In asteptarea unei reactii

In asteptarea unei reactii Mareste imaginea.

Biserica este atacată azi mai mult decât oricând în trecut. Au fost identificate metode bolşevice în această luptă: “Căutați și expuneți călugări și preoți hoți, afemeiați, bețivi, scandalagii și mai ales pederaști. Dacă nu găsiți astfel de preoți, inventați. Imaginați și lansați zvonuri despre preoți nevrednici, acolo unde nu găsiți suficient de mulți pentru interesele noastre” spunea V. I. Lenin într-o telegramă din 1918 către Moisei Solomonovici Uritsky Acest mod de tratament ne arată metodele celor care atacă Biserica, dar şi determinarea lor de a nu se opri. Va fi un război lung, probabil mereu se va găsi câte ceva de atacat, cuvinte rele de spus, comportamente nesatisfăcătoare arătate în public. Asta însă nu înseamnă că nu există, pe lângă cele inventate, generate de ură, şi cazuri reale.

Una din reacţiile pe care am observat-o este aceea a cetăţii asediate: oricum cei răi vor ataca Biserica, iar noi, cei credincioşi, va trebui s-o apărăm. Nu trebuie lăsat nimic să treacă, nu trebuie acceptat niciun argument al lor, nicio faptă, chiar dacă se aduc probe, căci vine de la cei răuvoitori. Ei vor să ne distrugă tot ce avem mai sfânt, iar datoria noastră de buni creştini este să nu-i lăsăm. Vom lupta cu atacatorii Bisericii până la capăt şi vom respinge orice vor zice ei. O asemenea atitudine mi se pare păguboasă din mai multe motive.

Mai întâi, presupune că noi şi slujitorii Bisericii suntem infailibili, că nu putem greşi, nu putem avea patimi şi cădea în păcate grele. Suntem perfecţi, de aceea orice atac vine de la diavol şi nu trebuie acceptat sub nicio formă. Ba da, din păcate greşim, există destule exemple de căderi, care de abia acum devin mai vizibile, se aglomerează, vin în cascadă şi nu mai ştim cum să le facem faţă. Nu putem să le negăm pe motiv că vin de la răuvoitori, dacă faptele expuse sunt reale.

Apoi, o astfel de atitudine de cetate asediată nu-ţi permite să dialoghezi cu ei. Îi evacuezi din orice relaţionare, pierzând astfel prilejul de a prezenta ce înseamnă credinţa celor dintre ei care vor să asculte. Intervine o reacţie de respingere, judecată şi anatemă, care îl îndepărtează pe celălalt de la orice posibil dialog. Vorbim teoretic despre iubirea dintre oameni, dar aplicăm practic ura, etichetarea rapidă, nesocotirea. Poate ar fi, printre atacatori, şi unii de bună credinţă, care cred că fac bine ceea ce fac. Ei atacă anumite comportamente ale unor oameni din Biserică pentru că le observă, şi aşa li se pare lor corect să reacţioneze. Acestora, dacă respingem dialogul, nu li se vor putea prezenta şi altfel Biserica şi credincioşii, și vor rămâne prizonieri ai percepțiilor negative.

Apoi, intervine şi faptul că nu poţi îndrepta stări de lucruri negative dacă te încăpăţânezi să nu le recunoşti existenţa. Pot veni aceste atacuri de la dușmani ai Bisericii, dar ele pot arăta cazuri reale. Ar trebui să avem mereu în minte cuvintele sfântului Nicolae Velimirovici, care spunea că dușmanii sunt prieteni severi. De aceea, să nu-i judecăm pentru că atacă Biserica, dar să verificăm dacă acuzațiile lor sunt reale.

O altă atitudine contraproductivă este relativizarea cazurilor de derapaje din Biserică. Se spune că nu există pădure fără uscături, astfel că este inevitabil ca printre preoți și monahi să existe și exemple nereușite. Oricum, procentul celor cu deviaţii este mic, îl calculase cineva ca fiind unu la câteva mii. Atunci să ne concentrăm asupra lor, să le dăm o atenţie exclusivă înseamnă să ignorăm majoritatea episcopilor, preoţilor şi călugărilor care-şi fac treaba bine. Faptul este real, dar nu poate mulțumi. Și în societate există tâlhari, pedofili, criminali, asta nu înseamnă că îi acceptăm cu seninătate, câtă vreme nu devin prea mulți. Iar dacă societatea caută să-i prindă și să-i pedepsească pe cei care încalcă legile, cu atât mai mult este asta valabil în cazul preoților și monahilor, care încalcă regulile şi canoanele Bisericii. Mai ales că ei se revendică de la o morală mai înaltă decât cea obişnuită, şi se propun ca modele de urmat de către credincioșii obişnuiţi. Slavă Domnului că sunt puțini slujitori ai Bisericii cu un comportament smintitor, dar să nu uităm că și binele și răul sunt contagioase, mai ales acum când orice veste ajunge aproape instantaneu în toate colțurile lumii. Nu e nevoie să fie multe abateri, e suficient să fie doar câteva răsunătoare și să fie tolerate pe termen lung.

În scandalurile recente în care este implicată Biserica, cel al episcopului Corneliu Bârlădeanu, al preotului Cristian Pomohaci, al starețului Celestin de la mănăstirea Prislop, Biserica nu pare să aibă o reacție tranșantă și rapidă, care să pună lucrurile la punct. Această tergiversare a lămuririi face tot mai mult rău. Credincioșii pot înțelege că ritmurile în care se desfășoară asemenea cercetări disciplinare sunt altele decât ar vrea oamenii grăbiți ai timpului nostru. Că întâi se întrunește o comisie canonică, apoi trebuie să treacă postul Sfintei Marii ca să se poată întruni sinodul, care să ia în considerare cazurile de abateri disciplinare. Aceste lucruri durează, iar Biserica nu se supune fluxului lumesc de ştiri.

În același timp însă, există și o presiune a opiniei publice, care vrea să vadă că se întâmplă ceva, că aceste scandaluri publice sunt cumva tratate de ierarhii noștri.

Lumea de azi se hrănește dintr-o presă tabloidizată, unde întâmplările circulă rapid, mai mult sau mai puțin deformate voit, în care concluziile și condamnările se dau foarte repede. Informația circulă, la fel și interpretarea ei, iar dacă Biserica preferă să nu intervină oficial suficient de repede, s-ar putea să fie prea târziu când o va face, să găsească păreri gata formate pe care să nu mai poată să le mai schimbe. Să asistăm, până când un episcop se retrage din funcţie, la o scădere drastică a încrederii în toţi episcopii.

De altfel există și păreri ale unor personalități importante din Biserică în favoarea unei curățiri fără echivoc și rapide a corpului Bisericii de rănile provocate. Părintele mitropolit Irineu spune, într-un interviu pentru Agerpress: „ E foarte periculoasă sminteala, greu se mai poate repara omul, este o rană pe care credinciosul o primește și vrăjmașul o amplifică. Și de aici orice rană care durează mai mult se transformă în cancer. Așadar trebuie scos acest cancer din viața noastră și cât este posibil să nu îl mai repetăm, să îl ascundem și apoi să îl activăm iar.” Dacă lăsăm lucrurile să treacă fără să luăm măsuri, răul se va amplifica iar ceea ce s-ar putea repara relativ simplu acum, va fi imposibil de refăcut peste un timp.

Și în rândul laicilor există păreri asemănătoare. Profesorul Adrian Papahagi: „BOR trebuie să se separe de cei care o compromit. Colaboratorii securității, ierarhii și preoții arghirofili sau depravați se cuvine să fie caterisiți înainte de a ajunge în fața justiției.” Mesajul transmis este cât se poate de clar. Biserica trebuie să se delimiteze de cei care o compromit, să-și facă o curățenie morală în propria ogradă, să fie mai exigentă, măcar de acum încolo, cu cei care sunt puși păstori ai turmei cuvântătoare. Până în acest moment Biserica nu este suficient de transparentă, nu arată deschiderea pe care ar dori-o mulți, mecanismele prin care se iau deciziile nu sunt deschise publicului.

Există acuzația de ipocrizie adusă Bisericii. Luptă împotriva căsătoriilor dintre homosexuali, dar îi acceptă pe aceștia în cler. Există zbateri ale credincioșilor care observă derapajele preoților, și nu pot să le considere pe toate ca expresii ale răutății dușmanilor Bisericii. Unele din cazuri, constatăm cu amărăciune, sunt reale. Ei atunci, care aveau toată încrederea în preoți, în cei puși păstori peste turmă, ce vor face? Riscul relativismului devine foarte mare. Preotul este un exemplu pentru credincioși. Oricum tentațiile lumii sunt imense, tot felul de ispite se ivesc în orice moment, într-o viață care ar trebui să fie simplă și austeră, să își îndrepte privirea către veșnicie, nu către bucuriile pământești. Ceea ce îi reținea pe credincioși de la se dărui lumii și poftelor ei, era învățătura Bisericii expusă de preoții ei. Ori, dacă vor vedea că cei care vorbesc despre post, înfrânare, abținere de la păcate, lupta cu patimile de rușine sunt primii care cedează, ei ce vor face? Se vor duce spre păcate cu conștiința că așa se cuvine căci și preoții, învățătorii lor, le practică.

Până la urmă, Biserica este atacată, dar nu excesiv de mult. Are o parte din presă ostilă, dar sunt și destui care ar prezenta faptele destul de obiectiv încât credincioșii care ar vrea să afle câte ceva să fie bine informați. Dar dacă aceste mijloace nu sunt folosite, dacă plecăm de la premisa că ceilalți sunt dușmani de care trebuie să ne ascundem, nu vom reuşi decât să îndepărtăm o parte a credincioşilor căldicei, care se informează din ziare şi de la televiziuni unde Biserica refuză să apară. În comunicarea publică Biserica ar trebui să arate mai multă blândețe, transparență, apropiere de oameni, încredere.

Cine câștigă atunci când cernerea grâului de neghină este întârziată? Mai întâi sunt ateii, care își confirmă ceea ce credeau demult: Biserica e plină de ipocriți care profită de poziția lor pentru a obține bani și alte avantaje. Ateii doar îşi confirmă punctul lor de vedere, că în Biserică nu este nimic bun. Sunt apoi creștinii de alte confesiuni, care pot să râdă de derapajele din sânul BOR, crezând că la ei nu se întâmplă aşa ceva.

Cei mai vocali sunt însă anti-ecumeniștii, care acum au găsit un prilej minunat de a-şi bate joc în voie de Biserică. Ei leagă în mod direct deschiderea ecumenică a Bisericii, eretică pentru ei, cu patima sodomiei. În mintea lor, acestea stau bine împreună, căci şi ecumenismul şi sodomia sunt păcate pe care le practică cei ce s-au rupt de biserica aşa cum o înțeleg ei. În plus, le serveşte de minune scopurilor celor ce contestă relaţia Bisericii cu celelalte confesiuni creștine. În momentul în care credincioşii vor intra pe site-urile lor, cu siguranţă vor fi debusolaţi, şi nu vor mai şti cum să se raporteze la mişcarea ecumenică, patimi şi cele asemănătoare. E un prilej de a mări confuzia, de a semăna panică și neîncredere în slujitorii Bisericii. Oamenii nu vor mai ști ce să creadă, ce să înțeleagă și unde să meargă.

Mai sunt şi cei care luptă împotriva iniţiativei de a defini căsătoria ca relaţie dintre un bărbat şi o femeie. Acum au găsit motivul ideal de a lovi Biserica, de a o acuza de ipocrizie: luptă împotriva căsătoriilor dintre homosexuali, dar îi acceptă pe homosexualii din rândurile proprii. Situaţia Bisericii devine delicată, va avea o voce mai slabă în disputa privind menţinerea familiei aşa cum este acum. Cu toate acestea, acuza de ipocrizie e falsă: poţi lupta împotriva unei patimi, chiar dacă eşti şi tu cuprins de ea.

Pentru toate aceste motive, este nevoie ca Biserica să ia o atitudine tranşantă. E un moment greu, dar poate acum devine posibilă o curăţire de tot ce e vătămat și vătămător în rândul slujitorilor ei. Să nu vedem însă numai răul. Împrejurarea aceasta poate fi privită şi ca o oportunitate de vindecare a ce poate fi vindecat, de îndepărtare a putregaiului unde nu se mai poate repara. Poate la final vom avea o Biserică mai curată. Ultimul apel este la Dumnezeu, să zicem şi noi ca în liturghia arhierească: „Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi, şi cercetează via aceasta pe care a sădit-o dreapta Ta, şi o desăvârşeşte pe ea.”

Paul Curca

 

Despre autor

Paul  Curca Paul Curca

Senior editor
88 articole postate
Publica din 07 Aprilie 2011

28 Iulie 2017

Vizualizari: 4736

Voteaza:

In asteptarea unei reactii 4.00 / 5 din 4 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE