Intre Romanism si Catolicism

Intre Romanism si Catolicism Mareste imaginea.


Intre Romanism si Catolicism

Discutia incinsa intre dl. Nae Ionescu si dl. Iosif Frollo, in coloanele ziarului "Cuvantul", pe tema compatibilitatii dintre romanism si catolicism a starnit un pasionat interes, datorita felului in care s-a pus problema si manierii distinse in care s-a dezbatut.

N-a lipsit, fireste, nici la acest elegant matsch galagiosul si ingamfatul public din galeria "Unirea", cu chiuiturile, cu injuraturile, cu rationamentele lui copilaresti, public spre care nu trebuie sa priveasca spectatorul de gust, pentru a nu-si deforma impresia de stima reciproca, de joc superior ce se degajeaza din increderea celor doi.

Dl. Nae Ionescu sustinea ca "Romania" si catolicismul sunt realitati incompatibile, asa incat un roman devenit catolic nu mai e roman, daca a devenit real catolic, si nu numai cu numele si cu vointa. Pentru ca roman insemneaza o anumita structura spirituala, formata de-a lungul istoriei, in care structura spirituala exista ca "parte integranta" sau "esentiala" ortodoxia, unul din factorii istorici care au plamadit sufletul romanesc asa cum este el azi. Si conchidea "a fi roman insemneaza a fi si ortodox". In acelasi fel in care, de pilda, animalul "cal" este si "patruped".

D-nul Iosif Frollo, fata de aceasta argumentare, a supus notiunea de "roman" unei analize pentru a afla care sunt notele esentiale ale ei, fara de care nu poate exista roman si care nu trebuiesc sa se mai afle in fiinta nici unui alt popor, cu alte cuvinte ce face din roman ca el sa fie roman.

In fruntea acestei analize, Domnia Sa a tinut sa distinga intre nota esentiala si nota integranta, declarand ca ultima nu e necesara in fiinta unui lucru, chiar daca o pierde, acel lucru continua sa fie ceea ce este si acuzand pe dl. Nae Ionescu de impreciziune, ca amesteca "integrant" cu "esential", cand vorbeste de locul ortodoxiei in sufletul romanesc.

Ajutat de aceasta distinctie, dl. Frollo stabilea ca esential in notiunea de roman este numai "locul" si "limba", fixand definitiunea romanului astfel: "Este roman orice om originar din Romania, care vorbeste romaneste si n-a cunoscut ascendent in familie care sa fi vorbit alta limba".

Ortodoxia este numai un element integrant in fiinta neamului romanesc si ca atare poate fi pierduta si inlocuita cu alta confesiune sau religie, fara ca prin aceasta romanul sa inceteze a mai fi roman.

Argumentarea d-lui Frollo pare, la primul moment - caracteristic argumentarilor catolice - stringenta; propozitiile par ca deriva consecvent una din alta. La o examinare mai atenta, insa, succesiunea logica nu ni se mai prezinta reala, decat oarecum intre concluzia privitoare la notele esentiale din notiunea roman si cea despre neesentialitatea notei ortodox in acea notiune.

Dar si aci numai restrangand la un inteles formal "locul" si "limba", desertandu-le pe acestea de viata lor si pastrandu-le numai forma notionala, viciu congenital al cugetarii catolice de "hocus-pocus", forta teribila scolastica ce da silogismelor lor atata stringenta pentru naivi, dar emanand din ele in acelasi timp si nu stiu ce sensatie de neadevar, de nepotrivire cu realitatea evidenta, de smecherie.

Dar sa urmarim pas de pas dezvoltarea d-lui Frollo. Toata straduinta Domniei Sale se concentreaza ca sa distinga intre nota esentiala si integranta. Spre scopul acesta se serveste de exemplul-imagine, oferit de d-nul Nae Ionescu, "cal cu patru picioare". Si zice: cele 4 picioare nu sunt o nota esentiala a calului, cum crede dl. Nae Ionescu, ci una integranta, pentru ca nu cele 4 picioare fac acest animal sa fie cal si-l disting prin aceasta de orice alt animal, ci cu totul altceva, ce se gaseste la toti caii si ce nu se mai gaseste la nici un alt animal. Cele patru picioare sunt numai o nota integranta care completeaza notiunea cal.

Asa si cu Ortodoxia. Daca ea ar fi o nota esentiala in notiunea roman, ar trebui s-o aiba toti romanii si sa n-o mai gasim la nici un alt popor, oricine este roman ar trebui sa fie si ortodox si oricine este ortodox ar trebui sa fie si roman.

Sofisticaria acestei argumentari e usor de demascat. Sa spuna domnul Iosif Frollo daca exista vreun cal normal cu trei picioare, daca exista vreun om normal fara inima sau cap, daca nu sunt astfel de exemplare monstri, asadar nu cai sau oameni. Domnia Sa a dat drept criteriu pentru notele integrante ale unei notiuni schimbarea, pierderea si inlocuirea lor. Sa spuna domnul Frollo daca-si poate schimba un cal numarul picioarelor, daca evolueaza la om numarul mainilor. Nota "4 picioare" este dar esentiala calului; daca nu notiunii, cel putin realitatii cal. Si noi lasam notiunea d-lui Frollo si tuturor fiilor spirituali ai lui Toma d'Aquino, ramanand noi pe langa realitate.

Sa mergem mai departe. Cele patru picioare ale calului, inima omului, se mai gasesc si la alte vietati din lumea aceasta; are si cainele si boul 4 picioare. Si cu toate astea, nici unul din acestea nu devine prin insusi acest fapt cal. Aci culmina zambetul triumfator al d-lui Frollo si chiotele d-lui Augustin Popa din galeria "Unirea"; poftim: bulgarii sunt ortodocsi si cu toate astea nu sunt romani.

Daca aveau putina rabdare ar fi vazut ca e cu putinta in realitate, daca nu in notiune, ca sa mai aiba o nota a carei esentialitate, daca vrei sa-i zici asa, nu se poate contesta unui anumit lucru, si alt lucru. Pentru ca exista o mica deosebire intre structura respectivului element la un lucru, si al aceluiasi element la celalalt lucru. in cazul nostru, pentru ca exista o mica deosebire intre picioarele calului si ale cainelui, intre ortodoxia romanului si a grecului.

Stiu ca voi fi acuzat ca nu respect, in felul acesta, distinctia intre nota "esentiala" si "integranta", distinctie care, se va zice, la urma urmelor tot exista, chiar daca exemplele alese nu sunt proprii ca s-o exemplifice. Nu vreau sa intru acum in aceasta discutie. in orice caz pentru mine nu sunt dogme toate impartirile si para-impartirile aristotelic-scolastice grefate pe planul separat de realitate al notiunilor, ci caut sa vad daca impartirea respectiva este la fiecare caz in parte potrivita cu realitatea.

Una din greselile nepermise ale argumentarii d-lui Frollo a fost si aceea de-a lua ca baza nediscutata distinctia ce exista intre nota "esentiala" si "integranta", uitand ca nu polemizeaza cu catolicii, ci cu ortodocsii.

Chiar daca aceasta distinctie s-ar dovedi principial valabila, ea se va prezenta altfel in realitate. Nota esentiala nu va fi - cum am vazut - ceva in afara de partile care constituiesc, fie si temporar, un organism fizic sau spiritual. Nota esentiala a calului nu va fi in afara de cele 4 picioare, de copitele, de parul lui, de inima, de capul lui, iar nota esentiala a sufletului unui popor nu va fi in afara si deosebita de modul lui de cugetare, de simtire, de traire a divinitatii, de datini etc. etc.

In lumina acestor consideratiuni sa examinam definitia data de dl. Frollo realitatii roman. in aceasta definitie, spunea D-sa, intra, ca note esentiale, numai doua, locul si limba materna, in cazul nostru tinuturile locuite de romani si limba romaneasca. Numai acestea doua sunt proprii tuturor romanilor si straine, laolalta, oricarui neroman.

Observam si-n aceasta definitie tendinta catolica de-a simplifica realitatea, mentinandu-se la exterior si sematizand-o (schematizand-o, n.ed.) in notiuni incolore, pe care sa le poata manui cum ii e voia. in felul acesta este roman si un evreu ce traieste in Romania si ai carui ascendenti vorbesc de doua generatii exclusiv limba romana.

Evident insa ca evreul respectiv nu va fi "esential" roman, si daca totusi e socotit in genere ca atare, aceasta se datoreste numai faptului ca s-a inglobat unui organism etnic cristalizat de multa vreme si din a carui viata specifica, de-acum se impartaseste. Nu va inceta, de asemenea, de-a fi "esential" roman odrasla unei familii romanesti stabilita de doua generatii in-strainatate si negraind in familie limba romaneasca.

Nu sunt romani sasii dintr-un sat din jurul Sibiului, care vorbesc cu totii de vreo doua generatii limba romaneasca, precum nu sunt sacui romanii din sacuime care vorbesc numai limba sacuiasca.

Nu spunem ca iocu! si mai ales limba nu sunt elemente esentiale in fiinta unui popor si ca schimbandu-se acestea nu-si va pierde cu timpul un individ si personalitatea sa etnica. Dar insusi faptul ca aceasta personalitate dureaza inca un anumit timp si dupa schimbarea locului si a limbii, si intr-un grad tot mai mic totdeauna, dovedeste ca nu numai locul si limba, sau nu sematic intelese, sunt singurele si prin ele insesi notele esentiale, ci si, sau propriu, zis o anumita structura spirituala pe care locul si limba o determina in oarecare masura si limba o exprima partial.

Limba nu intrucat e mod de exprimare folosind anumite sunete in solidaritate ca altii este un element important in sufletul unui popor, ci intrucat ea exprima, in parte, un suflet unitar e un semn al lui, si intrucat e unul din factorii care impreuna cu altii lucreaza, asupra sufletului individual asimilindu-l celui colectiv al neamului.

Limba, numai intrucat e un complex de idei, de idealuri, de sentimente cu o nuanta specifica acelui popor, intrucat reoglindeste un anumit suflet, e element esential al unui popor. Un roman va exprima un suflet specific lui si-n limba straina, iar un strain care stie romaneste inca nu se exprima "romaneste", pentru ca inca nu si-a plamadit un suflet romanesc.

Daca dar limba nu prin ceea ce-i sunet specific caracterizeaza un neam, ci prin aceea ca exprima o anumita structura sufleteasca, urmeaza ca aceasta structura e esentiala unui neam. Ne putem inchipui ca acest sistem de sunete s-ar putea inlocui cu un altul, fara ca structura sufleteasca sa sufere prea mult, daca ceilalti factori de viata raman aceiasi; sufletul acelui neam va acomoda noul material de exprimare fiintei sale. in afara de aceea nu limba este unicul organ de manifestare a unui popor; exista alaturea, cantecul, jocul, portul, obiceiurile sociale, riturile religioase pana la o anumita masura etc.

Daca esential unei natiuni este structura ei sufleteasca specifica, urmeaza ca esential este orice factor istoric, geografic, ereditar care a intrat in acea structura si exista in ea determinandu-i cursul de dezvoltare ulterioara. Nu numai locul geografic - cum spune dl. Frollo, caci altfel de ce n-au fost si dacii, romani, sau de ce n-au devenit si sacuii, romani, ci un anumit sange comun - fie el si produs prin amestecari - si aci nu vorbim de indivizii izolati care se incorporeaza din afara la fiinta neamului formata gata - un trecut trait solidar - nu alaturi, ca ungurii cu romanii - cu toate amintirile si urmele lui si in sfarsit o continuare de vietuire in aceasta solidaritate. Acestea toate au format "Romania". Si toate sunt esentiale, pentru ca daca numai unul ar fi lipsit, romanii n-ar mai fi cum sunt.

Astfel stand lucrurile, evident ca ortodoxia este si ea un element de baza in arhitectura sufletului romanesc, este esential, daca dl. Frollo vrea sa vorbim in termenii Domniei Sale, pentru ca daca n-ar fi fost ea, e sigur ca neamul nostru ar fi luat o alta directia spirituala, n-am mai fi fost cum suntem, ceea ce e echivalent cu, n-am mai fi fost ce suntem.

Aceasta si din motivul special ca religia in viata unui popor nu e ceva de suprafata, o suma de adevaruri obiective, care se suprapun sufletului cuiva pur extern, ca o palarie pe cap, cum isi inchipuieste dl. Augustin Popa, fidelul apostol al conceptiei acesteia mecanice despre religie a catolicismului universalist, ci un element care transforma intr-un anumit sens tot sufletul cuiva nu numai in idealurile, afectele, preocuparile lui, ci si in modul lui de-a cugeta si in toate manifestarile practice, artistice, de fiecare zi si epocale ale unui popor. Toata viata unui neam poarta pecetea religiei sale.

Ce-ar insemna acum ca neamul nostru sa schimbe ortodoxia cu catolicismul? Sau sa ia in serios trecerea sa la catolicism si sa se straduiasca astfel sa desfiinteze tot modul sau de cugetare si de viata sufleteasca, cu toate manifestarile ei in extern, pentru ca toate acestea poarta pecetea ortodoxiei, sau sa devie catolic cu numele, ca o parte din romanii ardeleni, ramanand mai departe in toate resorturile lor sufletesti anterioare, adica in realitate ortodocsi. Adica sau a-ti instraina si fiinta etnica, sau, daca ti-o pastrezi aceasta, a ramanea ortodox.

Acestea sunt valabile, desigur, numai pentru cazul cand intre ortodoxia romaneasca si catolicismul universalist este o esentiala deosebire. In cazul acesta, cred, ca sufletul romanesc prin nimic nu poate fi stirbit mai mult, ca prin inlocuirea reala a ortodoxiei cu catolicismul; nici chiar prin schimbarea locului sau a limbii sale.

Intre Ortodoxie si Catolicism

In articolul precedent, intitulat "intre romanism si catolicism", restransesem problema compatibilitatii intre aceste doua realitati la cea formulata in intrebarea: este sau nu distanta intre ortodoxie si catolicism asa de mare, incat insusita ortodoxia de catra un popor sa-l faca incapabil sa primeasca catolicismul, ramanand in marginile nationalitatii sale?

Desigur ca raspunzand acestei intrebari nu vom avea in vedere deosebirile dintre cele doua confesiuni, cum sunt formulate, abstract in Dogmatici si in Catechisme, ci vom urmari aceste deosebiri in consecintele si influenta lor concreta in religiozitatea si viata adeptilor lor. Vom cauta sa desprindem, adica, spiritul viu al ortodoxiei si pe cel al catolicismului si-apoi sa le confruntam, constatandu-le afinitatile si deosebirile.

Catolicismul este rational si imanentist, ortodoxia este mistica si tran-scedentalista. Rationalismul catolicismului istoriceste decurge din pozitivismul roman, iar in Crestinism creste din Filioque. Oricat ar vrea, catolicii nu pot nega ca Filioque s-a nascut dintr-o grija exagerata pentru Dumnezeirea Fiului in defavorul Dumnezeirii Duhului Sfant si oricat s-ar feri, nu-si pot cugeta pe Duhul Sfant decat inferior Tatalui si Fiului.

Tatal si Fiul sunt mai uniti si mai apropiati personal decat Tatal si Duhul Sfant. Acesta e o treapta a Dumnezeirii spre cele relative. Dumnezeu nu se uneste direct si personal cu fapturile Sale, El este inaccesibil acestora, legatura intre cele doua parti o face o fiinta mijlocie.

Cu aceasta ne aflam in plin dualism religios cu toate consecintele lui, dintre care cea mai importanta este rationalizarea intregii atitudini religioase a omului. Deoarece Dumnezeu este inaccesibil sufletului omenesc, inexperiabil, despre Dumnezeu nu putem avea decat idei; Dumnezeu este numai obiect de reflexiune, nu de traire.

Si, intrucat apoi sufletul omenesc nu stie de alte realitati, decat de cele naturale, imanente, ideile acestea despre Dumnezeu vor avea pururea un caracter antropomorfic amplificat. Tot domeniul transcedental este rationalizat, populat cu formele empirice, este o empirie potentata la absolut.

Catolicii stiu de o metafizica, dar de una dupa chipul si asemanarea empiriei.

In tendinta lor de-a rationaliza totul nesocotesc viata si realitatile cele mai tainuite ale sufletului, pentru ca ratiunea geometrizeaza, defineste, concepe lucrurile static si orizontal, iar viata e dinamism, nuanta si intensitate. Viata nu poate fi cunoscuta rational, ci numai experimental. Metafizica latina e o combinatie si un joc de forme statice, de notiuni desarte, teatru de marionete. Te apropii de ea cu cele mai frumoase nadejdi, bazat pe marile promisiuni cu care te ispiteste, si nu te alegi decat cu niste coji; miezul lucrurilor e ocolit sau evaporat in forme.

Tot din caracterul rational al catolicismului, decurge dragostea de impartiri, de definitii, de sistematizari, chiar cand acestea nu izvorasc din natura lucrurilor; sub ele se ascunde doar pedanteria omului care vrea sa umple timpul, paginile si urechile celorlalti, fara a spune nimic.

Dualismul si rationalismul catolic denatureaza notiunea Bisericii. El accentueaza deosebirea intre partea dumnezeiasca si cea omeneasca a Bisericii, despartindu-le pe acestea net; numai asa au ajuns sa caute lui Hristos, o paralela pe pamant, trup pur vazut al Bisericii. In realitate Hristos este singurul cap al Bisericii, care este in toate partile ei, si dumnezeiasca si omeneasca, cum numai un cap are si trupul individual al Mantuitorului.

Pentru catolicism, Biserica este un organism social opus altor organisme sociale si luptand cu ele pentru suprematie in aceleasi domenii de viata si nu trupul divino-omenesc care se intrepatrunde cu celelalte organisme sociale si traieste pe un plan de realitati. De aici accentul considerabil ce se pune in catolicism pe organizatie, disciplina, drept, ca si cand acestea sunt puterile mantuitoare. De altfel turnarea intregii religiozitati catolice in notiuni juridice precise si in raporturi de drept este si un efect al rationalismului catolic.

Un raport de drept e legatura omului cu Dumnezeu in toate starile: primordiala, cazuta si restaurata. Un raport de drept presupune raceala, distanta, constiinta exagerata a demnitatii proprii, indatorirea reciproca prin servicii. Omul catolic - am spus - e la mare distanta de Dumnezeu; chiar cand Dumnezeu ii trimite indatorat anumite ajutoare, omul are grija ca sa le tina separat de ce-i al sau, ca nu cumva sa se insele la o eventuala rafuiala a socotelilor.

Omul pentru sine insusi n-are de altfel lipsa de acest ajutor; el in sine nu poate progresa nici in bine, nici in rau, ci acest ajutor il primeste pentru a-si desclesta fiinta de ghearele raului si a-l distruge pe acesta; la catolici se vorbeste de mantuire si justificare, ca de-un fapt negativ si ca de o imbunatatire a unor raporturi juridice, la ortodocsi de indumnezeire sau sfintire, de schimbarea continua a omului in sine.

La catolici se vorbeste de intinderea unor colaci de salvare omului incunjurat de valurile raului, Ia ortodocsi de fuzionarea puterii dumnezeiesti cu flinta omeneasca, care a inceput sa slabeasca in tendinta ei dupa Dumnezeu. in ortodoxie restaurarea in Hristos inseamna reunire cu Dumnezeu, in lipsa careia consta raul, in catolicism se mentine mai departe distanta, dar cele doua i-arti isi zambesc amical; Dumnezeu ajuta omului sa scape de-un nacaz, omul se achita prin prestatiunile sale pozitive. Cand nu s-a achitat de buna voie, e silit la aceasta, si daca aici nu mai e timp, in Purgator.

Nu avem pretentia sa fim complecti in sublinierea spiritului catolic, pretutindeni unde se gaseste in manifestarile acestei confesiuni. Atat cat l-am reliefat ajunge pentru a stabili raportul intre el si el ortodox, dupa ce il vom reliefa putin si pe acesta.

Misticismul si transcedentalismul Ortodoxiei se manifesta in constiinta ca Dumnezeu nu e inaccesibil, nu e distantat de lume, ci in lume, unit cu omul prin Duhul Sfant, care-i Dumnezeu adevarat, si deci mai mult experiat decat dedus, precizat, impartit si definit de ratiune.

Trecerea din imanenta in transcendenta e posibila si usoara, inca traind in trup, si transcendenta se lasa traita, si oarecum chiar exprimata prin ceea ce-i este ei caracteristic, fara analogiile empiriei. De aceea cunoasterea adevarului (religios) nu sta la capatul unei activitati intelectuale - aceasta distanteaza, limiteaza si analoghizeaza adevarul - ci in trairea in Dumnezeu, intr-o viata de sfintenie, care nu pretinde hartagos rasplata si nu-si accentueaza originea in eu, ci gaseste intregul ei rezon de-a fi si toata multumirea in unirea cu Dumnezeu.

Ratiunea (ratio) in Ortodoxie inceteaza de-a fi suprema facultate a omului, care dicteaza in detalii viata lui, construind o etica cu solutii precise pentru fiecare moment al vietii; locul ei este ocupat de insasi viata pe care credinta o indrepteaza spre Dumnezeu.

Misticismul ortodox crescut din unirea Absolutului cu Relativul, nu trage linie de demarcatie intre partea vazuta si nevazuta a Bisericii, intre omul religios-social si religios-mistic, dintre care prima parte s-o puna sub stapanirea ierarhiei (si a papei), pe a doua sub a lui Hristos, ci Hristos stapaneste in intreaga Biserica, principiul lui personal unic, prezent si in Dumnezeirea si in omenirea Bisericii, sau mai bine zis Dumnezeirea care intrepatrunde si indumnezeieste omenescul din ea.

Pentru ortodocsi este absurd ca trupul divino-omenesc al lui Hristos, in care activeaza Duhul Sfant, cel cu adevarat Dumnezeu, sa fie vaduvit de infailibilitate in favoarea unei persoane, ca si cand toata Dumnezeirea Bisericii ar avea resedinta si izvorul in acea persoana. Pentru ortodocsi infailibila e numai Biserica in intregimea ei, in constiinta ei generala, care cuprinde si pe-a clericilor si pe-a mirenilor. Daca se manifesta prin consimtamantul general al ierarhilor, aceasta nu inseamna ca ierarhii sunt in totalitatea lor, luata pentru sine, infailibili, ci hotararile lor sunt infailibile, numai intrucat reoglindesc si sunt primite de constiinta Bisericii.

Confruntand spiritul ortodox cu cel catolic, constatam, fara a intra detailat in comparatie, enorma deosebire ce le caracterizeaza si deci imposibilitatea de-a le schimba real una cu alta, fara a-ti altera fiinta spirituala.

In legatura aceasta de idei sa raspundem la doua obiectiuni ridicate de dl. Iosif Frollo, care par a starni grave nedumeriri. Cea dintai obiectiune a d-lui Frollo era formulata in intrebarea: cum, o religie nu se poate intinde la toate popoarele? Dar uite, catolicismul se predica in Africa si Extremul Orient, si afara de aceea Domnul a destinat crestinismul tuturor popoarelor.

Da, catolicismul se predica de vreo 600 de ani in Extremul Orient, asa cum s-a predicat la germani, anglo-saxoni si printre popoarele ortodoxe. Rezultatul? Sau o rezistenta permanenta, sau o "convertire", cand interesul central s-a mutat de pe laturea religioasa pe cea politica. in orice caz, catolicismul n-a patruns in sangele popoarelor amintite si la momentul oportun au aratat-o, scuturand un jug extern. Foarte curios, catolicismul n-a patruns decat in sangele a doua trei popoare care s-au nascut cu el. N-a realizat nici o convertire reala.

Ca Domnul a destinat crestinismul tuturor popoarelor pamantului? Da, dar crestinismul si nu catolicismul. Dar crestinismul adevarat, cel genuin, al Evangheliei si al Traditiei nefalsificate, este astfel insusit, fiind de la Dumnezeu, ca sa se poata intinde la toate popoarele, cand Dumnezeu va vrea.

Sa ne explicam. Catolicismul a deviat mai ales prin scolastica, crestinismul pe o singura latura, pe care a exagerat-o pana la intunecarea totala a celorlalte. Si-apoi a prezentat aspectul acesta unilateral si gresit al crestinismului, ca fiinta lui adevarata, prietenzand pe seama lui universalitatea.

Catolicismul ar fi acceptat pretutindeni, cand rationalismul lui s-ar ocupa numai de cunoasterea naturii cand ar fi o metoda de cunoastere a naturii. Fiind insa vorba de raportul intre om si Dumnezeu, tocmai pentru ca e rational nu poate fi primit, intrucat pe de o parte orice interpretare rationala a domeniului transempiric e susceptibila de contestatii si in al doilea rand, oricare interpretare rationala e exclusivista si precisa, incat nu mai lasa loc nici unei alte interpretari.

Si apoi fiindca o religie rationala omoara religia traita, nu e religie. Catolicismul afirma ca o religie poate fi usor schimbata cu alta, intrucat schimbi o teorie cu alta, o suma de adevaruri cu alta, dar uita ca religia nu e o teorie, ci un mod de-a fi, si chiar cand ar fi teorie, cand ia respectiva teorie in serios nu se poate sa nu produca schimbari serioase in fiinta ta, macar in sens negativ. Chiar primind catolicismul-teorie, fiinta etnica a unui popor tot se altereaza, daca ia aceasta teorie in serios, macar in sensul ca va fugi si va bagateliza momentele in care se simte unit cu Dumnezeu.

Acestea sunt motivele pentru care nu poate ajunge catolicismul nicicand universal.

Universala va putea ajunge numai o religie care afirma unitatea lui Dumnezeu cu omul, aceasta unitate putand fi nuantata la infinit, dupa originalitatea fiecarui popor. Crestinismul tinde la un universalism variabil, la o unitate in varietate, care este o lege universala, si nu la un universalism abstract, caruia sa-i fie jertfita multilateralitatea.

Singura conditie ca un popor sa-si insuseasca real o religie, este ca sa poata framanta cuvantul propovaduit in experiente proprii si sa-l proiecteze intr-o lumina original colorata. Crestinismul la inceput e diamantul incolor care cuprinde in sine toate culorile, iar crestinismul actualizat e diamantul multicolor.

A doua nedumerire ridicata de dl. Frollo este: schimbarea unei religii e chestie de vointa. Asa spune Sfanta Scriptura si asa e firesc: mantuirea sta in stransa legatura cu responsabilitatea. Asadar si primirea catolicismului - chiar daca e un factor potrivnic nationalitatii, - e chestie de vointa.

Dar precum nu poti, oricat ai vrea, deveni ungur get-beget decat in cateva generatii, desi vei primi toate medaliile unguresti pentru straduintele tale, pentru ca esti cu intentia ungur, asa nici catolic nu vei fi decat tot peste cateva generatii, insa Papa te va acoperi cu toate laudele chiar daca pe ascuns te urmareste si te suspicioneaza in cateva generatii.

Parintele Dumitru Staniloae

26 Aprilie 2012

Vizualizari: 1958

Voteaza:

Intre Romanism si Catolicism 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

ortodoxia catolicismul

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE