Libertate si ascultare in Biserica

Libertate si ascultare in Biserica Mareste imaginea.

Am ales să discutăm despre o temă foarte delicată. Delicată pentru că de ea ne ciocnim chiar de la începutul intrării noastre în Biserică. Delicată pentru că ea atinge cele mai intime corzi ale sufletului nostru. Delicată pentru că despre ea s-a vorbit şi se vorbeşte, şi pentru că discuţiile la tema pe care o vom dezvolta au trezit de-a lungul vremii nu puţine controverse, de la simple nemulţumiri în inima unui credincios, pînă la revolte care au sfîrşit prin ruperea de Biserică. Tema noastră este „Libertate şi ascultare în Biserică".



Omul a fost gîndit şi făcut de Dumnezeu în deplină libertate şi i s-au pus înainte toate condiţiile pentru a-şi împlini şi trăi libertatea. Libertatea este darul minunat pe care l-a făcut Dumnezeu omului. Poate că prin nimic altceva Dumnezeu n-ar fi putut să-Şi arate dragostea pe care ne-o poartă decît prin faptul că ne-a dăruit deplina libertate de gîndire şi de acţiune.

Prin nimic altceva nu putem ilustra mai bine dragostea decît prin încrederea pe care o acordăm celui pe care îl iubim. Şi această încredere i-o arătăm arunci cînd îi oferim deplina libertate. Acest principiu, această condiţie a raportării noastre la Dumnezeu ne trezeşte tuturor o mare admiraţie faţă de Acest Ziditor atotputernic, atotbun, atotştiutor, Care ne oferă, iată, din belşugul şi prisosul înţelepciunii şi al iubirii Sale dumnezeieşti, libertatea, atît de plăcută şi de apropiată nouă.

Această sete de libertate intră în contradicţie aparentă cu ascultarea care ni se cere, oarecum, atunci cînd începem viaţa noastră duhovnicească.

Nimeni, cu de la sine putere, nu poate înfăptui lucruri deosebite în viaţa duhovnicească. Duhovnicia ni se transmite de către Părinţii Bisericii ca o artă, ca o ştiinţă, dar, mai bine zis, ca o artă a artelor şi ştiinţă a ştiinţelor. Pentru a deprinde această artă şi ştiinţă avem nevoie de un învăţător, de un maestru, ca în oricare alt meşteşug. Dar oare omul nu a fost înzestrat de la bun început cu destulă înţelepciune şi destulă cunoaştere pentru a-şi putea trăi condiţia sa şi relaţia cu Dumnezeul şi Ziditorul său, fără a fi nevoie de alţi intermediari? Sigur că da!

Insă omul şi-a încălcat această putere, a pierdut legătura cu Ziditorul său, pier-zîndu-şi totodată şi armonia, şi integritatea interioară. Astăzi, omul, pe bună dreptate, poate să-şi spună, aşa cum şi noi, la rîndul nostru, ne-am spus adesea: „Nu ştiu ce să fac, nu mă mai înţeleg, nu ştiu de unde mi-au venit aceste gînduri, nu ştiu de ce am făcut cutare sau cutare lucru".

Omul, în complexitatea sa, are momente în care se simte depăşit de sine însuşi. Sfîntul Grigorie de Nyssa afirmă că acesta este argumentul cel mai grăitor că noi avem o origine divină, că sîntem infiniţi şi de necuprins în puterea gîn-dirii noastre. Ne vin gînduri despre care spunem că nu ne-au mai venit niciodată, trăim stări şi avem simţăminte pe care nu le-am mai avut, ni se întîmplă să simţim lucruri şi realităţi în faţa cărora ne simţim neputincioşi. Pentru că mintea noastră şi toate valorile noastre, cu care sîntem obişnuiţi să operăm şi prin care judecăm lumea şi lucrurile, pot deveni dintr-o dată neputincioase în faţa unor experienţe noi care ne sînt date să le trăim.

Dar această nedumerire şi dezorientare reprezintă, de fapt, un pas avansat pe calea cunoaşterii. Lucru pe care l-a simţit şi Socrate atunci cînd a zis: „Eu ştiu că nu ştiu nimic!" Acesta este momentul crucial în care omul, iluminat de propria experienţă, îşi dă seama că are nevoie de un barometru al gîndirii şi al acţiunilor sale, cu alte cuvinte, de o călăuză, care poate fi un alt om, pe care îl recunoaşte ca fiind mai experimentat sau, în cel mai rău caz, o sumă de principii de viaţă verificate de predecesori. Această alegere, oricare ar fi, este şi ea un act al libertăţii.

Omul a rupt legătura sa cu Dumnezeu printr-un act de libertate. Omul s-a îndepărtat prin liberă alegere de Ziditorul său. El nu s-a îndepărtat de oricine, el s-a îndepărtat de izvorul a tot binele, de izvorul a toată frumuseţea, a toată dreptatea, de izvorul luminii. Dar el a rămas ceea ce era: o făptură minunată, aşa cum a gîndit-o Dumnezeu. El a rămas o făptură înalt-cugetătoare, spre deosebire de celelalte făpturi. El a păstrat mulţimea darurilor pe care i le-a dat Dumnezeu atunci cînd l-a creat.

Dar, cu toate acestea, omul nu-şi poate fi suficient sieşi. Pentru că lumina în afara luminii celei fără de început nu este desăvîrşită, pentru că toate pe care le are omul, toate darurile sale, toate frumuseţile sale sînt mai frumoase şi desăvîrşite atunci cînd se întorc către izvorul şi începutul lor. Pentru că omul a fost gîndit şi făcut pentru o relaţie personală cu Ziditorul său şi pentru că doar în această relaţie darurile lui sînt frumoase şi lucrătoare, veşnice. în afară de această legătură, omul îşi pierde sensul.
Pornind de aici, putem vedea mai corect şi mai desluşit ascultarea în Biserică.

Omul se revoltă. Omul care intră în Biserică, omul care îşi cunoaşte dorul de libertate, omul care a cunoscut un Dumnezeu iubitor, iertător este normal să simtă o revoltă atunci cînd alt om îi cere să renunţe la libertate. Şi, dacă ascultarea în Biserică s-ar limita la a asculta de un om, la a asculta de anumiţi oameni, ea, poate, într-adevăr ar fi putut fi neglijată. Dar ascultarea pe care o facem noi faţă de duhovnicul nostru, de Părintele nostru, trebuie să ştim că, în cele din urmă, sfîrşeşte cu ascultarea de Ziditorul nostru.

Prin ascultarea pe care o arătăm unui om, nu îndeplinim neapărat nişte porunci care ar avea mare nevoie să fie îndeplinite. Dacă eu descarc o căruţă de lemne sau mut un sac cu făină dintr-o parte în alta la porunca duhovnicului meu, faptul că eu am mutat sacul de făină din punctul A în punctul B este ultimul scop al gestului meu. Ceea ce mă interesează cu adevărat este să repar în mine trufia şi revolta pe care le simt atunci cînd mi se cere să ascult. De ce? Pentru că oarecînd, prin neascultare, eu m-am despărţit de Ziditorul meu. Da, dar am făcut-o liber! Liber am făcut-o, dar care sînt roadele aşa-numitei mele libertăţi? Ceea ce am eu acum este infinit mai prejos decît ceea ce am avut dintru început de la Ziditorul meu.

Prin puterea de a asculta, noi restabilim relaţia cu Dumnezeu. Hristos, cînd a venit pe pămînt, ne-a zis că nu face ceea ce voieşte El, nu face voia Sa, ci voia Tatălui Care L-a trimis. Această renunţare la Sine pentru Tatăl, care are loc în ascultarea lui Hristos, nu trebuie înţeleasă ca o sinucidere spirituală şi nici ca anulare a propriului eu, ci ca o supremă manifestare a dragostei.

Mă supun celui pe care îl iubesc ca el să lucreze prin mine, să se răsfrîngă în mine, să fie una cu mine şi astfel să existăm unul prin celălalt. Aceasta ne învaţă Hristos. De aceea şi noi, fiind chip al lui Hristos şi urmîndu-I, încercăm, prin exerciţii de tăiere a voii noastre, să ne asemănăm cu El, să ne asemănăm cu Sfinţii îngeri care primesc cu bucurie poruncile dumnezeieşti, pe care însă nu le mai percep ca pe nişte porunci, ci ca pe o comunicare. In această comunicare noi putem redescoperi dragostea.

Atunci cînd acţionăm din dragoste, nu mai percepem porunca drept o manifestare a autorităţii asupra noastră. Ascultăm pentru că iubim. Şi aici pot să vă dau un exemplu simplu din viaţa noastră. Doi tineri se iubesc. Trebuie să iasă la un film. Vine ea şi spune: „Gelu, ţi-ai luat cămaşa asta, care mie nu-mi place! Te rog s-o scoţi!" Şi Gelu îşi scoate re pede cămaşa, fără să se supere. Altă dată poate face oricare alt gest pe care i-l cere iubita: „rade-ţi barba!" sau „lasă-ţi-o!" O face cu deplină seninătate, fără să consi-dere aceasta un sacrificiu şi simte că astfel răspunde dragostei iubitei sale, că este un prilej de a-şi manifesta dragostea.

Dacă ne apropiem de ascultare cu dragoste, dacă reuşim să depăşim în noi mîndria luciferică, dacă putem vedea în celălalt un slujitor al lui Hristos şi îl ascultăm cu gîndul la Hristos şi la restabilirea dragostei dintre noi, atunci putem readuce în noi starea pe care am pierdut-o, starea în care se vor afla toţi oamenii şi îngerii în împărăţia lui Dumnezeu, cînd, împreună, în armonie desăvîrşită, se vor bucura de dragostea şi lumina cea veşnică.

Cuvînt rostit în Palatul Cultural din Arad, pe 19 decembrie 2005

Ieromonah Savatie Bastovoi
Articol preluat din cartea "Singuri in fata libertatii", Editura Cathisma

Cumpara cartea "Singuri in fata libertatii"

 

.

13 Februarie 2015

Vizualizari: 363

Voteaza:

Libertate si ascultare in Biserica 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE