Exista - prea raspandita - o viziune contabiliceasca sau juridica asupra spovedaniei. Cel care o urmeaza gandeste asa: imi marturisesc toate pacatele savarsite (daca se poate, chiar bifandu-le pe un indrumar de spovedanie ca sa fiu sigur ca nu imi scapa ceva), iar duhovnicul imi acorda, in numele lui Dumnezeu, iertare, eu redevenind curat, ca la botez, si fiind eliberat de povara greselilor mele. Daca s-a intamplat sa uite a marturisi ceva, fie ea si o greseala mai mica, un astfel de om intra in panica, simtindu-se vinovat ca nu s-a spovedit complet, cum se cuvine. Intr-o astfel de viziune, Mantuitorul este un soi de judecator foarte atent la orice abatere de la poruncile dumnezeiesti, iar duhovnicul este vazut mai degraba ca un organ de ancheta si un dezlegator de pacate, nu ca un indrumator in cele ale vietii duhovnicesti (ca sa citez un ierarh: ar trebui, de aceea, sa fie numit mai degraba "pacatovnic", decat "duhovnic"). Pacatul e vazut - prin analogie cu justitia omeneasca - ca un soi de infractiune sau de contraventie, dupa caz (si gravitate).

Canonul e similar, in acest caz, unei pedepse, el trebuind sa fie proportional cu gravitatea faptelor rele savarsite. Tributar unei astfel de conceptii, omul nu simte nevoia sa se spovedeasca mai des de o data pe an, cel mult in cele patru posturi. Pentru dansul, spovedania e doar o "curatenie generala", care trebuie facuta la anumite intervale (mai mari) de timp. Asa cum e, spre exemplu, curatenia pe care o face gospodina in casa, inainte de Sfintele Pasti.

Sa vedem ce are sa ne spuna Dumnezeu despre o astfel de viziune, pornind de la urmatoarea pericopa evanghelica, cea care se va citi maine in biserici: "Intrand in corabie, Iisus a trecut si a venit in cetatea Sa. Si iata, I-au adus un slabanog zacand pe pat. Si Iisus, vazand credinta lor, a zis slabanogului: Indrazneste, fiule! Iertate sunt pacatele tale! Dar unii dintre carturari ziceau in sine: Acesta huleste. Si Iisus, stiind gandurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetati rele in inimile voastre? Caci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt pacatele tale, sau a zice: Scoala-te si umbla? Dar ca sa stiti ca putere are Fiul Omului pe pamant a ierta pacatele, a zis slabanogului: Scoala-te, ia-ti patul si mergi la casa ta. Si, sculandu-se, s-a dus la casa sa. Iar multimile vazand acestea, s-au inspaimantat si au slavit pe Dumnezeu, Cel care da oamenilor asemenea putere"(Matei 9, 1-8).

Constatare: Iisus ii iarta pacatele paraliticului fara ca acesta sa rosteasca nici macar o silaba (fapt intarit si de relatarile evanghelistilor Marcu si Luca)! Altfel spus, cel putin la o lectura literala, nici nu se poate vorbi aici de vreo marturisire (spovedanie), nici completa, nici partiala a pacatelor! Ba, mai mult, suntem indreptatiti sa presupunem ca acel slabanog este adus pentru a fi vindecat de boala care-l tinea la pat, intentia nu este aceea de a veni la Hristos pentru a obtine iertare de pacate. Si nici nu se poate sesiza vreun canon pe care Domnul sa-l fi dat acestuia. Incat, nu m-ar mira sa se gaseasca vreunul care - precum "unii dintre carturari" - sa-L suspecteze pe Mantuitorul de o comportare cam. neortodoxa! Daca se intampla asa, este pentru ca alunecam prea usor in formalism si legalism, alegand "litera" in loc de a trai "in duh si in adevar" (Ioan 4, 23).

Spovedania nu este un scop in sine. Ea - ca si celelalte sfinte taine - ne apropie de Dumnezeu. Daca am intelege, pana la ultimele consecinte, faptul ca tinta vietii crestine este unirea desavarsita cu Dumnezeu (numita si indumnezeire), multe din convingerile si practicile noastre gresite le-am lepada usor. Plus ca am aprecia, asa cum se cuvine, ceea ce ne ofera Biserica, modul in care ea ne ajuta sa ne intalnim cu Domnul.

Spunand ca, prin marturisire, vrem sa ne apropiem de Iisus Hristos - Dumnezeu-Omul, recunoastem, implicit, ca suntem la distanta de El. Ceea ce provoaca aceasta distantare se numeste pacat. Asadar, prin pacat nu inteleg o incalcare a unei legi, ci o fapta, un cuvant, un gand prin care eu nu ma apropii, ci ma departez de Dumnezeu. De aceea, cand spun la spovedanie: "nu am pacate mari, nu am dat in cap la nimeni, nu am furat, nu am inselat pe nimeni, nu beau, nu fumez etc." nu inseamna - automat - ca sunt un om care mi-am trait viata cu Dumnezeu. Ba ma mai si aseman acelui fariseu care vorbeste de faptele sale bune si da slava lui Dumnezeu "ca nu este ca altii". Cu alte cuvinte, in loc sa fie o spovedanie reala, adica una care sa ma apropie de Hristos, este una in care, prin mandrie si judecarea celorlalti, ma indepartez si mai tare de Dansul. Mantuitorul ne-a lasat poruncile dumnezeiesti nu ca pe o legislatie, ca pe niste criterii dupa care sa putem fi evaluati la judecata, ci le-a lasat ca pe o serie de repere sigure pentru cei care vor sa fie cu Dumnezeu. Asa cum un sofer primeste indicatii rutiere de la unul care cunoaste drumul, atunci cand doreste sa ajunga la o anumita destinatie.

Vom merge, cu El, "la casa noastra"!

Daca am intelege, asadar, ca la scaunul de spovedanie venim ca sa vorbim cu Hristos Domnul, sa-I aratam si sa-I spunem Lui cum si prin ce anume ne-am departat de El, rugandu-L, ca niste neputinciosi ce suntem, sa ne reprimeasca in proximitatea Sa ori sa ne apropie si mai mult de Dansul - atunci am avea o imagine cu mult mai reala asupra tainei pocaintei. Pentru ca slabanogul din Capernaum sa primeasca iertarea divina, asta a si contat: ca acest om paralizat si-a dorit cu tot sufletul sa vina la Iisus, ca a indurat orice pentru asta (si umilinta de a fi purtat pe ulite in patul de boala, in vazul tuturor, si chinul de a fi urcat pe acoperisul casei unde predica Domnul), ca a primit, fara cartire, nu (mult dorita!) vindecare a trupului, ci, intr-o prima faza, "doar" iertarea pacatelor. Dar nu numai ca nu a fost nemultumit de primele cuvinte ale Domnului, ci le-a primit cu o bucurie pe care nu o poate intelege decat cel ce a gustat din prezenta sau harul lui Dumnezeu. Iertarea aduce impacare, inseamna ca doua persoane reintra in comuniune, ca pot comunica si ca pot fi una cu cealalta fara nici un fel de bariere sau resentimente. Cam tot asa se intampla si in relatia omului cu Dumnezeu, cu precizarea ca Dumnezeu este Cel care iarta pentru ca El nu greseste niciodata in relatie cu omul, El nu inceteaza, adica, niciodata a-l iubi pe acesta. Omul, in schimb, raneste iubirea Lui dumnezeiasca, intorcandu-I spatele, alegand ceva sau pe cineva mai mult decat pe (sau in locul lui) Dumnezeu.

Marturisirea paraliticului, chiar daca una non-verbala (desi, nu putem sti noi ce-i va fi spus, fie si in gand, Domnului), a fost totusi una completa, caci s-a adus pe sine cu totul inaintea lui Hristos. Pot fi, in unele situatii exceptionale, oameni care, de atata zdrobire a inimii si de atatea lacrimi cate varsa, abia daca mai pot vorbi la taina spovedaniei. Dar atitudinea lor de pocainta puternica, constientizarea lor, iubirea pe care o arata ei lui Dumnezeu ii recomanda de o mie de ori mai mult pentru a primi dezlegarea de pacate decat pe cei care lectureaza - cu sentimentul ca-si fac, astfel, datoria de buni crestini - listele de pacate savarsite, pana la ultimul amanunt.

Iisus i-a iertat slabanogului pacatele "vazand credinta lor", adica a celor care I l-au adus inainte. Acesta este si rolul duhovnicilor, de a pune pe ucenici inaintea Domnului, de a-i apropia de Dumnezeu. Iar drept canon (sau epitimie, cum se mai numeste in limbaj bisericesc), acel paralitic a primit porunca de a-si lua patul si de a umbla cu el. Adica de a avea patul drept semn al pacatelor sale savarsite si iertate, prilej de recunostinta profunda, dar si de trezvie continua. De altfel, un canon (indiferent ca el consta in rugaciuni, metanii, fapte de milostenie sau altele) are doua valente: pe de o parte de a ne tine aproape de Dumnezeu (Caruia Ii suntem recunoscatori pentru iubirea ce ne-o arata permanent si neconditionat), pe de alta parte de a ne reaminti mereu cat suntem de vulnerabili si ca putem oricand a cadea in pacat (adica a ne departa de Domnul).

Si mai este un aspect, extrem de important, pe care-l sesizam la pericopa evanghelica din Duminica vindecarii slabanogului din Capernaum. Dupa ce-i iarta pacatele si-l vindeca - adica il restaureaza intru iubirea lui Dumnezeu - Mantuitorul nu-l tine langa Dansul, ci-l slobozeste, spunandu-i: "mergi la casa ta"! Asta ca sa intelegem ca, intr-adevar, aici, pe pamantul acesta, scopul este sa ne lipim cat mai mult de Dumnezeu, adica sa ne indumnezeim. Dar, mai ales cand va fi "cer nou si pamant nou" (Apocalipsa 21, 1), fara a ne desparti o clipa de Dumnezeu, vom merge "la casa noastra" sau in locul "gatit noua" (Domnul ne spune ca "in casa Tatalui meu multe locasuri sunt" - Ioan 14, 2). Adica vom fi dumnezei (dupa har) si vom imparati si noi cu Dumnezeu. E important acest aspect, mai ales pentru cei care cred ca a te apropia cde Dumnezeu, "a fi una" intru El (cf. Ioan 17, 21), ar insemna un soi de dizolvare a identitatii, o pierdere a propriei personalitati, dimpreuna cu o injugare la lucrarile lui Dumnezeu si o renuntare la capacitatea de a fi creatori. Or, Mantuitorul ne arata ca ne vrea in relatie de iubire cu Dansul, dar in deplina libertate si incredintandu-ne, fiecaruia in parte, o lucrare personala, in armonie cu aceea a lui Dumnezeu. Orice iubire lumeasca, fara Dumnezeu, ne leaga, intr-un fel sau altul, ne aduce, partial sau total, in situatia paraliticului din Capernaum. Doar iubirea Domnului nici nu ne constrange, nici nu ne stapaneste, ci ne elibereaza din toate paraliziile noastre. E, in fapt, singura iubire care nu ne paralizeaza!

pr. Constantin Sturzu

Sursa: