Tamaduirea gastrimarghiei. Infranarea

Lucrarea de tamaduire a omului de bolile sale sufletesti trebuie sa inceapa in primul rand cu patima lacomiei, pe de o parte pentru ca aceasta patima este una dintre cele mai grosolane si mai primitive, pe de alta parte pentru ca de biruirea ei depinde in mare masura lupta cu celelalte patimi. Astfel, Sfantul Grigore cel Mare scrie: "Nu poate iesi invingator in razboiul duhovnicesc cel care n-a biruit mai intai vrajmasul ce se ascunde sub lacomia la mancare. Este cu totul amagitor sa voiesti sa te lupti cu puteri vrajmase indepartate cand esti doborat de cele care sunt in preajma ta (...). Unii dintre cei care nu cunosc cum se cuvine sa se duca lupta nu se ingrijesc sa-si potoleasca lacomia, ci se avanta in luptele cele duhovnicesti; si reusind uneori sa faca lucruri marete, care cer multa ravna, biruiti fiind de lacomie (si implinind) pofta trupului, ajung sa piarda tot folosul din cele pe care le-au infaptuit cu atata barbatie".

1) Patima lacomiei consta in primul rand in dorinta de mancare nu pentru a ne hrani, ci pentru placerea pe care ne-o ofera, si ca aceasta placere este cautata fie prin calitatea, fie prin multimea mancarurilor, ceea ce, in ambele cazuri, constituie o pervertire a functiei nutritive, o indepartare de la menirea ei fireasca si normala. Tamaduirea lacomiei si, legat de aceasta, dobandirea virtutii cumpatarii (in intelesul strict al cuvantului), care se opune acestei patimi, se vor face mai intai prin inversarea acestei atitudini a omului, altfel spus prin primirea mancarii numai si numai pentru nevoia trupului, adica numai pentru mentinerea lui in viata si sanatos, sau pentru a-i reda sanatatea, evitand pe de o parte orice cautare a placerii, iar pe de alta orice exces in raport cu strictul necesar. Astfel, Sfantul Vasile scrie: "Asa se pazeste scopul infranarii, folosind atat cat avem de trebuinta, cele ce sunt mai ieftine si neaparat trebuincioase pentru viata, ferindu-ne totodata de urmarile pagubitoare ale saturarii peste masura, iar de la cele care dispun spre placere abtinandu-ne cu desavarsire". La intrebarea: "Cum vestejeste infranarea pofta (trupeasca) ?", Sfantul Maxim raspunde la fel: "intrucat te face sa te opresti de la toate care nu implinesc o trebuinta, ci aduc o placere, si te indeamna sa nu te impartasesti din nimic, decat de cele trebuincioase vietii, nici sa urmaresti cele dulci, ci cele de folos, si sa masori cu trebuinta mancarile si bauturile".

Tamaduirea lacomiei si practicarea infranarii nu constau deci in lipsirea de hrana, caci - asa cum spune Sfantul Vasile in aceasta privinta - "toate cate le-a facut Domnul sunt bune" si nu trebuie lepadate, ci in primirea lor fara patima. Tot asa, nu trebuie sa dispretuim hrana, ci poftele patimase legate de ea. Sfantul Diadoh al Foticeei spune limpede: "Cei ce se nevoiesc trebuie sa urasca toate patimile nerationale in asa fel incat sa le ajunga ura fata de ele o adevarata obisnuinta. Dar infranarea de la mancari trebuie s-o pazeasca in asa fel ca sa nu castige careva vreo scarba fata de vreuna dintre ele. Aceasta ar fi un lucru vrednic de osanda si cu totul dracesc".

Lupta impotriva patimii, in esenta, se duce prin renuntarea la placerea sensibila care o isca si o hraneste. La inceput, renuntarea aceasta se face prin ferirea de intalnirile care o prilejuiesc si prin necautarea unor feluri anume, placute la gust. Dar mai ramane de invins o dificultate, anume faptul ca placerea este in chip firesc legata de functia nutritiva. Trebuie atunci sa ne straduim, dupa cum ne sfatuieste Sfantul Grigore cel Mare, sa despartim placerea de trebuinta si s-o lepadam pe cea dintai. Sfantul Grigorie de Nyssa scrie in acest sens: "Omul cumpatat trebuie sa se foloseasca de aceasta regula de viata: sa nu-si alipeasca niciodata sufletul de vreun lucru in care se afla ispita desfatarii si mai ales sa se fereasca de placerea gurii (...). Pentru ca trupul nostru sa ramana cu desavarsire nemiscat si netulburat de pornirile patimase care vin din imbuibare, trebuie sa veghem ca nu placerea, ci trebuinta sa dea masura infranarii si sa puna stavila placerii. Si pentru ca placerea este amestecata cu folosul (...), nu trebuie sa lepadam cele de folos din pricina placerii care le insoteste, nici, bineinteles, sa urmarim in primul rand placerea, ci se cuvine ca, alegand ceea ce este de trebuinta in orice lucru, sa lepadam ceea ce desfata simturile".

De aici transpare ca nu placerea in sine este rea, ci cautarea ei cu tot dinadinsul si alipirea de ea, care duc la patima. Astfel, Sfantul loan Casian spune ca "Placerea hranei nu este un rau si o.faradelege"; "n-a fost nimeni osandit numai pentru ca s-a hranit daca nu s-a unit cu aceasta sau nu i-a urmat ceva prin care a meritat sa fie osandit". infranarea, strict vorbind, sta mai curand in a se lipsi omul de placere, in a n-o cauta cu orice pret si in a nu se alipi patimas de ea si, mai temeinic, a nu lua in nici un chip seama la ea. in acest sens sfatuieste Avva Pimen: "Mananca ca si cand n-ai manca si bea ca si cand n-ai bea".

Pentru ca lacomia nu se indreapta numai spre calitatea mancarurilor, ci si spre multimea lor, Sfintii Parinti indeamna la ferirea de orice exces si dau ca regula practica sa nu se manance si sa nu se bea pana la saturare, adica sa se opreasca omul inainte ca sa se fi stins pofta. Astfel, Sfantul Ioan Casian scrie: "in general, aceasta este masura cumpatarii, ca fiecare (...) sa manance cat ii cere mentinerea corpului, iar nu (pana la a-i implini) dorinta de satiu". Iar in alta parte spune: "Sentinta Parintilor este foarte adevarata si mult probata, ca masura... infranarii consta numai in limitarea hranei (...). Si desavarsirea virtutii, la care trebuie omul sa ajunga, tocmai acest hotar il impune in comun tuturor: sa puna capat mancarii trebuincioase trupului atunci cand pofta inca nu s-a stins". Tot asa invata si Sfantul loan de Gaza: "Parintii spun despre masura infranarii ca ea sta in a te opri putin inainte de saturare, fie de la mancare, fie de la bautura, adica inainte de a avea stomacul plin". A nu manca pe saturate este de folos pentru a indeparta placerea, a carei cautare il impinge pe om sa depaseasca masura. De asemenea, in acest fel omul este ferit de relele urmari asupra starii sufletului si de neajunsurile in ceea ce priveste viata duhovniceasca pe care le aduc hrana si bautura din belsug; si, dimpotriva, a nu manca sau bea pana la saturare ii ingaduie omului sa se foloseasca de roadele postirii, chiar daca nu este vorba de un post in sensul strict al cuvantului.

Astfel, Sfantul Ioan Casian recomanda ca "nimeni sa nu se incarce de mancare pana la saturare, chiar de i-ar sta in putinta, intr-adevar, nu numai calitatea, dar chiar cantitatea mancarii toceste ascutimea mintii si, ingreunand si duhul o data cu trupul, atata focul primejdios al patimilor", caci, mintea inabusita de greutatea mancarurilor nu mai poate pastra carma dreptei socotinte (...), necumpatarea la toate mancarurile o face sa se clatine si sa se poticneasca".

Daca regula de a nu cauta desfatarea atunci cand ne hranim poate fi usor inteleasa, cea care indeamna la a ne margini la cele de trebuinta si la pastrarea dreptei masuri este mai greu de pus in practica dat fiind faptul ca fiecare isi are nevoile si masurile sale. Sfantul Vasile cel Mare arata ca este cu neputinta de dat o regula valabila pentru toti: "in privinta alimentelor, asa cum nevoile oamenilor difera ale unora de ale altora, dupa varsta, indeletnicire si obisnuinta trupului, la fel si masura si modul de folosire a alimentelor sunt diferite, dupa caz. Astfel nu e cu putinta sa fie cuprinsi intr-o singura regula toti cei care se calesc intru nevointele cucerniciei", invocand cu privire la aceasta cele scrise in Faptele Apostolilor: "Se dadea fiecaruia dupa trebuinta pe care o avea" (2, 45). De aici, problema de a sti cum sa stabilesti masura a ceea ce este de folos, si care este hotarul nevoii si de unde incepe excesul. In aceste conditii, ii revine constiintei fiecaruia sa stabileasca ce este potrivit pentru starea sa. Astfel, Sfantul loan Casian arata ca "desavarsirea infrana-rii... trebuie cautata... mai presus de toate in masura constiintei". Ea este cea care trebuie sa dea dovada de discernamantul necesar in aceasta privinta. Avva Dorotei staruie asupra insemnatatii unui asemenea discernamant: "Cel care voieste sa se curateasca de pacat (...), trebuie mai intai de toate sa se fereasca de lipsa de socotinta cand e vorba de hrana, caci, asa cum spun Parintii, lipsa de dreapta socotinta cat priveste mancarea este incepatoarea a tot raul din om".

De fapt este vorba de a stabili daca starea in care se afla trupul inlesneste viata duhovniceasca sau daca, dimpotriva, ii pune piedici. Iar piedici sunt, pe de o parte, o prea mare putere a trupului, iar pe de alta, o prea mare slabiciune, si de icestea trebuie sa se fereasca omul. Se cuvine deci sa-i dam mai multa hrana trupului daca se arata neputincios in a-si implini rostul sau in lucrarea sa duhovniceasca si daca, astfel, el slabeste sufletul in loc sa-l sprijine si-l intristeaza si-i muta toata grija spre cele trupesti, in loc sa-i sporeasca ravna spre cele inalte; si, dimpotriva, sa i se imputineze mancarea daca prin intarirea lui peste masura ajunge sa ingreuneze sufletul si inlesneste aparitia si intetirea gandurilor si a pornirilor patimase. Sfantul Ipatie invata asa: "Randuim ca trupul sa fie stapanit, pentru ca sa nu fie ingreunat de mancaruri si sa nu cufunde sufletul in pacate, dar, pe de alta parte, nici sa nu se usuce si sa se sfrijeasca, impiedicand sufletul sa se afieroseasca lucrurilor duhovnicesti. Ci sufletul trebuie in asa fel sa struneasca trupul incat atunci cand slabeste, sa-l odihneasca putin, iar cand isi recapata puterile, sa-i puna haturi".

In acelasi sens, Avva Dorotei spune: "Mananca potrivit nevoii cel care, dupa ce si-a hotarnicit tainul zilnic, il mai micsoreaza putin daca prin ingreunarea pe care i-o produce isi da seama ca trebuie sa taie ceva din el. Daca, dimpotriva, vede ca nu-i ajunge pentru sustinerea trupului si trebuie putin marit, mai adauga ceva la el. Astfel, el masoara in chip drept nevoile sale, iar apoi urmeaza cele randuite, nu din pricina poftei, ci pentru a mentine puterile trupului".

2) Patima lacomiei duce la imbolnavirea omului nu numai pentru ca este o pervertire, o folosire nefireasca a functiei nutritive, ci mai ales pentru ca-l indeparteaza de Dumnezeu. Ea este in fond o atitudine idolatra, omul facand din pantece centrul fiintei sale, iar din desfatarea lui o grija neincetata si adesea chiar telul vietii lui, dandu-i locul care, in chip firesc, este al lui Dumnezeu.

Tamaduirea lacomiei se face si in acest caz numai printr-o convertire, printr-o schimbare de atitudine, care sa-l faca pe om sa puna pe primul loc dorirea lui Dumnezeu si numai spre El sa se indrepte; sa inteleaga ca Dumnezeu este singurul desavarsit, adevaratul tel al existentei sale, ca a Lui este "toata slava, cinstea si inchinaciunea" si ca bunatatile duhovnicesti daruite de El sunt cu adevarat cele care se cuvin naturii omului, singurele desavarsit bune. Astfel, Sfantul loan Casian spune ca prin "dorinta desavarsirii" trebuie omul sa se straduiasca "sa stinga pofta pantecelui" si "indreptandu-si vazul mintii spre cele neschimbatoare si vesnice" se poate elibera din robia carnii si poate birui patima. Si precizeaza ca: In nici un alt chip nu vom putea dispretui placerile mancarilor pamantesti decat daca mintea, pironita in contemplarea divina, isi va gasi desfatarea mai degraba in dragostea pentru virtuti si in frumusetea hranei ceresti". Iar Avva Varsanufie arata ca cel care "cauta cele de sus cugeta la cele de sus si staruie in gandirea la cele de sus", acela "nu-si aduce aminte de hrana" (Ps. 101, 5), altfel spus nu se mai arata iubitor de mancaruri.

De asemenea, patima poate fi biruita daca, primind hrana, omul ii multumeste Iui Dumnezeu pentru ea, aratand astfel ca toata luarea sa aminte si iubirea lui se indreapta numai spre El. Am vazut intr-adevar ca in patima lacomiei omul se desfata cu bucatele in afara lui Dumnezeu, pe ele iubindu-le si folosindu-se de ele numai si numai pentru placerea sa. Or, hrana este - direct sau indirect - o creatie a lui Dumnezeu si un dar al Lui facut oamenilor, de aceea ea nu are pret in sine, ci pentru ca vine de la El, si are menirea de a fi consumata in chip euharistie. Astfel, Sfantul Apostol Pavel spune ca Dumnezeu a facut bucatele "spre gustare cu multumire, pentru cei credinciosi si pentru cei ce au cunoscut adevarul" (l Tim. 4, 3). Omul se vindeca de patima si-si redobandeste starea virtuoasa atunci cand inceteaza de a mai privi hrana ca scop in sine si nu se mai slujeste de ea pentru propria lui desfatare, ci, dimpotriva, o priveste ca primita de la Dumnezeu si-I multumeste Lui pentru ea. Asa invata Sfantul Apostol Pavel: "ori de mancati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate spre slava lui Dumnezeu sa le faceti" (l Cor. 10, 31). Daca asa primeste hrana, atunci omul o sfinteste (cf. l Tim. 4, 5) si, prin ea, sfinteste intregul cosmos creat de Dumnezeu, din care ea este o parte si pe care-l reprezinta, in acelasi timp, omul se sfinteste mai ales pe sine, doborand stavila pe care lacomia o pune intre el si Dumnezeu, iar cu fiecare rugaciune de multumire pe care i-o aduce se uneste si mai mult cu El.

Patima lacomiei nu izvoraste din nevoia trupului, ci din poftele care vin din inima, adica ale omului launtric. Ea consta deci intr-o anume atitudine fata de hrana si intr-un anume fel de a privi actul mancarii. Ea rezida in esenta in cautarea placerii legate de calitatea sau si de multimea si felurimea bucatelor, care-l face pe om sa manance peste masura de mult, adica dincolo de nevoile firesti. De aceea lupta impotriva acestei patimi si vindecarea de ea se fac, asa cum am vazut, prin dreapta socotinta, dar si prin paza gandurilor, insotita de trezvie.

Dar, pe de alta parte, nu poate fi tagaduit faptul ca lacomia este o patima trupeasca, adica are o legatura nemijlocita cu trupul, si nu numai pentru ca nu se poate manifesta decat prin el, ci si pentru ca acesta are partea lui in a o trezi. Or, acest soi de patimi, asa cum spune Sfantul loan, "nu se insanatosesc decat printr-un dublu tratament". Altfel spus, alaturi de lucrarea de tamaduire indreptata spre suflet, trebuie sa i se dea leacuri si trupului. Sfantul Ioan Casian scrie in aceasta privinta: "Lacomia si desfranarea..., care uneori se ivesc fara vreo atatare sufleteasca, numai prin imboldul si lucrarea carnii, au nevoie totusi de o pricina din afara pentru a se implini, si asa ajung sa se savarseasca prin actiunea carnii. (...) De aceea in mod deosebit acestea doua, care se indeplinesc cu trupul, in afara de acea grija duhovniceasca a sufletului, au nevoie si de stapanire trupeasca", adica de nevointa trupeasca, despre care am vorbit mai inainte. Astfel, postirile, vegherile, lucrul mainilor, potrivit starii si imprejurarilor, sunt de mare folos pentru tamaduirea de lacomie.

Citirea Sfintelor Scripturi, gandul la moarte sunt si ele leacuri ajutatoare. Si, ca in orice lupta impotriva patimilor, este de trebuinta strapungerea inimii, prin care-si plange omul inaintea lui Dumnezeu pacatele si se roaga sa fie izbavit de patima care-l tiranizeaza si-si arata vointa de a se lepada de ea. Si mai presus de toate este nevoie de rugaciune, prin care se cere ajutorul Lui. Astfel, Sfantul loan Scararul, personificand lacomia, o pune sa spuna: "Cel ce a dobandit pe Mangaietorul se roaga Acestuia impotriva mea. Si Acesta, induplecat, nu ma lasa sa lucrez in chip rodnic in el", ceea ce este intru totul in acord cu spusa Apostolului Pavel, ca infranarea este "roada Duhului" (Gal. 5, 22).

Am vazut, atunci cand am analizat patima lacomiei, ca ea este izvor de multe rele, atat pentru sufletul, cat si pentru trupul omului, si ca Sfintii Parinti o socotesc "intaistatatoare a relelor care ne razboiesc, usa patimilor" si pierzatoare a roadelor virtutii. Este de la sine inteles deci ca prin virtutea infranarii sunt indepartate toate aceste rele si patimi si i se da sufletului sanatatea, aratandu-se pricinuitoare a multe bunatati si virtuti.

Am remarcat in primul rand ca lacomia pune piedici vietii duhovnicesti, aducand lancezeala sufletului, ingrosand si ingreunand mintea, impiedicand-o sa duca asa cum se cuvine lupta, imputinandu-i puterea de judecata si dreapta socotinta, facand-o lenesa la rugaciune. Prin infranare omul indeparteaza toate aceste piedici, astfel ca ea ajunge sa "inlesneasca functiile sufletului", facand indeosebi mintea treaza si activa, intarind puterea ei de discernamant si de intelegere, duce la strapungerea inimii si la rugaciune.

Am vazut, de asemenea, ca lacomia trezeste si hraneste numeroase alte patimi, printre care la loc de frunte sta desfranarea. Infranarea are deci rostul de a "imblanzi patimile trupului" si, in final, de a le reteza, dar contribuie si la micsorarea patimilor sufletesti, indeosebi a slavei desarte, a mandriei si iubirii de sine; ea inlesneste restabilirea virtutilor care li se impotrivesc acestora: curatia si fecioria, contrare desfranarii, smerenia, opusa mandriei. Tot asa, in vreme ce lacomia trezeste multimea gandurilor patimase, infranarea "pastreaza mintea nepatimasa fata de lucruri si fata de intelesurile lor", aducand pacea si odihna sufletului, curatind inima, lucru care il ajuta pe om sa ajunga la rugaciunea curata si la adevarata cunostinta.

Jean Claude Larchet
Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sophia

Cumpara cartea "Terapeutica bolilor spirituale"

• Postul Craciunului
  Publicat in : Post
• Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel
  Publicat in : Post
• Lasata Secului pentru Postul Sfintei Marii
  Publicat in : Viata liturgica
• Postul, intoarcere in rai
  Publicat in : Viata liturgica
• Lasata Secului pentru Postul Craciunului
  Publicat in : Viata liturgica