folosirea unor asemenea elemente "populare" - care, cel mai adesea, au pierdut drumul autenticului, esuand in "arta de mahala" - nu are rezultatele scontate.

In ultimul timp, chiar si sistemul de iluminat a favorizat aparitia a tot felul de culori, cat mai stridente, pestrite si neasortate, "gablonturi de plastic si obiecte luminoase cat mai nepotrivite, inconjurarea icoanelor cu tot felul de beculete cu efecte luminoase, care ne duc cu gandul mai degraba la discoteca decat la locasul de cult, si mai ales lipsa de cultura si de gust dovedita prin aplicarea acestor artificii ieftine si de proasta inspiratie la monumentele istorice, vechi de cateva secole uneori. A aplica o cruce de plastic sau becuri care imita flacara ori beculete multicolore pe o catapeteasma de epoca sau intr-o biserica veche denota o totala lipsa de cultura si gust. O catapeteasma de valoare poate fi iluminata cu reflectoare discret asezate, care sa-i scoata in evidenta valoarea, nu prin becuri, ca la reclamele de Dra-gaica sau balci."

Impresia degajata este aceea a unei lamentabile lipse de discernamant artistic, care ar putea induce gandul vreunei falii permise, intre frumusetea specifica lui Dumnezeu si frumusetea locasului Sau. Lasand la o parte aspectul unitatii stilistice, greu de respectat, in astfel de biserici frapeaza si numarul mare al elementelor decorative prezentate mai sus. Impresia este de expozitie cu produse artizanale, cat mai multe exponate intr-un spatiu cat mai restrans.

Dar decorativizarea bisericilor nu se opreste aici. Un servet brodat este oferit de catre fiica sau sotia epitropului, care doreste mortis ca el sa fie pus deasupra capului nu stiu carui sfant, asa, cam pe la mijlocul bisericii; o fata de masa cu "alesaturi" stralucitoare este donata de matusa unuia dintre enoriasii cu dare de mana si larg la inima, care si-a plecat mereu urechea la nevoile financiare ale bisericii, astfel ca respectiva cusatura trebuie sa ajunga musai pe masa sfantului altar.

Vaze, vazisoare, cosuri ori ghivece, tablouri cu teme religioase sau chiar statuete, goblenuri sau tapiserii - mosteniri de familie -, cruci si crucifixe, medalioane si alte asemenea produse religioase - din ipsos -, pendule sau ceasuri "bratara" sunt ingramadite in spatiul, deja sufocat, al bisericii.

Pe de alta parte, necunoasterea sau nerecunoasterea faptului ca, in pictarea unei icoane, evlavia suplineste talentul poate conduce la situatia in care un enorias sau, mai rar, vreun preot, cumsecade si la locul lui in parohie, incepe sa picteze icoane, neavand nici cea mai mica tangenta cu sfera esteticului. Picturile lui se adreseaza numai enoriasilor respectivi, iar evlavia si faima sa de traitor autentic "gireaza" si estetic opera picturala.

Tot asa, capacitatile miraculoase de care se zvoneste ca ar suferi unii preoti conduc la stocarea in biserici a unui numar impresionant de obiecte apartinand celor ce se doresc a fi vindecati: "am vazut candva intr-un altar, la o parohie al carei preot trecea drept mare "tamaduitor", rafturi ca in magazin, in care erau insirate toate aceste obiecte si m-am intrebat ce ar fi zis Mantuitorul daca ne-ar fi vazut si daca nu ne-ar fi apostrofat ca am transformat casa lui Dumnezeu in casa de negot."

Astfel, in incaperea sfantului altar pot fi intalnite obiecte de lenjerie intima, posete, genti sau portmonee. Intr-o asemenea invalmaseala cu nazuinte pseudotamaduitoare, cu greu s-ar mai putea gasi vreo corespondenta intre respectivul altar si Ierusalimul ceresc, a carui icoana ar trebui sa fie.

Este drept ca sufocarea spatiului eclesial cu fel de fel de obiecte, care mai de care mai nepotrivite, isi gaseste o justificare si in nevoia fireasca si extrem de laudabila de a aduce prinos de recunostinta pentru binefacerile primite. Dintotdeauna crestinul a simtit nevoia sa multumeasca in momentul in care rugile i-au fost ascultate, si asa au fost impodobite ori reparate locasurile de cult sau au aparut noi ctitorii.

Cea mai la indemana era insa ofranda de mici dimensiuni, dar nu mai putin valoroasa, aparand ceea ce se cheama ex-voto. Numai ca lipsa unei selectii a acestor donatii poate crea situatii cel putin ciudate, cum ar fi unele icoane ce poarta in partea lor inferioara siruri de lantisoare, inele, chiar ceasuri si bratari, a caror luxurianta bogatie contrasteaza cu sobrietatea specifica chipului sfinteniei.

In acest context, recunostinta paraseste sfera bunului gust artistic, dar isi camufleaza aceasta lipsa, suprapunandu-se peste un mod de manifestare specific crestin, milostenia, si se ascunde in umbra acesteia, justificandu-si goliciunea estetica prin surplusul de religiozitate.

Dupa spusa Sfantului Apostol Pavel, darurile sunt impartite fiecaruia in chip diferentiat, dar prezenta unuia nu semnifica automat si prezenta celorlalte. Nimeni nu s-ar gandi sa condamne impulsurile generoase care i-au animat pe donatori, numai ca darul milosteniei nu poate justifica, sub nici o forma, lipsa bunului-simt artistic.

Daca elanul "cosmetic" nu este stavilit cum trebuie, el nu se fereste sa inunde pana si spatiul sacru al locasului de cult, sfantul altar, sfanta masa, chiar si chivotul sfant. Din dorinta de a multumi sau de a obtine vreo binecuvantare asupra obiectelor de tot felul, pot fi intalnite situatii in care chivotul ajunge sa fie purtatorul a tot soiul de podoabe femeiesti - lantisoare, cruciulite, verighete, inele, rozarii -, fapt ce poate fi catalogat drept o adevarata impietate, chiar "profanare sau sacrilegiu".

O alta prezenta agresiva a kitsch-ului apare in cadrul spatiilor de pelerinaj, in care turismul si comertul se cufunda in baia evlaviei, dar fara a renunta la naravurile comerciale. In asemenea conditii, obiec-tul-suvenir, antidotul uitarii, specific turismului, isi face aparitia aici sub forma suvenirului religios. Din pacate, forma sa de manifestare nu difera substantial de cea a confratelui sau turistic. Sunt preferate obiectele de mici dimensiuni, care pot fi purtate permanent, in scopul feririi de fortele malefice. in privinta formelor de manifestare ale "turismului religios", imaginatia nu pare sa aiba bariere, fiind extrem de inventiva in a "inzestra" cu chipurile sfintilor cele mai diverse obiecte.

In acest sens, a fost alcatuita chiar o lista a produselor kitsch - de catre Consiliul municipal al orasului Oberammergau, oras invadat de suveniruri si produse de artizanat religios -, lista, in care figureaza, printre altele: "1) realizarile de proasta calitate, lipsite de talent si de grija in executie, din orice material, care nu au nimic comun cu lucrarile autentice de arta populara, din domeniul picturii si al sculpturii; 2) transpunerile unui sentiment religios intr-un obiect cu destinatie profana, ca de exemplu jucariile cu Crucea Patimilor pe rotile, batistele si cravatele ornamentate cu chipul Fecioarei, precum si alte simboluri religioase deturnate de la scopurile lor, Cristi care fac cu ochiul etc."

Occidentul insusi a fost silit sa recunoasca faptul ca existenta multor picturi si sculpturi valoroase consacrate lui Hristos nu a impiedicat aparitia, in ultimul secol, a unei arte de cea mai proasta calitate. Ca atare, "o banala marfa religioasa cu caracter comercial a dat nastere acestor reprezentari de gang ale lui Hristos, oferite atat de des ca arta. Sentimentul religios a facut ca, din pacate, multi oameni si chiar clerici sa nu dezaprobe aceasta injosire a artei." Fapt care nu a rezolvat situatia, ce tine si de o anumita latura comerciala.

Nici in lumea ortodoxa lucrurile nu stau mai bine. Intre pelerinaj si turism drumul pare a fi extrem de scurt. Nevoia de pelerinaj a oricarui om a fost remarcata de catre cei care scot bani si din piatra seaca, deturnand-o "rapid catre turism, asa incat la Fatima sau la Ierusalim, de exemplu, sacrul se vinde si se cumpara cu nerusinare. In Tara Sfanta poti inchiria o cruce si o cununa cu spini si te poti fotografia purtandu-le, sau poti cumpara o ilustrata in care lisus iti face cu ochiul, fara ca vreun turist sa se scandalizeze! Exista chiar si salamuri cu chipul Mantuitorului pe eticheta, dupa cum poti cumpara si sticlute cu lacrimile Maicii Domnului sau bucati generoase din lemnul Sfintei Cruci! Ai nevoie de multa tarie sufleteasca pentru a ramane pelerin in Tara Sfanta, fara a te transforma in turist sau in altceva. Occidentul vinde si cumpara orice, in timp ce Rasaritul crestin pare a pastra inca duhul autentic al sfinteniei anumitor locuri, locasuri sau persoane. In manastirile si sihastriile romanesti, bunaoara, calugaria exista inca in mod real, chiar daca uneori calugarii sunt suspect de necunoscatori intr-ale teologiei, dar mai priceputi ca babele in diferite pseudocanoane si pseudorugaciuni alcatuite dupa formule numai de ei stiute."

Se stie ca una din "bolile" fenomenului kitsch este minciuna. Realizarea respectiva este un substitut al adevaratului produs, un fals ce se manifesta in varii forme. Una dintre ele este surogatul, ce se defineste intotdeauna drept "produs, realizat la scara industriala, menit a inlocui, pe piata, un bun de larg consum cautat, fara a poseda totusi calitatile acestuia. Cand produsul autentic lipseste sau este foarte rar, ti se ofera - iar cateodata esti nevoit sa accepti constient, in lipsa de ceea ce te intereseaza - surogatul."

Aparitia surogatului a fost favorizata de dezvoltarea industriei, care permite si nuantarea mijloacelor de reproducere in masa, astfel ca, in secolele al XlX-lea, dar mai ales al XX-lea, infloresc indeosebi "doua tipuri de surogat estetic: copia sau reproducerea, la dimensiuni reduse, a unei sculpturi sau a unei picturi cunoscute, bunaoara, si produsul ce "aduce a opera de arta" in general."

Comertul cu bibelouri, produse ale artei populare, dar mai ales "suveniruri" este nelipsit, integrat de mult, in mod special, in industria turismului. In privinta copiilor sau a reproducerilor ar trebui precizat faptul ca, atata timp cat ele nu-si depasesc statutul de "inlocuitor" al realului obiect, nefiind tratate ca opere de arta autentica, "nu intra in categoria surogatelor, ci raman accesorii autentice ale informatiei culturale, necesare oricarui om instruit."

In acest context, o problema o constituie reproducerile dupa icoane celebre, realizate prin mijloace tehnice din ce in ce mai performante, al caror rezultat doreste sa imite cat mai fidel icoana respectiva - daca se poate, si cu invechirea survenita in timp.

Personal, nu consider reproducerile pe hartie ca fiind kitsch-uri -desi teologii rusi se declara impotriva lor - si consider ca este preferabil un xerox sau orice fel de alta copie dupa o icoana autentica unei picturi ce desfide orice canoane iconografice si estetice. In general, cand un lucru este greu de obtinut sau extrem de scump, fiind astfel inaccesibil celor multi, se pune, firesc, problema gasirii unui inlocuitor, "mai lesne procurabil, posedand calitati asemanatoare, cel putin la prima vedere."

Intr-un interviu, regretatul pictor Horia Bernea a fost intrebat cum vede "icoana de azi, icoana-kitsch, de care sunt invadate consignatiile, chiar si bisericile? Nu ma refer la realizarea artistica, dar poate fi un xerox o icoana?' -"Da, dar depinde dupa ce a fost facut xerox-ul. Duhul se transmite pe diferite cai, pe cele mai neasteptate. Kitsch-ul iese din neadecvare. Practic, kitsch-ul nu este o lipsa de gust; de unde apare lipsa de gust, brusc, o data cu perioada de industrializare? Pana atunci lumea avea gust si dupa aceea nu mai are?"

La o citire superficiala s-ar parea ca pictorul ar fi avocatul fenomenului kitsch iconografic, dar de fapt el ia apararea fenomenului industrializarii, manifestat acum si in cadrul artei iconografice. Nu este solutia cea mai fericita, si nici recomandata, dar, pentru foarte multi, reprezinta o cale de a avea macar chipul unui chip pictat in maniera traditionala ortodoxa.

Arhitectura, pictura si sculptura cauta, fiecare prin mijloacele de exprimare specifice, sa materializeze intr-o formula ideala categoria estetica a frumosului. Un univers al frumosului, menit sa participe la rugaciunea ce se inalta in acel loc.

Biserica nu este doar invelisul constructiv menit sa adaposteasca slujbele, ci, prin intreaga sa alcatuire, ea participa - sau ar trebui sa o faca - la cultul divin ce se desfasoara acolo. Aceasta este finalitatea artei eclesiale, dar care este adesea rastalmacita.

Kitsch-ul "infrumuseteaza" realitatea, ""poetizeaza" in aparenta proza vietii si de fapt "prozaizeaza" poezia ei autentica. Kitsch-ul toceste conflictele, suprima calea inlaturarii lor, "alina" dureri fara a le descoperi cauza, acopera rusinat rani ce s-ar cuveni vindecate. Si este cu atat mai rau cu cat face toate acestea cu "bunavointa" si cu "duiosie". "Pseudofrumusetea etalata nu are cum sa ostoiasca setea dupa frumosul autentic. Ramane mereu vie si nepotolita dorinta de a vedea, partial si dupa puterea fiecaruia, frumusetea zilei a opta.

Intre nazuinta catre frumosul artistic, specifica naturii umane, si dorul dupa frumusetea cea dintai, exista o intrepatrundere mult mai trainica decat ar putea parea la prima vedere. De fapt, nu se poate opera o separare intre frumosul artistic si cel spiritual.

Drumul catre imparatia cerurilor trece intotdeauna numai prin biserica, icoana vie a frumusetilor celor nevazute. Nu exista decat o cale catre ele, iar aceasta nu trece niciodata prin "imparatia kitsch-ului".

Lector Dr. Mihaela Palade
 

01 Decembrie 2016

Vizualizari: 5704

Voteaza:

0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE