Ironia si umorul romanesc

Ironia si umorul romanesc Mareste imaginea.

Trasaturile acestea ale spiritului romanesc stau intr-o continuitate cu desteptaciunea si mai ales cu pacaleala. S-ar parea ca pacalcala e ironia intrupata intr-o fapta. Totusi, pacaleala are ceva deosebit de ironic, precum ironia e mai mult decat o pacaleala neintrupata in fapte. Pacaleala tine mai mult de genul umorului. Pacaleala starneste rasul, ironia nu totdeauna. Ironia are in ea o malitiozitate, e o muscatura; ca pune in evidenta in mod direct un defect al celui ironizat, pe cand pacalcala lasa altora sa traga concluzia acestui defect, uneori neintentionand nici macar atat. Poate ca defectul pe care vrea sa-l puna in evidenta ironia e exagerat de ea sau chiar inventat; poate ca ironia e produsul unei invidii.

Nu se poate contesta ca romanul practica copios ironia.  Poreclele ce si le dau in sate este o dovada incontestabila despre aceasta, ca si toate caracterizarile si istorisirile hazlii care se pun in circulatie pc seama mai tuturor locuitorilor din sat, barbati si femei, tineri si batrani.

Literatura ca, epigrama si polemica folosesc, de asemenea, in mod frecvent ironia. Poporul practica ironia mai ales impotriva celui lenes si fudul, fata de cel gaunos si nefolositor ca om pentm oameni; prin ca exercita o adevarata pedagogic sociala.

Fara indoiala, ironia atesta un ascuti spirit de observatie, o fina sesizare a oricarei trasaturi ce se abate de la masura cuvenita, un uimitor dar de caracterizare a acestei abateri prin porecla corespunzatoare. Ea atesta, implicit, o lucida constiinta a ceea ce trebuie sa fie omul cu tot indefinitul lui si o intuitie a celei mai usoare strambaturi a chipului normal. S-ar parea ca poporul roman e necrutator in identificarea printr-o porecla a celei mai usoare alterari a chipului normal de om. Dar poate ca tocmai ascutita sa observatie il sileste sa exprime realitatea asa cum o cunoaste, sporind prin aceasta dosarul interminabil al testelor sau al caracterologiei umane, prin inregistrarea si fixarea tuturor formelor strambate pe care le poate lua realitatea concreta a chipului de om. In acelasi timp, prin aceste porecle si caracterizari se exercita o frana a societatii impotriva pornirilor  necuvenite ale fiecarui membru al ei, o presiune prin care-l indeamna pe cel in cauza la micsorarea defectului pc care i l-a surprins societatea, iar pe ceilalti sa se fereasca de diferite defecte exprimate prin porecle care circula in comunitatea din care face parte. Poreclele si caracterizarile ironice indeplinesc astfel o opera educativa.

Nu stiu daca mai exista popor care sa foloseasca atat de mult poreclele ironice in caracterizarea personajelor, ca popoul roman. Romanii se dovedesc in aceasta demni urmasi ai romanilor sau inruditi sufleteste cu ei. Poreclele ironice au devenit nume de familie: Vulpe, Lupu, Ursu, Mata, Bivol, Schiopu, Stangaciu, Surdu, Flamandu etc. Desigur, numele acestea de familie nu si le-au dat insesi familiile in cauza, ci le-au fost date, iar ele, pana la urma, s-au obisnuit cu aceste nume oficializate. Membrii familiilor insisi folosesc pentru ceilalti membri ai lor diminutive mangaietoare, care sunt apoi folosite si de prieteni. In aceasta privinta, romanii sunt iarasi neintrecuti: Puiu, Puisor, Papusa, Sandel, Danuta etc. Tandretea si ironia fac astfel casa buna. Grecii nu folosesc nici nume ironice, nici diminutive. Slavii folosesc diminutivele, dar mai putin poreclele. Grecii scot in relief, prin numele ce le dau, insusiri pe care ar vrea sa le aiba persoanele respective: Fotin (Luminosul), Agatia (Buna), cand nu le pun in legatura cu Dumnezeu (Teodor, Teofil), cum faceau si evreii. Germanii urmaresc prin numele lor acelasi lucru: Hermann (Domnul), Friederich (Domnul Pacii), Gottlieb (Iubit de Dumnezeu). Asemenea nume serioase nu se preteaza insa la forme diminutivale. Popoarele respective sunt inchise oarecum in solemnitate in relatiile dintre persoane. Desigur, numele evreiesti si grecesti fie ca pun persoanele in legatura cu Dumnezeu, fie ca scot in relief insusiri placute lui Dumnezeu si societatii, exprima o spiritualitate (Pacea, Porumbita, Virtuoasa - Irina, Peristeri, Aretia ctc.) si o tinta pentru aspiratiile nobile ale omului, pe cand numele germanice scot in relief puterea, stapanirea, pacea prin forta, domnia, bogatia (Hermann, Richard, Siegfried etc.). Solemnitatea primelor e umana, e comunicabila, e accesibila tuturor, indica un ideal de desavarsire umana; a ultimelor e senioriala, distanta, sustinatoare a ordinii exterioare. Ea e caracteristica mentalitatii occidentale, mai putin preocupata de umanismul desavarsirii.

Romanii au luat nume care exprima relatii cu Dumnezeu sau insusiri de spiritualitate de la greci si de la evrei, ca si slavii. Nici unii, nici altii nu le-au tradus in limba lor. Ei tin prin aceasta oarecum acoperit sensul lor solemn, grav. Prin aceasta si-au deschis calea spre a le face familiare. Teodor (Darul lui Dumnezeu) a devenit Toader sau Doru. Taina fiintei umane nu s-a pierdut prin aceasta, dar in taina ei s-a accentuat mai mult dimensiunea indefinitului uman revelat in familiaritate decat a infinitatii supraumane, in care omul isi are radacina si sustinerea. De aceea, romanii si slavii au putut exercita asupra acestor nume solemne imprumutate pornirea tandra de a le preface in diminutive. Prin aceasta le-au facut si mai umane, manifestand spiritul de comuniune care anima aceste popoare. In afara de aceste nume imprumutate in forma netradusa, romanii au folosit nume imprumutate de la ceea ce este frumos in natura si in viata: Florin, Doina, Viorel etc., care exprima ele insele un sentiment de tandrete.

Numele de lauda grecesti, evreiesti, germanice pun in relief fara indoiala, taina persoanelor, dar, pe de alta parte, ele par romanului suspecte de bombasticism si de ipocrizie, ca orice compliment exagerat. De aceea, imprumutandu-le pe cele dintai, nu le-au tradus. In afara de aceea, ele pun in relief mai mult taina solemna a persoanei semenului decat sensibilitatea lui umana. Romanul parca vrea sa umanizeze relatiile, sa usureze comunicativitatea intre persoane, chiar prin numele ce le-a creat el insusi pentru ele sau prin forme diminutive, pe care le-a dat solemnelor nume grecesti si evreiesti. Aceleiasi umanizari ii servesc si poreclele. In acest numitor comun al umanizarii se intalnesc diminutivele tandre si poreclele ironice. Ele nu sunt numai contrarii, ci au si ceva comun prin scoaterea in relief a omenescului, in cadrul caruia relatiile sunt fie tandre, fie hazlii.

Dar nota umana a ironicii poreelelor descopera, socotim, in general, o insusire a ironiei romanesti, prin care ea depaseste simpla malitiozitate, simpla pornire dusmanoasa de a expune pe cei ironizati rusinii publice.  Chiar cuvantul batjocura, care e identic printr-o parte a intelesului lui intelesului ironiei, ba chiar intr-un grad agravant, arata aceasta. Desigur, a-l expune batjocurii publice pe cineva inseamna, in cazurile unor pacate grave ale aceluia, a face un lucru aproape nimicitor pentru existenta onorabila a aceluia in societatea respectiva.

Dar expresia Imi bat joc n-are intotdeauna un inteles tot  asa de grav, desi la persoana a doua si a treia: De ce ti-ai batut joc de cutare? Si-a batut joc de cutare, Si-au batut joc de cutare, expresiile acestea pot insemna o tratare nemiloasa a aceluia, o reducere a lui la starea unui obiect lipsit de demnitate si vrednic de dispret, deci privat prin aceasta de cinstea cc i se cuvine unui om. De fapt, se si zice: M-a facut obiect de batjocura. Dar folosita la persoana intai, expresia apare cu o gravitatc atenuata. Poate ca cel ce-si bate joc simte o anumita frana interioara in actul lui de bataie de joc sau in pornirea de a-si bate joc. Numai vazuta din afara bataia de joc apare foarte grava si condamnabila fie pentru ca cel ce a facut acest lucru e considerat ca a eliminat realmente din sine orice sentiment de frana interioara, fie pentru ca in general romanul vrea ca in actul bataii de joc cel care-l savarscste sa aiba sentimentul unei frane, a unei limite, si acest sentiment nu e vazut din afara. O bataie de joc care a trecut de o anumita limita sau nu arata in cel ce a savarsit-o un sentiment de limita, nici nu mai e propriu-zis o bataie de joc, in sensul originar al cuvantului.

Sensul originar al expresiei Imi bal joc sta, se pare, in legatura cu jocul. Imi bat joc a trebuit sa insemne la inceput: ma amuz putin pe socoteala celuilalt; dat totul este un joc lipsit de gravitate. Sau, si mai probabil, ci sta in legatura cu strigatura de la joc. Imi bat joc ar putea insemna in acest caz: Il bat in joc, cu o strigatura ironica. Ma razbun prin ras, prin joc. Poate ca si celalalt raspunde, si in acest caz are loc o lupta, care e, in acelasi timp, un joc.

Dar chiar daca ironia si mai ales in forma ei de batjocura ia, in cazuri particulare, forme excesive, golite de umanitate, in general ea nu merge pana la ultima cruzime, ci e oprita la o anumita limita de un sentiment de intelegere, de mila. Simtul de masura si de umanitate se trezeste in scurta vreme si in cel pornit spre ironie, spre batjocura la adresa cuiva. Adeseori ironia trece in umor, daca nu e amestecata de la inceput cu umorul; zambetul ironic are de la inceput sau capata pe parcurs o nota de ingaduinta. S-ar putea spune ca ironia si umorul nu sunt doua atitudini separate, care nu pot coexista in referirea cuiva la una si aceeasi persoana sau in unul si acelasi moment al unei referiri la o persoana, ci ele coexista sau trec una la alta. Romanul rade de slabiciunea altuia sau de greseala lui, dar in acelasi timp sau imediat dupa aceea il si intelege. Adesea, mai ales cand acela nu a comis pacate grave sau nu le comite continuu dintr-o rautate. In cazurile din urma ironia lasa loc chiar condamnarii sau e amestecata cu ele. Dar cand imprejurari reale nu justifica asemenea condamnari, foloseste numai ironia. Dar printre fulgerele privirilor zambitor-sarcastice ale ironiei apar razele privirilor zambitor-intelegatoare ale umorului. Sunt si cazuri cand ironia este despartita de umor, si umorul de ironic. Dar se pare ca de cele mai multe ori ele se prezinta amestecate si reciproc atenuate. Romanul rade de greselile altuia, dar nu-l condamna definitiv, ci il iarta. Nu voieste moartea pacatosului. Are inima moale, se intoarce usor, o vorba buna il imblanzeste; o explicare a situatiei grele, care l-a tacut pe altul sa greseasca, il induioseaza. Iarta si pe dusmanii de care spunea mai inainte ca nu-i va ierta niciodata. Noi n-am avut revolutii sangeroase. Caragiale isi ironizeaza eroii, iar acestia se lupta intre ei, pana la urma insa ii iarta si el, si apoi si ei insisi se iarta intre ei. In final, invinge duiosia. "Oameni suntem" e o expresie caracteristica, prin care explica iertarea ce si-o acorda. Observarea ascutita a defectelor umane fundeaza, in acelasi timp, intelegerea neputintelor, a limitelor umane. Cunoasterea patrunzatoare de om explica atat ironia, cat si iertarea romaneasca. Trecerea usoara de la ironie la umor o arata si faptul ca pentru amandoua poporul are acelasi cuvant: haz.

Romanul se caracterizeaza printr-o mare fluiditate a starilor sufletesti, in care se succeda judecati aspre si iertari, condamnari pripite si elanuri intelegatoare. El nu se pietrifica cataleptic in conformarea cu un principiu, ci traieste toate starile fiintei umane. Nu-si ingusteaza umanitatea printr-un principiu invariabil aplicat. Se spune ca datorita acestui fapt nu suntem in stare sa creem o ordine inflexibila, rigid respectata, o uniformitate sigura, un legalism de fier care sa ne puna la adapost de tot felul de abateri, de acte de incorectitudine; ca acoperim cu cearceaful iertarii si incurajam prin aceasta actele de calcare a legilor si ale moralei. Ironia si batjocura exercita, in parte, o cenzura si o frana in calea abaterilor, a actelor de incurie, dar cenzura aceasta e atenuata la randul ei de iertare sau de zambetul iertator al umorului. Caragiale nu indica nici un caz de pedepsire a vreunuia dintre eroii sai vinovati de abateri de la corectitudinea sociala si morala, si el insusi invaluie totul, pana la urma, intr-un zambet de umor iertator. Sau poate ca in tot timpul aluziile la actele de incorectitudine ale eroilor sunt facute intr-un spirit de umor ironic.

Se pare totusi ca o anumita frana in calea unei disolutii sociale si morale e tinuta de insasi umanitatea mereu activa a noastra, de insasi sensibilitatea acestei umanitati. Limitele umanitatii de la care poporul nostru nu se abate, in general, sunt tarmuri intre care se misca apele relatiilor dintre noi, fara sa treaca peste ele. Incorectitudinca unora e biciuita si tinuta in frau de ironia altora, ea insasi retinandu-se de a merge prea departe. Intr-o desfasurare dezinvolta, din grija celui incorect de a se bucura de un nume bun. Dusmania e atenuata de induiosare, de trebuinta comuniunii, de o suferinta a dusmanului, de vorba buna a aceluia. Totul e fluid din pricina unei trairi integrale si sensibile a umanului. Daca aceasta ne face mai putin apti de o ordine exterioara rigida si uniforma, ne, pazeste, in acelasi timp, de iesirea din tarmurii unei anumite ordini mobile a umanului. Functionarul care are in grija lui pazirea unei anumite legi ocoleste uneori unele din formele ei, poate nu numai pentru un folos material ce-i vine din aceasta, ci pentru ca se inmoaie usor sub influenta relatiei de umanitate pe care o stabileste cu el printr-o mica atentie ce i-o ofera cel ce-i cere acest favor; alteori, aplica toate formele sau le inmulteste cu rigiditate excesiva. Legile nu raman o realitate cu totul obiectiva pentru romani, ci prezenta umanului se face adanc simtita in aplicarea lor.

Ce-i de facut fata de aceasta comportare? Sa se lase totul in grija omeniei noastre sau sa se insiste pentru o incadrare severa a tuturor in toate formele legii, ocolindu-se orice infiltrare a umanului in aplicarea legilor? Socotim ca primul lucru nu e de recomandat, iar al doilea s-a dovedit mereu ca e greu, daca nu imposibil de realizat numai prin mijloacele sanctionarii oficiale.

Poate ca ceea ce e recomandabil de facut aici, in primul rand, educatia mai insistenta pe linia omeniei noastre, pentru a o face sa se activeze nu numai prin natura ei, miscata de anumite imprejurari externe, ci si intr-un mod constient si voluntar si in relatia fiecaruia cu toti semenii sai; un alt ajutor la remedierea acestei situatii l-ar putea aduce activarea mai serioasa a supravegherii comunitatii, cu vointa ei de a face pe toti membrii ei sa practice relatia de umanitate intre toti si condamnarea celui ce, practicand aceasta relatie numai cu cei de la care se bucura de o atentie, o neglijeaza in raport cu ceilalti; in al treilea rand, e de asteptat ca, pe masura ce comunitatea romaneasca realizeaza o mai mare egalitate intre toti membrii ei, micile atentii primite de un functionar nu-l mai pot tenta, caci nu-l pot ridica din starea de egalitate cu toti membrii societatii.

Trebuie spus insa ceva si despre semnificatia umorului romanesc in el insusi. Fara indoiala, umorul detine un loc important in viata poporului roman. El e zambetul aproape permanent in care se exteriorizeaza spiritul lui. Prin el, romanul manifesta o robustete de spirit nedoborata de greutatile vietii, oricat de mari ar fi ele. El a invatat ca greutatile nu sunt mai tari ca forta lui vitala, ca forta omului in general, ca tristetea rasare dintr-o nerabdare si disperare care inseamna abdicarea dela viata. Umorul a fost o forma de lupta si un sentiment de superioritate a poporului nostru fata de greutati. Tocmai de aceea a fost si o comunicare de putere catre semenii aflati sub povara greutatilor. Prin aceasta, a fost o incurajare a lor. Poate ca la putine popoare umorul are un atat de mare rol, ca o importanta forma de putere in comuniune, de sustinere reciproca in comuniune, ca in viata poporului roman. Aceasta pentru ca putine popoare au fost confruntate timp atat de indelungat cu greutatile si au experiat atat de mult superioritatea fortei vitale a omului in comuniune ca el. Numai la englezi umorul mai are un rol asa de mare, dar el nu e insotit de atata zambet, poate pentru ca nu e un mijloc de calda comuniune.

Zambetul e, in general, deschiderea fiintei umane spre semenul sau; daca intalnirea e o sarbatoare (Saint-Exupery), zambetul exprima bucuria acestei sarbatori. Zambetul face sa cada zidul dur si opac al despartirii dintre persoane. Prin zambet, zidul despartitor devine transparent si se realizeaza comuniunea si un spor de putere intre cei ce-si zambesc. Iar umorul e o talmacire a acestei constiinte de putere in comuniune. Umorul e o sfidare aruncata greutatii si o hotarare de a o infrunta fara teama, cu toata constiinta marimii ei. Dar aceasta se face intr-o comunitate si pentru o comunitate.

S-ar putca spune ca cxista un zambet special in fata greutatilor, prin care omul le diminueaza sau isi sporeste puterea in fata lor de dragul comunitatii, pentru intarirea ei. Umorul are mai ales caracterul acestui zambet. Prin el se afirma constiinta superioritatii umane in comuniune in fata oricarei greutati, chiar in fata mortii. Exista in acest fel de umor un eroism. Eroismul se manifesta in demitizarea puterii adversarului, si prin aceasta in constiinta superioritatii proprii, spre intarirea comunitatii.

Un zambet de acest fel insoteste si amintirea modului cum a fost biruita o greutate. Iar umorul inrudit cu el este comunicarca nepretentioasa a acestei biruinte; prin el, eroul prezinta micsorata greutatea biruita pentru a nu-si etala meritul sau. In umor, de cele mai multe ori, omul se demitizeaza, am zice, pe sine insusi, dupa ce a repurtat o biruinta, sau ia masuri pentru a nu fi vazut mai mult decat este. Numai daca se poate demitiza pe sine insusi, dupa ce a invins pe adversar, l-a putut demitiza si pe acela in preajma luptei sau invers: numai pentru ca l-a putut demitiza pe acela inainte de lupta se poate demitiza si pe sine dupa victoria obtinuta. In acest umor al demitizarii proprii, omul manifesta o lucida constiinta a smeritelor sale dimensiuni, dar, in mod paradoxal, tocmai prin aceasta pune in lumina si mai mult micile dimensiuni ale adversarului cu unele greutati invinse. Iar aceasta o face iarasi pentru intarirea comunitatii: ceea ce a putut face el, biruind pe adversar, pot face si ceilalti membri ai comunitatii. El nu e o fiinta exceptionala.  S-ar putea spune ca umorul e discursul cel mai eficace al romanului pentru intarirea fratilor sai la lupta cu greutatile, cu dusmanul.

Poporul nostru are un acut sentiment de aversiune fata de orice teatralism si-l biciuicste necrutator cu ironia sa. Catavencii si toata galeria de figuri "importante" ale vietii politlce "impovarate" de grija poporului, sunt demascate de Caragiale in toata mizeria lor. Poporul nostru accepla teatrul pe scena, dar rade de el in viata. El se induioseaza de suferinta pc care o descopera in viata, dar care nu se etaleaza teatral, ci se ascunde, poate se ascunde chiar sub umor. Teatrul de pe scena il induioscaza, pentru ca descopera astfel de drame traite cu discretie sau croisme ascunse cu grija de personajele infatisate.

Poporul nostru iubeste umorul in toate imprejurarile, si lipsa de umor e resimtita aproape ca un defect moral si ca o lipsa de gratie si de putere. Sadoveanu, Creanga, Cosbuc, cei mai autentici talmacitori ai spiritului romanesc, poarta marca autenticialtii lor si prin paginile de umor pc care le cuprinde opera lor. Batranul Caliman cade in lupta de la Podul Inalt, rostindu-si vorba lui obisnuita de mirare in fata oricarei situatii iesite din comun: "mare pozna!", iar fiul sau, Onufrei, caruia muribundul ii aminteste de randuiala de inmormantare ce trebuie sa i-o implineasca, ii raspunde: "Da, tatuca, n-om mai avea din ce da orz cailor..., dar eu te-oi pune in sicriul Domniei tale, cum ai poruncit".

Seninatatea moldovenilor in fata razboiului si a eventualei morti, seninatate care le dadea putere sa si glumeasca, le venea din increderea intr-o randuiala mai inalta, care le impunea sa apere cu orice pret legea de viata a poporului roman, si prin aceasta insasi fiinta lui: "Noi n-avem alta de facut, spunea batranul Manole Par Negru, decat sa murim pentru legea noastra. Noi ne-om infatisa la scaunul Imparatiei celei ce sta deasupra veacurilor si lumilor si ne-om da seama cu sufletul." Vitejie neteatrala, moarte firesc acceptata, gluma practicata pana in clipa din urma formeaza un ansamblu coerent.

Cosbuc ne-a lasat un monument al acestui umor al demitizarii propriu poporului nostru, imbinat cu o fina ironie inmuiata si la fel de demitizanta, indreptata spre craiul Sobieski, spre generalii lui, in poezia Cetatea Neamtului. Ostasii moldoveni raspund ghiulelelor trimise din tabara lui Sobieski, aparandu-si ceaunul de mamaliga. Onofrei le deschide polacilor poarta cetatii cu conditia sa inceteze cu marsurile de care e satul si sa traga mai bine o sarba, iar craiului, care crede ca Onofrei are in traista gloante si branza, ii ofera pogace si usturoi, ceea ce il face pe crai sa-l pupe de bucurie.

Precizand cele spuse mai inainte despre ironie, am putea spune ca poporul nostru o foloseste mai mult ca mijloc de demitizare a unor adversari, deci ca umor, in scopul de a-si micsora teama de ei si de a-si afirma superioritatea, nu ca o expresie a unei malitiozitati. Ironia lui este in toate aceste cazuri mai degraba umor, desi cel vizat de ca poate sa o simta ca ironic.

Astfel, in vreme ce Occidentul a practicat in evul mediu mitizarea cavalerilor si a femeilor de la curtile senioriale (a se vedea mitul Niebelungilor), pentru ca in epoca inceputa prin Renastere sa-i coboare si pe ei la nivelul omului redus la egoismul placerilor si al intereselor (Balzac), poporul roman n-a avut nici un ev mediu al mitizarii si n-a coborat nici in epoca moderna pe om in noroiul pasiunilor, ci a pus in evidenta, prin umor, umanul integral, dezbracat de penajul pompei, dar inteles si simpatizat in taina lui facuta accesibila (Sobieski, In Cetatea Neamtului). Incat s-ar putea spune mai degraba ca nepracticand o mitizare in evul mediu (laudele cantaretilor de la curtile feudalilor n-ajungeau la urechile lui, caci circulau in limbi straine ),n-a practicat nici o demitizare propriu-zisa. Sau, mai bine zis, ii mitiza pe feudali in felul lui, invaluind intr-o atmosfera tenebroasa, fantasmagorica, suspecta rautatea lor, dar prin aceasta facandu-i obiect de dispret. Proprietarii castelelor erau pentru el, cu limba lor in parte omeneasca, in parte neinteleasa, cu infatisarea lor in parte omeneasca, in parte schimonosita si intunecata, cu o putere ambigua superioara, inferioara fata de cea a omului de rand, dar pusa in slujba rautatii lor, erau niste zmei, care luau din sat cate o fata frumoasa cu sila, dar care pana la urma erau invinsi de Fat-Frumos, om numai, in omenescul lui integral fiind insa ajutat de puterile binelui.

Umorul romanesc care, referit la un adversar, porneste de la faima superioritatii acelui adversar, dar manifesta increderea ca acel adversar va fi biruit, se intemeiaza pe constiinta ca o superioritate care slujeste raului este numai o superioritate paruta, care pana la urma isi va da pe fata slabiciunea. Practicand acest umor, poporul roman dovedeste si un ascutit simt al umorului real.

Atat umorul fata de puterea adversarului, cat si umorul care trateaza cu superioritate propriasi durere si chiar teama de adversar, arata o vitejie poate mai mare decat cea afisata prin fanfaronada cavalerilor. Hazul facut de propriul necaz arata ca romanul vede sub suprafata dureroasa a existentei sale un adanc uman si suprauman, care-i da incredere si optimism. Hazul facut de propria-i vitejie e o masura luata impotriva orgoliului, care-i cea mai copioasa sursa a mitizarii, care izoleaza pe cel mitizat si are efecte rele pentru ceilalti oameni.

Desigur, demitizarea propriei persoane prin umor si a adversarilor prin ironia inmuiata in umor, cu tot realismul ei, implica un anumit relativism in ce priveste ispravile si posibilitatile omului, dar nu si un relativism in ce priveste taina indefinita si uimitoare a persoanei umane vazute in inradacinarea ei, in adancimea infinita a existentei totale. Umorul uneste, paradoxal, gluma cu seriozitatea, cu gravitatea. Umorul nu merge pana la anularea propriei persoane sau a altora, pana la un scepticism paralizant. In umor, omul se cumpaneste intre a se lua pe sine si a nu lua pe altii prea in serios si intre constiinta ca nu e totusi de bagatelizat nici el, nici altul. Prin umor, omul referit la sine se face agreabil altora, aratandu-se lipsit de tepii orgoliului si ai rautatii; prin umorul referit la altul cauta sa-l faca si pe accla agreabil, accesibil, despuindu-l de false podoabe intimidante, mai bine zis aratandu-l in neputinta de a-si camufla deplin umanitatea in astfel de podoabe. Poporul nostru savureaza cu mare placere demitizarea pomposului gaunos, fie ca pompa e folosita pentru asuprirea altora, fie dintr-o simpla prostie. In cazul din urma, prin umor se castiga si o anumita simpatie pentru omul descoperit in autenticitatea lui, dar si pentru stangacia cu care isi acopera aceasta autenticitate in podoabele artificiale. Romanul dovedeste prin aceasta si un ascutit simt al realului uman.

Umorul sta in stransa legatura cu luciditatea poporului roman. Luciditatea aceasta nu e tragica, ea nu descopera sub aparentele dureroase sau teatrale ale vietii o esenta problematica sau amenintata de neant (ca Cehov in eroii sai, ca Sartre, ca Heidegger), ci o esenta cu mult mai tare. Dar aceasta esenta e tare in modestia ei, in constiinta intemeierii sale in ceva superior omului insusi. Ea da temeiuri de incredere optimista tocmai prin modestia prin care-si descopera in aceasta adevarata tarie a ei. Ea e sigura pe ea, pentru ca s-a descotorosit in radacinile ei supraindividuale.

Prin umor, romanul descopera natura cea buna dincolo de prezumtioasele si inconsistentele podoabe in care ea vrea uneori sa se acopere. Demitizarea e o persiflare a acestor podoabe, nu a umanului insusi. Iar cand in actele marete se exprima umanul insusi, cand aceste acte sunt consistente, cand un om se ridica cu adevarat la inaltimea lor, romanul manifesta cel mai mare respect fata de acest om. El nu ii va demitiza niciodata pe Stefan cel Mare, pe Mihai Viteazul, pe Horia, pe martiri, pentru ca ei sunt asa cum s-au manifestat. Ceea ce pare altora mitic la ei este cea mai autentica realitate. Nemitizarea lor inseamna  recunoasterea ca ceea ce spune mitic despre ei este cea mai umana realitate, chiar, in acelasi timp, recunoasterea ca umanul s-a inaltat in ei si se poate inalta si in altii la trepte nebanuite, prin efortul uman ajutat de puterile supraindividuale, dumnezeiesti.

Umorul usureaza relatiile umane nu printr-o coborare cinica a partenerilor, ci printr-o punere in relief a umanitatii simpatice a fiecaruia. Umorul descopera si activeaza umanul, si prin aceasta relatiile umane dintre oameni. Umorul nu reduce numai la proportiile reale, mai modeste decat par, persoana umana, ci descopera si ceea ce e bun, simpatic, demn de iubit in om, Ii descopera umanitatea cu mult mai frumoasa decat penele lucitoare, dar inconsistente, in care vrea sa se acopere sau sub care adeseori omul isi uita adevarata frumusete si caldura.

Romanul e un mare mester in a descoperi si activa prin umor umanitatea reala. Numai in cazurile cand incercarea de umanizare prin umor nu ajunge usor la rezultat el recurge la operatia mai aspra, a ironiei, dar tot in scopul descoperirii si activarii umanului.

Un domeniu particular al umorului romanesc e cel referitor la copii. Aproape toate relatiile adultilor cu copiii, cand acestia nu trezesc o prea mare ingrijorare din cauza bolii sau a dezmatului, sunt imprimate de umor. Romanul intelege ca copilul creste in atmosfera de incurajare a zambetului, a umorului zambitor, plin de incredere in taria de a infrunta greutatile vietii. Copilul trebuie ferit de spaime; fiinta lui frageda trebuie pazita de biciuirea apasatoare a grijilor grave, de sentimentul de neputinta a celor mari, de incruntarea oamenilor tematori de existenta lor. El trebuie sa aiba continuu sentimentul ca cei mari sunt mai tari decat toate imprejurarile vietii, pentru ca sa se simta langa ei la adapost de orice spaima. Copilul continua sa se dezvolte in leaganul cald al interiorului sufletesc al celor din jurl copilului, deschis lor cu iubire, cum s-a dezvoltat in primele noua luni in dulceata sanului matern, nu in raceala dintre zidurile care inchid in ei insisi pe oamenii dusmaniti sau preocupati peste masura de interesele lor egoiste. Intr-o asemenea ambianta, copilul s-ar simti ca intr-un pustiu cu serpi, strivit de toate spaimele.

Copilul are o incredere naturala in oameni, pentru ca nu le-a cunoscut inca meschinaria, pentru ca aceasta incredere le este alimentata de zambetul, de umorul lor si e bine sa aiba aceasta incredere, pentru a nu li se strivi, in sambure, curajul in fata vietii. Necunoscand greutatile vietii si rautatea oamenilor, pentru ca cei mari le ascund, ei au o incredere adorabila in puterea lor de a rezolva probleme peste masura lor, si cei mari o trateaza cu umor, recunoscandu-le-o si incurajandu-le-o zambitor. Umorul, in relatiile cu copiii, indeplinestc un mare rol pedagogic. Cine nu zambeste in fata ochilor increzatori si nevinovati ai copilului, devenind si el in acea clipa copil, nu mai are in el nimic din nevinovatia de la inceput a naturii umane, nu mai e in stare sa realizeze cu el comuniunea in acea nevinovatie, ba nici comuniunea cu cei mari. Oamenii nu nasc numai copii, ci ii si cresc in ambianta comuniunii. Daca n-ar mai fi capabili sa le ofere aceasta comuniune, nu i-ar mai putea creste si nici n-ar mai simti dorinta de a-i naste. O societate fara copii e o societate care a pierdut umorul, si-a dus individualismul pana la gradul de suprema pustiire. Adultii realizeaza intre ei insisi o comuniune in nevinovatie in fata copiilor in aceasta opera de crestere a copiilor, din puterea pe care o primesc de la copii. Prezenta copiilor exercita o influenta binefacatoare asupra celor adulti, o actiune de umanizare si de unificare a celor din jurul lor, adica mentin pe oameni in umanitatea lor. Unde se evita nasterea de prunci si cresterea lor ca o povara, dintr-o menajare a comoditatii individuale, folosindu-se raportul intre sexe numai pe muchia ingusta a satisfacerii pasiunilor carnii, s-a produs o mare cadere din umanitate, s-a redus considerabil platforma comuni unii dintre barbat si femeie.

Acolo, cei doi poli complementari ai umanitatii nu-si mai aduc toata bogatia lor specifica In existenta, noutatea si bucuria  continua care imbogateste existenta; reducandu-se comuniunea intre ei, nu se mai efectueaza nici armonizarea bogata intre ci, iar urmarea este indusmanirea si lupta intre ei sau scarba invinsa numai carnal in momente izolate. Oamenii care nu mai vor sa aiba copii, care nu se mai bucura de copii, cad la o treapta mai jos, decat cea a animalelor si la o existenta chinuita, pe care acestea nu o cunosc. Uscaciunea vietii lor e intrerupta numai de betia sincopata, lipsita de bucurie bogata si substantiala, manifestata in dezlantuirea de scurta durata a pasiunilor carnale.

Frecventul umor al poporului roman, cu mare iubire de copii pe care el o manifesta, i-a usurat greutatile nasterii si cresterii de copii, i-a inseninat viata, l-a mentinut in puritatea si generozitatea umana.

Istoria literaturii universale cunoaste prezentari induiosatoare ale copilului: Cuore (Edmondo de Amicis), David Copperfield, Oliver Twist (Ch. Dickens), Piciul (Alphonse Daudet). Aceste induiosatoare prezentari au fost foarte gustate, prin faptul ca copiii descrisi in aceste opere au avut o viata deosebit de grea. Dar insusi faptul ca scriitorii altor popoare n-au fost atrasi de copil in general, ci numai de cel in suferinta, e, poate, semnificativ pentru mai putina intelegere a lor pentru copil ca copil, si nu ca om care sufera la o varsta cruda, inainte de a ajunge la varsta adulta. Copiii aceia sunt copii deveniti, prin suferinta, adulti inainte de vreme. In exemplul lor este identificata, poate, si o societate care nu cunoaste bunatatea umorului in relatiile cu copiii.

Particularitatea lui Creanga, cel mai reprezentativ povestitor al poporului roman, este ca invaluieste In Amintirile sale pe copii, in general, in duiosia umorului. Cosbuc ii invaluieste si el in acelasi zambet cald al umomlui in Iarna pe ulita, iar faptul constituie un adevarat document despre un popor care practica bunatatea umorului sau care nu devenise inca, in buna parte, o societate privata de aceasta, caracteristica, dupa modelul societatii occidentale.

Parintele Dumitru Staniloae

09 Mai 2012

Vizualizari: 10890

Voteaza:

Ironia si umorul romanesc 5.00 / 5 din 1 voturi.

Cuvinte cheie:

umorul ironia

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE