Invatamantul teologic crestin in primele trei secole

Invatamantul teologic crestin in primele trei secole Mareste imaginea.

Invatamantul teologic crestin in primele trei secole

a) Istoria invatamantului religios crestin incepe odata cu activitatea Domnului Iisus Hristos. El este cel dintai invatator si modelul desavarsit pentru a fi urmat. Venind la "plinirea vremii", a adus cu sine si o invatatura noua dumnezeiasca, pentru ca El insusi era Dumnezeu.

Trimis de Tatal pe pamant cu o misiune sacra, El si-a directionat activitatea pe trei planuri : 1. ca Arhiereu, refacand legatura dintre Dumnezeu si om ; 2. - ca imparat, conducand pe oameni pe drumul mantuirii ; 3. - ca invatator si profet, aducand o invatatura noua, suprema si sublima : "Aceasta este porunca Mea : sa va iubiti unul pe altul, precum v-am iubit Eu" (Ioan XV, 12 si 17).

Mantuitorul este numit : Rabbi (Ioan XIII, 13-14). Insusi Iisus Kristos primeste si isi atribuie acest titlu, zicand : "Voi ma numiti pe mine invatatorul si Domnul si bine ziceti caci sunt" (Matei XXII, 8-10). El este invatatorul si modelul unei vieti morale noi, superioare, necunoscute pana atunci de nici o alta religie sau sistem filosofic. Invatatura Lui n-a fost si nu poate fi depasita de nici un sistem de gandire, filosofie sau religios, caci nici un alt intermediar de asemenea sistem nu si-a armonizat intr-atata invatatura propovaduita cu viata sa personala.

O caracteristica esentiala a invataturii Mantuitorului este caracterul ei universalist. "Si se va propovadui Evanghelia aceasta a imparatiei in toata lumea spre mantuire la toate popoarele" (Matei XXIV, 14). Apostolii au inteles mesajul acesta ca pe un imperativ si au continuat vestirea invataturii Domnului Hristos supunandu-se poruncii primite de la El : "Drept aceea, mergand invatati toate neamurile botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh" (Matei XXVIII, 19, 20). Invatatura si botezul erau atat de legate intre ele, incat Mantuitorul le-a cuprins pe amandoua intr-o singura porunca. Conformandu-se poruncii Mantuitorului, apostolii si-au inceput opera misionara prin predica, adica prin anuntarea noii invataturi aduse de Mantuitorul si numai dupa aceea administrau botezul celor care credeau si doreau sincer sa intre in crestinism prin aceasta taina.

Invatamantul in perioada apostolica avea ca obiect vestirea Evangheliei si se materializa prin predici care, uneori, se prelungeau mult peste miezul noptii. Amintim episodul din Troa, cand Sfantul Apostol Pavel si-a prelungit cuvantul pana la miezul noptii, iar un tanar cu numele Eutihie, sezand pe fereastra, a adormit si a cazut de la catul al treilea (Fapte XX, 6-12).

Nu se concepea, deci, crestin, cat de simplu, care sa nu fie instruit, cat de elementar, asupra invataturii crestine.

II. Invatamantul harismatic in perioada apostolica (didascalii)

a) Crestinismul, spre deosebire de paganism, este o religie-invatatura si trebuia in mod necesar sa aiba si sa desfasoare un invatamant religios. Invatamantul acesta a inceput cu insasi opera evanghelizarii si crestinarii, caci Biserica primara era prin excelenta o Biserica misionara.

Misionarii, fie ei apostoli, ucenici sau urmasii acestora, au fost primii invatatori ai crestinilor care ii pregateau pe acestia atat inainte, cat si dupa primirea botezului in problemele de credinta. Baza acestui invatamant o constituia invatatura Domnului Iisus Hristos si prin urmare avea o importanta deosebita pentru cei care se ocupau cu propovaduirea ei. Datoria acestora era ca invatatura aceasta sa ajunga la mintea si inima crestinilor, nefalsificata, dreapta si adevarata asa cum o lasase Mantuitorul. Scrierile Noului Testament si cele de mai tarziu ale parintilor apostolici sunt pline de indemnuri pentru pastrarea invataturii crestine curate (II Timotei II, 15-16). L-a inceput crestinii nu aveau voie sa citeasca nimic in afara de scrierile sfinte, fiind sfatuiti adesea sa se tina departe de scrierile paganilor.

Importanta invatamantului crestin facea ca acesta sa nu fie lasat la indemana oricui. Desi nu era exclus ca orice crestin sa poata castiga pe altii pentru credinta in Hristos, purtatorii calificati ai cuvantului lui Iisus erau harismaticii, adica acei crestini care se deosebeau prin darurile lor naturale si mai ales, prin cele ale Sfantului Duh si care erau investiti cu slujba cuvantului dupa felul darului lor : "Pe unii i-a pus Dumnezeu in Biserica, intai apostoli, al doilea profeti, al treilea invatatori..." (I Cor XII, 28).

Desi chemarea lor era unitara, in sensul mai larg al cuvantului, prin obiectul si scopul sau, care era vestirea Evangheliei lui Hristos, totusi, fiecare categorie din cele amintite si-a indeplinit misiunea potrivit chemarii sale speciale, in masura harului primit de la cel care i-a trimis. Referindu-se la aceasta, profesorul Teodor M. Popescu scrie : "Pe cand apostolul este misionarul profesionist, iar profetul organul inspirat care prezice, reveleaza, cearta si sfatuieste, didascalul este, asa cum arata si numele, invatatorul propriu-zis al comunitatii, cel care se ocupa mai indeaproape ci problemele de credinta si doctrina".

In triada de slujitori ai cuvantului lui Dumnezeu, didascalul este factorul esential al invatamantului crestin. Numai el are ca functie determinata invatatura. Data fiind importanta acestei functii pentru crestinism, permanenta prin insasi necesitatea ei, ea a supravietuit celorlalte.

Apostolii si profetii au indeplinit functii exceptionale, iar mandatul lor s-a sfarsit odata cu incetarea harismelor. Numai didascalul crestin a depasit epoca harismelor si s-a mentinut ca profesionist al invataturii, activ si indispensabil in viata Bisericii. Chemarea lui nu era conditionata numai de harisma, ea nu era numai un dar extraordinar, ci si o functie normala, obisnuita si permanenta a crestinismului, functie legata de natura si scopul ei deoarece crestinismul, fiind o religie-invatatura, a avut totdeauna nevoie de invatatori.

In ce anume consta invatamantul si cum il predau didascalii nu stim precis, activitateta lor nefiind descrisa mai amanuntit nici de scrierile Noului Testament si nici de scrierile parintilor apostolici. Presupunem insa ca acum preocuparea de baza era sa se aminteasca celor de curand convertiti la crestinism trasaturile fundamentale ale invataturii crestine.

Este stiut ca nu toti cati aveau predica apostolica se decideau pentru crestinism. Se cunosc chiar cazuri de crestini, care au renuntat dupa o vreme la credinta lor, redevenind pagani. Nu devenea deci crestin oricine asculta un apostol si nici nu ramanea crestin oricine se botezase. Iata de ce era necesar ca pe urmele apostolilor si misionarilor sa lucreze didascalii, care sa-i intareasca pe cei convertiti, sa intretina noua lor credinta.

Desigur ca invatatura didascalii or nu se reducea la o simpla repetare a predicii apostolilor. Trebuia ca elementele de credinta sa fie lamurite si adancite. Crestinii, oricat de simpli ar fi fost la inceput, isi puneau intrebari si isi aveau nedumeririle lor. Discutand intre ei, ajungeau uneori de la simple chestiuni de conduita zilnica la probleme de doctrina si morala. Din epistolele pauline reiese faptul ca in anumite comunitati, crestinii erau framanati de idei care produceau nedumerire si chiar tulburare, fapt ce impune interventia autoritara a Apostolului : "Iar de intrebarile nebunesti si de insirari de neamuri si de certuri si de sfadirile pentru lege fereste-te, caci sunt nefolositoare si desarte" (Tit III, 9).

"Astfel ca - afirma Eugene de Faye - in micile comunitati crestine, reflectia, gandirea, facultatile de rationament si discutiile se gaseau fara incetare. La Corint sau la Colose se constata o vie framantare de idei. Crestinul nostru este departe de a fi un spirit amortit si mediocru".

Cu atat mai mult se impune existenta, unui didascal care sa dea raspuns intrebarilor si sa risipeasca indoielile crestinilor, asigurandu-le acestora un minim de cunostinte, pentru a putea face fata atacurilor venite din partea paganilor. Unii istorici considera ca didascalii au fost instituiti de sfantul Apostol Pavel, care se preocupa ca in toate comunitatile nou infiintate sa existe oameni in stare sa explice si sa apere adevarul de credinta propovaduit de apostoli. Desigur, Sfantul Apostol Pavel a apreciat activitatea didascalilor, el insusi fiind foarte invatat, dar asa cum toti harismaticii timpurilor apostolice erau o aparitie proprie acelui timp datorita revarsarii din belsug a darurilor Sfantului Duh, didascalii nu pot fi priviti decat ca o institutie legata de actiunea Sfantului Duh. Nu se poate spune despre didascali ca au fost pusi in comunitate de apostoli sau cel putin nu era o regula pentru aceasta, asa cum erau pusi clericii.

O comunitate se putea constitui fara sa-i aiba, iar cand ii avea, nu si-i da prin alegere ca pe clerici si nici nu erau legati de o anumita comunitate. Ratiunea existentei si functiunii didascalului intr-o religie cu doctrina dogmatica si morala se impunea de la sine. Necesitatea invatamantului organizat era o realitate ce se acorda si cu intentia Mantuitorului de a trimite sa predice crestinismul "profeti si intelepti si carturari" (Matei XXIII, 34).

Cuvantul vestit trebuia repetat, lamurit, explicat si chiar aplicat. Daca cei doisprezece si sfantul Apostol Pavel aveau competenta s-o faca, posedand ca misionari darul invataturii intr-un grad deosebit, imprejurarile si caracterul misiunii lor nu le lasa timp pentru aceasta. Obligati prin calitatea lor de "trimisi" ca sa strabata pamantul si sa duca vestea cea buna lumii intregi, misionarii nu puteau sa ramana prea mult timp intr-un loc si sa staruie in instruirea celor botezati. Caracterul harismei profetice, de obicei inspirate, nu era, de asemenea, intru totul proprie invatamantului, cu toate ca si profetii erau slujitori ai cuvantului si colaborau astfel la opera invatamantului crestin. Iata de ce invatamantul crestin necesita ca om special pe didascal. Acesta se consacra invatamantului, avand pentru aceasta nu numai harisma, ci si cunostintele necesare, putand, in acelasi timp, sa se lege de o comunitate pe viata.

Se intelege, din aceste generalitati, ca obiectul didascaliei era invatatura Mantuitorului, evanghelia, asa cum a fost ea predicata de Apostoli, in ordinea doctrinara didascalii au fost preocupati mai ales de ceea ce era mai necesar de stiut din adevarurile de credinta ale evangheliei. Ei trebuiau sa cunoasca Vechiul Testament, sa fie obisnuiti cu interpretarea lui, sa-l puna de acord cu legea noua.

In primele comunitati crestine, continua sa se citeasca din cartile sfinte in care crestinii gaseau norme pentru credinta lor. Cartile Vechiului Testament le posedau crestinii, de altfel, adunate laolalta, pe cand evanghelia nu circula la inceput decat sub forma predicii orale, asa ca Vechiul Testament oferea o prima baza a invataturii formulate de autoritatea revelatiei. O anumita lumina asupra obiectului si formei invatamantului didascalilor o arunca unele scrieri postapostolice, indeosebi "invatatura celor doisprezece Apostoli", caracterizata ca fiind un catehism al timpului in care s-a scris. Desi din acest catehism care reprezinta cel mai vechi formular de invatatura crestina, chestiunile dogmatice lipsesc, locul si importanta acordate problemelor morale facand din el mai mult o cateheza morala, nu inseamna ca doctrina dogmatica lipsea din invatamantul crestin. Invatamantul harismatic nu era si nu putea fi lipsit de partea doctrinara.

"In nici un caz lipsa doctrinei dogmatice din prima scriere post-apostolica nu ne indreptateste sa credem ca primii crestini nu erau preocupati de doctrina. Morala crestina, ca o noua disciplina a vietii, presupunea credinta crestina. Apostolii si ceilalti misionari le-au invatat pe amandoua. Sfantul Apostol Pavel ne da cateva elemente in acest sens in epistola intai catre Corinteni unde vorbeste despre invierea Mantuitorului si aratarile Sale ulterioare. Multe alte marturii din Noul Testament si din scrierile parintilor apostolici confirma existenta unui invatamant dogmatic al misionarilor. Dar daca invatatura doctrinara nu lipsea din predica misionarilor, se intelege ca ea iti putea sa lipseasca nici din invatamantul didascalilor.

Pe de alta parte, invatatura crestina nu se putea margini numai la partea doctrinara, teoretica, nici in predica misionarilor, nici in activitatea didascalilor. Strans legata si conditionata de credinta era toata viata crestinului. In epistola catre Diognet citim: "nu este nici viata fara cunostinta, nici cunostinta dreapta fara viata adevarata". Rezulta de aici ca diadascalul crestin acorda acelasi interes atat laturii morale a crestinismului, cat si celei doctrinare. Sfantul Ignatie priveste in aceeasi stransa legatura viata adevarata cu credinta curata si rezuma oarecum in ele crestinismul: "Credinta si dragostea sunt totul".

Invatatura didascalilor imbratisa deci pe de o parte cunostintele religioase ale crestinilor, pe de alta parte viata lor morala: "cunostinta adevarata si viata adevarata".

b) Invatamantul catehetic in perioada apostolica

Catehumenatul a fost o institutie a Bisericii crestine primare, avand ca obiect pregatirea celcr ce doreau sa se boteze. Existenta si organizarea unei astfel de institutii se explica prin importanta si rolul pe care l-a jucat botezul in viata celor convertiti, cat si prin necesitatea de a admite in Biserica numai pe cei care meritau. Datorita nevoilor interne ale Bisericii, dar si din motive obiective in Biserica intrand si oameni cu conceptii si idei preluate din sistemele filosofice existente pe atunci, de timpuriu invatatura crestina incepe sa preceada botezul. Marturia o da scrierea "invatatura celor doisprezece Apostoli". Dupa ce arata care sunt cele doua cai pe care le poate urma omul: calea vietii si calea mortii, precizeaza : "cu privire la botez, asa sa botezati: Dupa ce ati spus mai inainte toate cele de mai sus botezati in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh".

Deci, inca inainte de sfarsitul secolului I, cei care doreau sa se boteze erau mai intai initiati in invatatura crestina. In acest context, unii istorici afirma ca atributiile didascalului se extindeau si asupra catehumenatului, L. Duchesne inclina spre o identificare a didascalului cu catehetul. Altii considera cele doua institutii, didascalia si catehumenatul echivalente, atribuind, in general, didascaiului, pe langa instruirea crestinilor si invatamantul catehetic ". Teodor M. Popescu afirma ca "aceasta inseamna o extindere si o adaptare a invataturii la necrestinii dornici de convertire, care se pregateau pentru botez si este un indiciu al trecerii de la harisma la profesiune".

Ca nu intra catehizarea direct si de la inceput in atributiile didascalului se vede si din aceea ca aceasta nu-i revenea in mod exclusiv. Acelasi lucru il faceau clericii, de toate treptele, lectorii si chiar diaconesele aveau un rol in catehizarea femeilor.

La inceput erau relativ usor primiti in crestinism cei care doreau sa intre. Faptele Apostolilor ne stau marturie prin episodul de la Cincizecime, asupra conditiilor simple in care se facea botezul. Dupa predica tinuta de Sfantul Apostol Petru, multimea intrebandu-l ce trebuia sa faca, acesta a raspuns : "Pocaiti-va si sa se boteze fiecare dintre voi in numele lui Iisus Hristos" (Fapte 11, 38). Alt invatamant catehetic in afara de predica misionara nu exista, deci, pentru acest timp, cu toate ca didascalii existau la acea data. Instruirea religioasa, atat de redusa inainte de botez, era completata dupa botez chiar de acei didascali. Numai asa se poate intelege didascalul-catehet. Deci, didascalul a fost anterior catehumenatului si era necesar chiar dupa organizarea acestuia.

Functia lui nu era identica cu catehizarea, nici legata sau conditionata de ea, ci paralela. E drept ca acesta indeplinea uneori si misiunea de catehet, desi functia lui de didascal era permanenta, dupa cum permanenta era si nevoia de invatatura. De aceea ea precede catehezei si-i supravietuieste, totodata. Prin urmare, cele doua functii nu se exclud reciproc, ci au coexistat atat cat a durat catehumenatul, ca doua ramuri ale invatamantului crestin aplicate la categorii diferite. Chiar daca intre invatamantul catehetului si cel al didascalului nu a existat o mare deosebire, trebuie admisa intre ele o deosebire de grad, in sensul ca didascalia era superioara catehizarii. Didascalia se adresa crestinilor, pe cand catehizarea se adresa celor ce doreau sa intre in crestinism. Notiunea si cadrul didascalului sunt mult mai largi decat cele ale catehizarii. Un didascal putea fi si catehet, pentru ca era mai intai didascal, un catehet nu era insa prin aceasta si un didascal. Desigur, didascalia s-a transformat cu timpul, largindu-si atributiile. De la didascalui harismatic al timpurilor apostolice ajungem inainte de sfarsitul secolului II la adevarati profesori de teologie a caror menire a fost aceeasi ca obiect si scop, invatatura crestina, dar pe alt plan si cu alte orizonturi.

Una din concluziile esentiale din cele aratate pana acum este ca in "veacul apostolic institutia catehumenatului isi are numai radacinile si inceputurile sale de modesta organizare. In intinderea acestui veac suflul de viata noua, de viata crestina intensa si curata ii atragea pe oameni catre Hristos. Exemplul de traire crestina era factor esential pentru convertirea multimii la Hristos, iar predica misionara dadea oamenilor prilej pentru cunoasterea si urmarea invataturii aduse de Hristos in lume.

Iata cateva motive, printre multe altele, care nu faceau necesara o catehizare staruitoare, sistematica si mai indelungata in veacul apostolic. Hristos traia cu adevarat, umpland acest veac si hranind cu prisosinta sufletele dornice de o viata noua.

Mai tarziu insa, chiar in veacul al II-lea crestin, necesitatea unei catehizari tot mai organizate si mai sistematice se facea din ce in ce mai simtita si mai necesara, pentru cei ce doreau sa primeasca botezul. Contactul mai apropiat al Bisericii cu mediul pagan prin convertirea la crestinism a unor oameni cu o cultura deosebita, atacurile venite din partea unor filosofi ca: Cels, Lucian de Samosata si mai tarziu Porfiriu, explica ivirea unui invatamant crestin organizat cu profesori si scoli, abia de acum inainte putand fi vorba de inceputurile unui invatamant teologic crestin.

Pe de alta parte, catre sfarsitul secolului II multi pagani profitand de o acalmie in viata Bisericii, in privinta persecutiilor indurate, au cerut sa fie admisi la botez. In fata acestei afluente, Biserica, care fusese de mai multe ori persecutata, multi crestini apostaziind si existand pericolul de a fi din nou persecutata, a trebuit sa se ingrijeasca sa nu primeasca in sanul ei decat pe cei care ofereau garantii suficiente de pregatire si devotament. In consecinta, Biserica are grija sa pregateasca temeinic pe cei care doreau sa imbratiseze crestinismul, impunand pentru candidati o perioada de noviciat, la inceput de cateva luni, pentru ca mai tarziu sa ajunga la o durata de 3 ani.

Incepand deci cu a doua jumatate a secolului al doilea, isi face aparitia institutia catehumenatului in mod organizat. Marturii in acest sens avem la Sfantul Iustin Martirul si Filosoful care afirma chiar existenta a doua categorii de catehumeni. Prima categorie o alcatuiau catehumenii instruiti elementar in invatatura de credinta si morala crestina. A doua categorie era alcatuita din catehumeni mai inaintati, din cei care nu se multumeau numai cu cunoasterea invataturilor crestine, ci simteau necesitatea launtrica de a se ruga continuu si de a participa la cultul divin. Numele de "catehumeni" il intalnim pentru prima data la Tertulian .

Tot in aceasta perioada se intalneste fie la Roma, fie la Cartagina, Alexandria sau Siria cuvantul "catehumeni" care desemneaza pe cei ce aveau sa primeasca botezul.

Institutionalizarea invatamantului (scolile teologice).

Alaturi de invatamantul care se adresa maselor largi de credinciosi sau neofiti, Biserica a trebuit foarte curand sa faca fata unui invatamant mai pretentios destinat unor crestini mai pregatiti, proveniti mai ales dintre pagani.

Apologeti ca Sfantul Justin Martirul si Filosoful, Tatian, Atenagora, Teofil si Irineu au fost nu numai filosofi care au vazut in crestinism expresia celei mai inalte idei religioase, ci si crestini care, prin stradaniile lor, si-au adus o contributie deosebita la dezvoltarea invatamantului crestin.

Scoala deschisa de Sfantul Justin la Roma intre ai carei elevi s-a numarat si Tatian poate fi considerata ca prima scoala catehetica. La inceput, Sfantul Justin dadea instructiuni in propria casa, care se pare ca era o scoala particulara. Apare astfel nevoia reprezentantilor Bisericii de a pregati oameni care sa cunoasca bine invatatura crestina si sa nu cada in rataciri.

Invatamantul profesat de nenumarate scoli pagane, in care se studiau, cu precadere, autorii clasici, cunoaste acum o inflorire nemaiintalnita. Pe de alta parte, numerosi crestini nu se multumesc numai cu simpla invatatura pregatitoare pentru botez, ci simteau nevoia unei cunoasteri mai profunde a invataturii crestine.

Crestinii cu multa greutate ingaduiau fiilor lor sa mearga sa studieze la inaltele scoli pagane in care crestinismul era atacat, iar elevii atrasi spre paganism. Este elocvent in acest sens, un fragment din scrisoarea lui Nicobul, nepotul Sfantului Grigorie, catre fiul sau caruia ii scrie : "Pleaca, fiul meu, pleaca departe; traieste cu bucurie, cu speranta si sanatate, mergi unde te atrage dorinta ta: la cantarile privighetoarei atice, la cetatea feniana unde se invata legile, la Alexandria de unde atatia oameni s-au intors bogati de stiinta... Dar sa ai conducator al vietii tale si al studiilor tale pe Hristos, acest cuvant viu pe langa care elocventa ta este nimic".

Toate aceste lucruri au concurat si au dus la aparitia scolilor catehetice. Cu timpul, aceste modeste scoli catehetice au devenit puternice centre de stiinta si cultura teologica care rivalizau cu stiinta timpului.

"Asupra timpului si modului cum au evoluat aceste scoli pana la jumatatea secolului al II-lea, nu avem stiri sigure, istoriografia bisericeasca nefiind precisa in acest sens. Istoricul Eusebiu de Cezareea, referindu-se la scoala din Alexandria, sustine ca originea ei urca pana in timpurile apostolice. Dupa un vechi obicei exista la ei un "didascaleion" al stiintelor sacre care s-a pastrat pana in vremea noastra...".

Cu siguranta ca astfel de scoli au existat daca nu in toate comunitatile crestine nou infiintate, cel putin in centrele mai importante ale lumii romane, precum Antiohia, Ierusalimul, Roma etc. Dupa toate probabilitatile, aceste scoli erau dependente de Biserica, caci episcopul se interesa indeaproape de soarta lor, intervenind in numirea si revocarea conducatorilor lor.

Organizarea acestor scoli pare ca a fost dintre cele mai rudimentare la inceput. Nu aveau local propriu, fapt pentru care cei ce le frecventau se adunau in casa didascalului. Intretinerea didascalilor era lasata pe seama comunitatilor respective. Uneori, acestia erau intretinuti de unii crestini mai bogati. Un oarecare Ambrozie din Alexandria intretinea pentru Origen un intreg personal de copisti si scriitori. Recrutarea auditoriului se facea din mediile cele mai diverse, existau elevi e toate conditiile si varstele, pagani, catehumeni sau crestini botezati.

Cu timpul, aceste modeste inceputuri didactice iau amploare, ajunand in secolul al III-lea la dimensiunile pe care le cunoastem cand scolile catehetice devin veritabile scoli de teologie crestina.

La inceput, foarte probabil, programa de studii cuprindea numai exegeza biblica, dar cu timpul, pe masura cresterii numarului si calitatii auditoriului aceasta s-a imbogatit. Daca la inceput crestinii au manifestat o anumita reticenta fata de cultura si stiinta pagana, cu timpul atitudinea lor s-a schimbat. Dupa Panten si Clement Alexanrinul, crestinii nu se pot dispensa de stiinta si filosofia pagana pentru intelegerea aprofundata a invataturilor cuprinse in Sfanta Scriptura.

Dar cel care a dat un impuls nou invatamantului crestin, organizandu-l dupa modelul scolilor pagane a fost Origen. In timpul sau invatamantul se desfasura in doua cicluri bine distincte : ciclul "artelor liberale", ce cuprindeau doua parti. Prima parte era compusa din: gramatica, retorica si dialectica, alcatuind ciclul triviu sau "cele trei cai". Cea de-a doua parte a artelor liberale cuprindea disciplinele: aritmetica, geometria, astronomia si muzica, alcatuind ciclul qua-riviu sau "cele patru cai". Aceste doua cicluri alcatuiau ceea ce in antichitate se numea enkyklios-paidia, sistem ce urmarea formarea unei ulturi literare fundamentata pe gramatica si retorica, care sa duca la realizarea unui tip ideal de orator.

Partea a doua a invatamantului practicat de Origen la Alexandria e ocupa cu teologia crestina, avand drept scop aprofundarea cunostintelor religioase ale crestinilor. Revirimentul produs de aceasta dezvoltare a invatamantului la Alexandria a atras un numeros auditoriu caruia se pare ca Origen cu greu ii mai putea face fata. In aceste conditii el si-a luat un colaborator in persoana lui Heracles. "Cand a vazut ca pentru el e prea mult sa se adanceasca atat in studiul teologiei spre a cerceta si explica Sfintele Scripturi, cat si in catehizarea celor ce veneau la el, incat nu-l mai lasau nici sa respire, Origen a impartit multimile facand apel la Heracles".

Incepatorii pe care ii instruia Heracles nu puteau studia altceva lecat ciclul profan, Origen ocupandu-se de cei mai avansati. Aceasta inseamna ca Origen selectand auditorii sai dupa aptitudinile naturale ale acestora, grupandu-i astfel pentru seriile de cursuri ale scolii, proceda dupa o stricta metoda pedagogica. "Ceea ce inseamna, asa cum afirma istoricul Danielou, ca in acest moment la Alexandria ne regasim in fata unui nivel de studii universitare ca pregatire pentru intelegerea Sfintei Scripturi".

Alexandria, orasul natal al lui Origen, era principalul centru cultural al imperiului roman si punctul de convergenta al tuturor curentelor spirituale. In toate culturile de aici simbolismul si alegorismul isi aveau locul si importanta lor deosebita. Asa se face ca Scoala din Alexandria a preluat prin Clement, dar mai ales prin Origen, metoda alegorica de interpretare a textului Sfintei Scripturi, alegorismul devenind specificul acestei scoli.

Dar nu numai la Alexandria intalnim in aceasta perioada un invatamant bine organizat. In Antiohia, una dintre marile metropole ale lumii antice, unde crestinismul a cunoscut o puternica dezvoltare inca din timpurile apostolice, a luat fiinta o scoala catehetica care, cu timpul, a ajuns sa rivalizeze cu scoala din Alexandria.

Desi exista de timpuriu aici o scoala crestina, totusi ea este unoscuta si se afirma abia in secolul III, odata cu venirea la conducere a lui Lucian de Edessa, unde exista o scoala crestina condusa de un anume Macarie. Scoala aceasta va juca un rol mai important in perioada urmatoare ce depaseste cadrul acestei lucrari.

Prin venirea lui Lucian de Samosata la Antiohia si stabilirea lui la conducerea scolii de aici, aceasta capata o orientare cu precadere spre exegeza biblica. Daca scoala alexandrina exceleaza prin alegorism, Scoala antiohiana, in opozitie cu aceasta, dezvolta si practica o alta metoda in interpretarea Sfintei Scripturi. Este vorba de metoda istorico-gramaticala aplicata la exegeza biblica. Scoala antiohiana a dat teologiei crestine in secolul al IV-lea pe cel mai mare exeget, Sfantul Ioan Gura de Aur.

Un alt centru important de teologie crestina a fost cel infiintat de Origen la Cezareea Palestinei. Izgonit din Alexandria, Origen s-a stabilit la Cezareea, acest fapt marcand cea de-a doua perioada a profesoratului sau. El a infiintat la Cezareea o scoala de teologie dupa modelul alexandrin.

Informatii pretioase asupra invatamantului practicat de Origen ne sunt relatate de Sfantul Grigorie Taumaturgul in discursul sau de multumire adresat lui Origen, la parasirea scolii. "El forma atat partea superioara, cat si pe cea inferioara a sufletului; pe cea superioara cu dialectica, pe cea inferioara cu stiintele naturii. Ne invata fizica, acea stiinta inalta si admirata de toti si celelalte discipline la fel de importante ca: geometria draga tuturor, ale carei date nu pot fi puse la indoiala si astronomia, stiinta inaltimii".

Concluzii

Venind sa mantuiasca lumea, Hristos a adus cu sine si o invatatura noua, dumnezeiasca. Deci, crestinismul este o religie-invatatura si a trebuit sa profeseze si sa dezvolte de la inceput un invatamant special.

Imprejurarile si conditiile in care a aparut crestinismul, framantarea si confruntarea ideologica dintre diferitele sisteme filosofice si religioase, au impus dezvoltarea si organizarea unui invatamant teologic prin care crestinii sa poata face fata numeroaselor probleme ce se iveau din aceasta confruntare.

Pe langa invatamantul profesat la inceput de didasealii harismatici, foarte curand s-a dezvoltat si un invatamant catehetic destinat celor ce se pregateau sa primeasca botezul. Acest fapt a dus la organizarea unor centre catehetice, la inceput destul de modeste, dar care cu timpul s-au transformat, prin invatamantul si metodele practicate de didascali ca : Panten, Clement si Origen, in adevarate scoli de teologie crestina.

Putem spune ca in amalgamul de idei si curente din aceasta perioada, singura invatatura si disciplina crestinilor a putut sa salveze crestinismul de la incercarea de anihilare venita din partea unor invatati pagani sau din partea imparatilor romani persecutori.

Scolile catehetice din Alexandria, Antiohia, Cezareea Palestinei si Edessa au jucat un rol important in viata Bisericii sub toate aspectele: misionar, doctrinar, moral etc. Ele au contribuit prin reprezentantii lor de seama la combaterea ereziilor in sinoadele ecumenice sau locale, dar si la precizarea si formularea adevarurilor de credinta in conformitate cu Sfanta Scriptura.

Parintele C. PATULEANU

09 Mai 2012

Vizualizari: 8759

Voteaza:

Invatamantul teologic crestin in primele trei secole 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE