Iubeste pe vrajmasi, dar uraste pe ai tai?

Iubeste pe vrajmasi, dar uraste pe ai tai? Mareste imaginea.

Nu puţine sunt cuvintele din Evanghelii care, desprinse din context, pot fi smintitoare sau, în cel mai fericit caz, ne pot pune serios pe gânduri. Unul dintre ele este şi cel pe care Mântuitorul Îl rosteşte ca un fel de concluzie la parabola celor chemaţi la cina cea mare (v. Luca 14, 16-24), dar care refuză această invitaţie invocând diferite motive (ţarină, cinci perechi de boi, femeie). Imediat ce rosteşte această pildă, Iisus se întoarce către acele "mulţimi multe" care mergeau după El şi le aruncă un cuvânt cu anevoie de digerat: "Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu" (Luca 14, 26). Într-un alt context, Domnul rosteşte un cuvânt la fel de categoric: "Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie.

Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui" (Matei 10, 34-36). Aceste afirmaţii atât de categorice ale Fiului lui Dumnezeu par a fi în contradicţie cu învăţătura Sa despre iubirea creştină. Pentru că Mântuitorul aduce această noutate absolută în istoria umanităţii, anume iubirea de vrăjmaşi. Fericitul Augustin constată, comentând locul din Luca 14, 26, că avem de a face cu un paradox: Cel ce ridică porunca iubirii la o înălţime dumnezeiască, spunând: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc" (Matei 5, 44), pe de altă parte cere să ne rupem de cei dragi, ba chiar să "urâm" taman pe cei mai apropiaţi ai noştri, pe cei din familie. Cum vine asta: "Iubeşte pe vrăjmaşi, dar urăşte pe ai tăi?".

Cu atât mai mare este nedumerirea, cu cât – tot în Evanghelii –, Hristos reia şi întăreşte una dintre cele zece porunci veterotestamentare, anume: "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Matei 19, 19). Nu poate fi, aşadar, vorba despre a "urî" pe cei din familia noastră în sensul în care poate înţelege un om obişnuit ura. Nu e în duhul şi în logica textului evanghelic. Sentimentul de ură ce poate să apară între copii şi părinţii care-i abuzează (traumatizează) sau între fraţii care se luptă unii cu alţii prin tribunale pentru a-şi împărţi o bucată de pământ primită drept moştenire nu este din aceeaşi categorie cu "ura" despre care vorbeşte Iisus. Căci Dumnezeu nu poate să îndemne pe nimeni la nici un fel de violenţă sau de luptă pentru dobândire de bunuri pământeşti. Încât un mod de a înţelege această cerinţă de a "urî" pe cei din familie (dacă dorim să ne asumăm condiţia de ucenici ai lui Hristos) ar fi acela de a primi să nu-i iubim mai mult pe ei decât pe Dumnezeu, mai ales dacă suntem puşi în situaţia de a face o astfel de alegere. E ceea ce Mântuitorul ne spune în prima dintre evangheliile sinoptice: "Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine" (Matei 10, 37). Acest gen de alegere se observă cel mai bine atunci când cineva intră în mănăstire, iar părinţii săi se întristează, considerând că, prin acest gest, cel ce aspiră la "îngerescul chip" al călugăriei s-ar lepăda de familia sa, ar dovedi lipsă de recunoştinţă faţă de cei ce l-au crescut şi care aşteaptă de la el un sprijin la bătrâneţe, să le facă bucuria de a avea nepoţi etc. etc.

Această interpretare nu acoperă însă întreg înţelesul poruncii de a "urî" pe cei de o rudenie cu noi; chiar şi dacă am considera că ceea ce vrea să spună Iisus este că trebuie să iubim atât de mult pe Dumnezeu încât, pe lângă această uriaşă iubire, dragostea ce o purtăm alor noştri pare, prin contrast, mai degrabă un soi de ură. O imagine care se înrudeşte cu aceea în care noi descriem lumina taborică a slavei lui Dumnezeu ca fiind atât de orbitoare încât face ca lumina materială a soarelui să pară întuneric. Ca să pătrundem mai adânc înţelesul versetului de la Luca 14, 26, să observăm că aici se vorbeşte fie despre relaţii de rudenii de gradul zero ("pe femeie", adică pe soţie), de gradul unu (pe tată, pe mamă, pe copii) sau de gradul doi (pe soră ori pe frate). Nu se spune nicăieri să urăşti pe vecin sau pe altcineva cu care nu ai fi într-un grad de rudenie atât de strâns. De unde putem înţelege că "ura" la care "instigă" Hristos este, de fapt, un soi de moarte, de sfârşit al oricărei relaţii de sânge. Este vorba despre pregătirea creştinului de a intra în Împărăţie, căci "la înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer" (Matei 22, 30).

Pe de altă parte, noi spunem, în limbajul obişnuit, vorbind despre părinţii noştri, că "îi iubim pentru că ne-au dat viaţă", după cum îi iubim şi pe cei cărora "le-am dat viaţă". Or, viaţa noastră vine doar de la Dumnezeu, iar Singurul Căruia I S-a dat să aibă "viaţă în Sine" (cf. Ioan 5, 26) este Fiul Omului. De aceea suntem chemaţi la a conştientiza Cine este adevăratul izvor al vieţii noastre. Prin "ura" care ne desparte de ai noştri spre a fi liberi să ne lipim de Hristos, noi ne rupem, de fapt, de Adam cel vechi, de arborele nostru genealogic care-şi are rădăcina în acest protopărinte al tuturor, spre a ne altoi pe Adam Cel nou, Cel Care a zis: "Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic" (Ioan 15, 5). Căci ura separă doi oameni, iar iubirea îi ţine împreună. Ura – în sensul cristic – e această tăiere de relaţie întru altoirea ca mlădiţe ale Viţei ce ne hrăneşte cu seva vieţii veşnice. E o moarte urmată de o naştere din nou (botezul). Iar această mişcare nu ne îndepărtează de oameni, cu atât mai puţin de rudeniile noastre de sânge, căci în Hristos fiind putem să îi iubim mai mult, mai altfel decât îi iubeam înainte. Nu e un salt doar cantitativ, cât mai ales calitativ, căci îi iubim nu cu dragoste pământească, firească, ci cu iubire desăvârşită, cristică – acea iubire care nu se lasă condiţionată de nimic şi care este oricând gata de jertfă pentru celălalt. Încât, iată cum "ura" despre care am tot vorbit se relevă a fi, în fapt, o specie de iubire extremă.

pr. Constantin Sturzu
Sursa:doxologia.ro


Foto: Caludiu Pântea

.

Despre autor

pr. Constantin Sturzu pr. Constantin Sturzu

Senior editor
152 articole postate
Publica din 25 Iunie 2013

30 Septembrie 2016

Vizualizari: 597

Voteaza:

Iubeste pe vrajmasi, dar uraste pe ai tai? 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE