Juridic, medical sau relational. Cum ne raportam la Dumnezeu?

Juridic, medical sau relational. Cum ne raportam la Dumnezeu? Mareste imaginea.

Perspectiva juridică sau legalistă vede în păcat o încălcare a Legii divine, adică o fărădelege. Precum în pilda datornicului nemilostiv (Matei 23-35), accentul cade nu pe propria-mi persoană, nici pe cea a lui Dumnezeu, ci pe ceea ce se află între noi. E ca şi cum am avea un contract prin care El ne-a încredinţat o serie de bunuri spre administrare (inclusiv viaţa noastră, cu trup şi suflet), despre care ne va cere ulterior socoteală. Dacă suntem harnici şi fideli Lui, vom auzi: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune” (Matei 25, 23). Dacă vom îngropa însă talantul (darul) lui Dumnezeu, atunci acesta se va lua de la noi la „vremea socotelilor” şi vom fi aruncaţi în „întunericul cel mai din afară” (Matei 25, 30). În veşnicie, nu ne vom putea bucura de prezenţa şi lumina dumnezeiască, ci vom fi lăsaţi acolo unde ne-am poziţionat noi înşine, în „cercul strâmt” al egoismului şi al indiferenţei. Pentru cei ce se raportează la Dumnezeu prin prisma acestei perspective juridice, împărtăşania este mai degrabă un semn că le-au fost iertate datoriile către Dumnezeu şi o răsplată pentru efortul depus în împlinirea poruncilor Lui.

Perspectiva ce uzează terminologia medicală consideră păcatul ca fiind o îmbolnăvire a fiinţei umane, care provoacă răni ontologice. Aşa cum ne învaţă şi pilda samarineanului milostiv (Luca 10, 30-37), Hristos este adevăratul Vindecător. În acest caz, accentul cade pe mine şi pe rănile mele, pe nevoia mea de vindecare. Mântuitorul „a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat” (Isaia 53, 4), iar „prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat” (Isaia 53, 5). Biserica este un Spital, iar omul este pacientul ce se încredinţează unui duhovnic. Acesta din urmă este medicul care tratează boala, Dumnezeu fiind Cel ce vindecă. Noi putem refuza această vindecare şi putem alege a ne complace în boală şi în suferinţă: „Căci inima acestui popor s-a învârtoşat şi cu urechile aude greu şi ochii lui s-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă, şi Eu să-i tămăduiesc pe ei” (Matei 13, 15). Iadul este, pentru cei ce refuză vindecarea, asemenea unei boli ce nu se mai termină. În interiorul acestei viziuni terapeutice asupra relaţiei om-Dumnezeu, credincioşii se raportează la împărtăşirea cu Sfintele Taine ca la supremul medicament ce poate fi administrat spre vindecarea întregii lor fiinţe.

În Evanghelii ni se relatează numeroase situaţii în care „aduceau la El pe toţi cei ce se aflau în suferinţe, fiind cuprinşi de multe feluri de boli şi de chinuri, pe demonizaţi, pe lunatici, pe slăbănogi, şi El îi vindeca” (Matei 4, 24). Oare vindecarea sau eliberarea de sub stăpânirea duhurilor diavoleşti – lucru de dorit, de altfel – să fie un scop în sine? Sau e ceva mai înalt aici? Să ne amintim că atunci când suntem într-o mare suferinţă, modul în care relaţionăm cu cei din jur este afectat: suntem centraţi pe propria durere şi nu avem dispoziţia necesară de a intra în comuniune cu aproapele, ba chiar ne mâniem foarte uşor pe acesta, suntem iritabili şi fără nici un chef de viaţă. Mântuitorul „vindeca toată boala şi toată neputinţa din popor” şi scotea demonii pentru ca oamenii să se poate bucura nestingheriţi de prezenţa Lui. Aici se deschide perspectiva relaţională, al treilea mod de a ne raporta la Dumnezeu. Accentul cade nu pe mine, nu pe cele încredinţate mie de Dumnezeu, ci pe dorul de a fi cu El, pe iubirea Lui, pe relaţia mea cu El. Păcatul este cel ce ridică o barieră între mine şi El, îmi obturează vederea Lui. Chiar şi pe semenii mei îi percep greşit când sunt pătimaş (cel stăpânit de desfrânare va privi adesea la celălalt din perspectiva sexualităţii). Lupta de a lepăda păcatul este dusă din dorinţa de a elimina orice barieră dintre mine şi Dumnezeu. Această barieră nu poate fi însă ridicată decât de El, noi suntem cu totul neputincioşi. Putem ridica ziduri, dar nu le mai putem dărâma apoi. Dacă avem însă bunăvoinţă şi deschidere spre El (adică pocăinţă), Hristos face din păcat loc de întâlnire cu noi. Domnul coboară până în iadul nostru cel mai de jos spre a ni Se arăta, iadul nefiind altceva decât neputinţa de a iubi şi de a fi iubit. Cel ce caută să cultive această relaţie de iubire cu Dumnezeu vede în actul împărtăşirii cu Trupul şi cu Sângele Domnului împlinirea unui dor, un moment de maximă intimitate cu Cel drag lor.

Aşadar, ar exista aceste trei „formule” în care se poate cuprinde lucrarea dumnezeiască de mântuire a omului: 1) Dumnezeu este Stăpânul, în timp ce omul, rob dominat de frica de pedeapsă, caută iertare. 2) Dumnezeu este Vindecătorul, iar omul este pacientul ce are credinţă în tămăduire. 3) Dumnezeu este Tatăl către Care omul se îndreaptă cu dragoste fiască, dobândind împăcarea. În care dintre cele trei variante vă regăsiţi mai mult?

pr. Constantin Sturzu
Sursa: doxologia.ro

Despre autor

pr. Constantin Sturzu pr. Constantin Sturzu

Senior editor
153 articole postate
Publica din 25 Iunie 2013

09 August 2016

Vizualizari: 285

Voteaza:

Juridic, medical sau relational. Cum ne raportam la Dumnezeu? 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE