Intercomuniunea

Intercomuniunea Mareste imaginea.

 

Se spune ca meritul miscarii ecumeniste este acela ca a adus in viata Bisericilor preocuparea fata de problema unitatii lor. Insa se pierde din vedere ca multe idei si expresii sunt de natura sa produca confuzii si sa relativizeze certitudini de credinta.

 

O astfel de atitudine relativista a fost pusa in circulatie in raport cu Euharistia, prin tendinta spre asa-zisa "intercomuniune". Ea reflecta importanta marginala, secundara acordata acestei in­vataturi si practici in formatiile crestine de unde a aparut.   

 

Ca comuniune euharistica, intercomuniunea  ar trebui sa fie o comuniune deplina; dar ca intercomuniune, ea e mai putin decat comuniunea euharistica deplina si prin urmare nu poate fi socotita comuniune euharistica. Ne intrebam daca putem sa cugetam in puncte importante altfel decat altii, aflandu-ne cu ei in acelasi Hristos ? Oare poti sa te afli deplin in Hristos cu cei ce cugeta in multe privinte altfel decat tine despre El?

 

Putem afirma ca intercomuniunea care se urmareste e o comuniune euharistica lipsita de funda­mentul  unei comuniuni de credinta. E o comuniune euharistica concomitenta cu necomuniunea sau cu o necomuniune constienta si voita in puncte destul de esentiale ale credintei. Cunostem mai degraba in ce consta necomuniunea in cadrul acestei intercomuniuni, decat in ce consta comuniunea.

 

Numai o constiinta   care  se poate impaca cu uitarea necomuniunii in credinta, poate gandi ca realizeaza in pofida acestei necomuniuni in credinta o comuniune euharistica reala si durabila.

Fara  unitatea  credintei   si   fara  impartasirea  de   insusi  trupul si sangele Cuvantului intrupat nu ar putea exista o Biserica in sensul deplin al  cuvantului.

 

Duhovnicul ortodox, ii verfica celui care vrea sa se impartaseasca de Sfanta Euharistie, identitatea credintei acestuia cu credinta Bisericii.

 

Nu putem impartasi ideea ca se poate  acorda,  in  anumite  imprejurari,  Euharistia  membrilor unor Biserici  neortodoxe printr-o  extindere a iconomiei.

 

Adunarea frecventa a credinciosilor la rugaciunea si doxologia comuna in Bise­rica, deci manifestarea frecventa a unitatii credintei in laude si rugaciuni comune, prin auzirea comuna a cuvantului credintei, este o conditie pentru mentinerea nesla­bita si nestirbita a unitatii Bisericii, pentru ramanerea fiecarui credincios in trupul tainic si in legatura intima cu trupul, personal al lui Hristos.

 

Credinta in Hristos nu e nici numai o dispozitie afectiva fata de un chip inde­finit al Lui, dar nici numai o suma de propozitii de sine existente, detasate de Hristos, ca un sistem ideologic valoros prin el insusi. Credinta in Hristos e atintirea la chipul lui Hristos determinat, prin tot continutul persoanei si operei sale mantuitoare. Propozitiile credintei, medita­tiile la ele, cuvintele ce le aud despre Hristos, nu le considera credinciosul numai ca niste propozitii teoretice, interesante ca idei, sau ca o suma de cunostinte despre ceea ce cred altii, ci si le insuseste cu convingerea ca ele exprima realitatea persoa­nei mantuitoare a lui Hristos.

 

Prin propozitiile credintei se intipareste in noi chipul persoanei lui Hristos si ele ne fac sa asteptam cu dor intalnirea cu El.

 

Venind prin Euharistie in noi, Hristos implineste pe de o parte dorul nostru de unire cu El, intretinut in noi tot de El prin credinta in El, pe de alta confirma si desavarseste in noi chipul Lui imprimat in noi prin credinta, umplandu-ne de persoana Lui.

 

La unitatea deplina cu Hristos si in Hristos prin Euharistie nu se ajunge decat daca, odata cu depasirea orgoliului opiniilor individuale, se depaseste si egoismul manifestat in satisfacerea poftelor si intereselor trecatoare. Inaintarea in unitatea credintei implica si un efort ascetic.

 

Crezand in Hristos, nu putem sa nu spunem cine este Hristos in care credem si nu putem face abstractie de faptul ca El a lucrat si lucreaza intr-un anumit mod asu­pra noastra. Sau nu am putea crede in El, daca nu am sti in mod determinat cine este El, daca nu am admite ca El este viu si lucrator in modul descris prin toate propozitiile de credinta, prin toate cuvintele rostite de El insusi  si  de Apostolii Sai. A nu crede toate propozitiile de credinta ale Revelatiei inseamna a nu crede in persoana integrala, de nesfarsita bogatie si putere a lui Hristos si in opera Lui integrala descrisa, prin toate  acele propozitii.  

 

Nu trebuie sa uitam ca in liturghie, inainte de prefacerea darurilor si de impar­tasire, se rosteste  Crezul niceo-constantinopolitan, care - pe scurt - cuprinde toata credinta, asa cum inainte de Botez se rosteste in numele celui ce se va boteza acelasi Crez. Si mai explicit se marturiseste credinta in opera mantuitoare a lui Hristos in ru­gaciunile citite de preot inainte si dupa prefacere, sau in rugaciunile rostite de cre­dincios dupa preot inaintea impartasirii sale.

 

 

 

09 Mai 2012

Vizualizari: 2519

Voteaza:

Intercomuniunea 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE