In timpul in care a vietuit, ca un om, pe acest pamant, Mantuitorul a cautat sa-i invete pe ucenicii Sai tainele Imparatiei cerurilor. De aceea Il si numeau multi ca fiindu-le „Invatator”.

Cand ii incurajeaza sa marturiseasca despre El „in sinagogi si la dregatori si la stapaniri”, Hristos le dezvaluie o taina, anume ca „Duhul Sfant va va invata, chiar in ceasul acela, ce trebuie sa spuneti” (Luca 12, 12). Asadar, nu le spune: „Ca si pana acum, Eu Insumi va voi invata cele de trebuinta”, ci ii incredinteaza purtarii de grija a celei de a treia Persoane a Preasfintei Treimi.

Practic, avem aici anuntata o a treia etapa a dumnezeiescului mod de educare a omului, astfel incat acesta sa se dezvete de cele trupesti si sa invete cele duhovnicesti. Prima etapa a fost cea din perioada numita veterotestamentara, cand omul a primit invatatura lui Dumnezeu prin intermediul celor alesi spre a-I fi „purtatori de cuvant”, adica proorocii. Apoi, Insusi Fiul lui Dumnezeu a grait oamenilor, fata catre fata, caci S-a desertat de slava Sa, luand trup omenesc din Fecioara Maria. Dar aceasta venire a lui Mesia, cel mult asteptat, nu a marcat sfarsitul acestui proces de edificare, de restaurare a omului, ci a pregatit cea de-a treia perioada din istoria omenirii, cea in care Duhul Sfant se pogoara si-i „umple” pe cei ce se deschid, cu credinta, catre Dumnezeu.

De aceea, in cea de a cincizecea zi de la Invierea Domnului, „din cer, fara de veste, s-a facut un vuiet, ca de suflare de vant ce vine repede, si a umplut toata casa unde sedeau” (FA 2,2). Atunci „li s-au aratat, impartite, limbi ca de foc si au sezut pe fiecare dintre ei. Si s-au umplut toti de Duhul Sfant si au inceput sa vorbeasca in alte limbi, precum le dadea lor Duhul a grai” (FA 2,3-4). Este momentul in care, primind darul acesta, de a vorbi in limbi pe care nu le studiasera deloc, apostolii vor incepe sa propovaduiasca tuturor cu multa indrazneala. Ei, cei care isi parasisera Invatatorul in momentele cel mai grele, la patimirile si moartea Sa pe cruce, acum au curajul de a infrunta pe autorii deicidului si de a marturisi cu putere Invierea cea din morti.

De la litera, la duh
Adaptand la paradigma scolii momentul numit, in calendarul bisericesc, al Rusaliilor, putem spune ca apostolii, dupa ce au primit multe lectii si au aprofundat, in rugaciune, prelegerile Invatatorului, la evaluare primesc calificativul maxim (indumnezeirea) si se incununeaza cu aceasta coronita a unei „limbi ca de foc”. Singurul care a picat acest examen, desi a frecventat si el aceleasi dumnezeiesti cursuri, a fost Iuda Iscarioteanul, cel care a preferat sa abandoneze scoala, vanzand pe ascuns nepretuita Carte a Vietii pentru a se angaja in obtinerea unor iluzorii satisfactii materiale. A picat apoi la examenul de constiinta (spanzurandu-se) nu pentru ca a inteles ca a vandut „sange nevinovat”, ci pentru ca nu a cautat sa invete in continuare, chiar si din aceasta cadere a sa. Sf. Ap. Petru, spre exemplu, dupa ce s-a lepadat de trei ori de Invatatorul sau, a preferat sa frecventeze, cu pocainta, orele tinute in „foisorul cel de sus” sau pe malul marii Tiberiadei, oriunde exista posibilitatea sa mai primeasca un „cuvant al vietii vesnice”.

Sarguinta scolareasca a ucenicilor Domnului a dat roade. Dupa o perioada de acumulari si de intensa pregatire, chiar daca nu lipsita si de unele ezitari sau de oarece neincredere in acest demers paideic, elevii sunt primiti la o forma superioara de invatamant, la Scoala Duhului Sfant, adica in Biserica. E o realitate la care nu mai avusese acces nimeni inainte, care presupune a fi si elev si profesor, in acelasi timp. (Paradoxul si antinomia vor deveni, de altfel, singurul mijloc adecvat ratiunii umane spre a comunica lumii adevarurile Imparatiei care ne-a fost „daruita deja”, desi ea „va sa vie”). Ca elevi ai acestei Scoli, ei vor adanci mereu si mereu sensurile Evangheliei, fiind ghidati de Duhul Sfant. Vor trece de la acumularea de cunostinte, la cunostinta unei Persoane. De la litera, la duh. De la concept, la viata. Ca profesori, ei vor impartasi tuturor vestea cea buna, fiecaruia insa pe intelesul sau. Asa cum un profesor iscusit cauta sa se adreseze fiecarui elev in parte si cu fiecare sa discute „pe limba lui”.

E minunata aceasta lectie deschisa (tuturor), la care oameni din toate colturile lumii sunt chemati sa participe, molipsiti fiind de un entuziasm confundat cu betia de catre cei ce interpreteaza toate dupa propria lor masura (v. FA 2, 13 si 15). Talcuind etimologic acest cuvant pe care l-am subliniat anterior (si care provine din grecescul enthusiasmós), deducem ca fiecare il poate avea pe Dumnezeu inauntrul sau, relatia devenind una interioara. Si de va fi elevul silitor, va consemna cele pe care Duhul Sfant i le graieste nu pe tablele cele de piatra (sau pe vreun alt fel de suport material), ci pe „tablele de carne ale inimii” (II Cor 3,3).

Dincolo de aceasta stare de gratie, „cea mai importanta si cea mai reala mangaiere a apostolilor va veni din cunoasterea realitatilor fundamentale privitoare la existenta si la lume”, Mangaietorul fiind si „Duhul Adevarului, care are de fiecare data o functie explicativa” (cf. Pr. Constantin Coman, Erminia Duhului). Astfel, omul primeste puterea de a trece dincolo de suprafata lucrurilor, care ne sunt cunoscute acum drept „chipurile create ale ratiunilor divine plasticizate” (cf. Parintele D. Staniloae, Prezenta si lucrarea Cuvantului lui Dumnezeu in creatie).

„Mintea nu este un vas care trebuie umplut”
Chipul in care S-a aratat Duhul Sfant a fost sub forma de limbi ca de foc pentru ca limba este partea anatomica utilizata in articularea cuvintelor. Fara ea, nu poate omul vorbi. Tot asa, fara Duhul lui Dumnezeu, nu putem intra in duhul lucrurilor asupra carora ne aplecam in procesul de invatare, ci ramanem la simpla insusire de competente. Fara a primi pe Dumnezeu in viata noastra, nu putem gasi o limba comuna de comunicare cu ceilalti. Apostolii au primit fiecare daruri personalizate, caci fiecare avea deasupra capului cate o limba „ca de foc”. Insa asta nu i-a impartit, ci dimpotriva, desi fiecare vorbea intr-o alta limba, ei aveau in comun acelasi foc (adica energie necreata sau har al lui Dumnezeu). Tot asa si noi, desi ne specializam pe directii diferite, ne putem intalni cu ceilalti daca tinta noastra comuna este Dumnezeu. Orice altceva nu poate uni decat in chip temporar si nedeplin. Doar intru Dumnezeu toata viata noastra, cu ridicari si poticniri, devine o mare lectie, iar noi, indiferent de banca pe care-o ocupam in clasa aceste lumi, putem dialoga cu toti si cu fiecare in parte.

Astazi a crescut ingrijorator, inclusiv in procesul didactic, multimea cuvintelor inerte, neinspirate, care nu sunt insotite de entuziasm si nici nu aduc lumina pe pamant. (Parca avand in fata ochilor icoana Rusaliilor, grecul Plutarh exclama: „Mintea nu este un vas care trebuie umplut, ci un foc care trebuie aprins!”). Mai mult, omul contemporan este bombardat si cu uriase cantitati de informatie nociva, care ii adancesc criza spirituala. Cuvintele moarte produc in suflet boli greu vindecabile. Ispitit de diavol pe muntele Carantaniei, Mantuitorul Iisus Hristos ne dezvaluie ca exista insa si cuvinte care ne hranesc fiinta: “Scris este ca nu numai cu paine va trai omul, ci cu orice cuvant al lui Dumnezeu” (Luca 4, 5). La Scoala Duhului Sfant primim doar cuvinte vii, care ne trezesc, ne hranesc si ne intretin elanul creator. Ea este modelul absolut pentru orice scoala din lume, chemata nu doar sa transmita informatii, sa formeze deprinderi si caractere, ci si, mai presus de asta, menita a comunica in duh de comuniune. Or, parca nimic nu e mai de dorit decat acest duh, intr-o tara in care dezbinarea a reusit sa patrunda pana si la nivelul unor institutii traditionale, care au fost dintotdeauna adevarate repere pentru intreaga societate.

pr. Constantin Sturzu

Sursa: