Libertatea in Biserica

Libertatea in Biserica Mareste imaginea.

Libertatea in Biserica

Cand mi s-a cerut sa redactez o lucrare de- spre "libertatea in Biserica", prima mea reactie a fost aceea de a considera ca, dintre toate subiectele posibile, acesta ar trebui tratat de un occidental si nu de un ortodox, pentru ca dezbaterea pe teme de libertate si autoritate este specifica occidentalilor - Crux-ul dezvoltarii intelectuale si spirituale a occidentului. Rasaritul Ortodox nu-a avut un rol graitor in aceasta problema, in parte pentru ca in acea perioada culminanta in teologie, in timpul Reformei si Contrareformei, separarea intre Rasarit si Apus era deja sigura, dar si pentru ca, dupa cum se observa, esenta insasi a acestei dezbateri a fost straina traditiei spirituale si intelectuale a ortodoxiei.

De ce as interveni eu in dezbaterea unei probleme cu specific intelectual? Am decis sa accept propunerea tocmai datorita motivului care parea la inceput sa-mi justifice refuzul: probabil, aceasta problema a libertatii, vazuta din anumite unghiuri, in Apus, ar putea fi de ajutor unui ortodox, chiar daca nu rezolva problema, macar o ridica (daca nu cumva alte abordari ale acestei libertati sunt acceptate de insasi gandirea crestina). Rezultatul acestei chestionari, acestei incercari de a privi problema libertatii in cadrul Bisericii, dintr-un punct de vedere diferit fata de cel occidental, indraznim, cu toata umilinta, sa-l dezbatem in acest articol.

Prima mea intrebare tine exact de formularea acestei probleme si de titlul acestei lucrari: libertate in Biserica? Ceea ce frapeaza imediat este dihotomia acestei formule care sugereaza, astfel, ca libertatea si Biserica sunt doua concepte diferite care vor sa fie puse unul in fata celuilalt, dar care chiar coordonate si alaturate raman doua concepte distincte. Modurile si metodele de a le coordona pot, in schimb, sa difere, depinzand de accentul pus fie pe Libertate fie pe Biserica.

Se poate ca, cerand mai multa libertate, aceasta sa fie subordonata Bisericii, dar se poate si ca, acceptand Biserica, sa o subordonam libertatii. Totusi, in ambele cazuri, Libertatea si Biserica sunt gandite si raman doua concepte distincte; problema fiind aceea de a incerca sa le "corelam". Asa arata, cel putin pana acum, formularea accidentala a acestei probleme, in afinitatile sale religioase: Catolicismul pune accent pe Biserica, iar Protestantismul pe libertate. Prima sarcina a investigatiei teologice a libertatii in Biserica este chiar aceea de a pune la incercare si de a revizui presupozitiile pe care se bazeaza aceasta formulare a problemei.

Nu sunt oare ele rezultatul unei dezvoltari -, spirituale, teologice si ecleziastice, in care Libertatea a ajuns sa fie inteleasa si definita, in mare, daca nu in totalitate, ca autoritate in care, altfel spus, autoritatea si libertatea par sa se inradacineze ca doi poli necesari ai unei dihotomii esentiale? Libertatea este aici in relatie cu autoritatea si cu insasi definitia ei, chiar experienta depind, in cele din urma, de definirea unei autoritati corespunzatoare, pentru ca, fara aceasta autoritate, libertatea devine un vid fara sens." Existand o anumita autoritate, cata libertate aloca ea celor care se gasesc sub tutela ei? - Aceasta, intr-o forma simplificata, pare sa fie intrebarea esentiala. Si daca aceasta libertate este definita in afara puterii controlului, in afara sentintei autoritatii sau ca libertate de exprimare, actiune, libertate teologica, ramane totusi dependenta si chiar subordonata conceptului si definitiei autoritatii.

Dar, dupa parerea mea, aceasta subordonare trebuie pusa la indoiala si respinsa pentru ca este, de fapt, o dihotomie auto-distructiva. Impinsa spre o concluzie logica, pur si simplu anihileaza cele doua concepte. Si daca biserica institutionala nu prea realizeaza acest lucru si inca mai spera la un compromis optimist in cadrul caruia putina libertate nu va ameninta si submina putina autoritate, dar sferele fiecarui concept fiind definite in mod autoritar, tragica dialectica a libertatii - care constituie adevaratul itinerar a asa numitei lumi crestine si care este fara scapare inradacinata in tragedia libertatii din cadrul Bisericii - este aici ca sa "denunte" acest vis si sa-l ingroape. De la teoria regicidului necesar a lui Saint-Just, trecand pe la Nietzche si Dostoievski si ajungand la Berdiaev, Camus, Sartre si teologii "mortii lui Dumnezeu", unul si acelasi adevar este revelat: daca libertatea vazuta ca si concept si experienta a autoritatii, asemenea libertate poate fi satisfacuta si se poate implini prin "uciderea", "anihilarea" autoritatii insasi.

"Acest om trebuie sau sa imparateasca sau sa moara" sustine Saint-Just, referindu-se la Iisus Hristos-Imparat, iar Nietzche si adeptii lui, cand proclama ca Dumnezeu trebuie sa moara pentru ca omul sa fie liber, nu fac altceva decat urmatorul pas - logic si final. Odata otravit de libertate, omul nu se poate opri la jumatatea drumului, dupa cum spune si Joseph de Maistre; si atata timp cat autoritatea ramane, nu exista libertate. In termeni absoluti, formula "mai multa libertate, mai putina autoritate", nu este diferita de aceasta: "mai multa autoritate, mai putina libertate". Este chiar principiul autoritatii, nu cantitatea ei, este ceea ce libertatea neaga, deoarece oricare ar fi doza de autoritate, in cele din urma ea neaga si distruge libertatea - si astfel, imparatul binevoitor moare. Nietzche prefera insa "noapte si mai multa noapte", unei lumi fara Dumnezeu, decat aceasta "sursa" si "sanctiune" a autoritatii. Si, totusi, logica dihotomiei libertate-autoritate sta in faptul ca atunci cand libertatea, pentru a se desavarsi, anihileaza autoritatea, ea se anihileaza si pe ea insasi.

Ea nu ramane lipsita de sens, o forma goala care nu se opune autoritatii, dar nici nu se revolta impotriva ei, insa nici nu se poate desavarsi atata timp cat "autoritatea ultima", care este moartea, ramane. Este meritul etern al lui Dostoievski de a ne fi aratat prin Kirillov din "Demonii" aceasta interdependenta inevitabila intre libertatea suprema si suicid: "cel ce indrazneste sa se sinucida este Dumnezeu". Ca sa devina Dumnezeu, acel cineva trebuie sa se sinucida! Mi se pare semnificativ faptul ca Thomas Altizer, unul dintre cei mai infocati reprezentanti ai doctrinei "mortii lui Dumnezeu", il accepta pe Kirillov ca pe un erou pozitiv si spune ca Dostoievski ca a creat prin acesta "imaginea moderna a lui Iisus". "Ce coincidenta minunata - scrie el - ca Dostoievski a anticipat in portretul lui Kirillov o intelegerea radicala a lui Iisus insusi". Cu acelasi entuziasm Altizer citeaza dintr-un scriitor pentru care victoria ultima a vietii va fi manifestata in "dorinta de a muri".

Aceasta este, repet, logica inevitabila a libertatii, atata timp cat este definita facandu-se referire la autoritate, definita in termenii limitelor. Nu ar fi libertate reala daca nu ar nega si anihila, in cele din urma, acea limita. Si, totusi, din cauza dependentei ei ontologice de autoritate, anihiland autoritatea, se anihileaza si pe ea insasi. Exista oare vreo iesire din acest blocaj? Care sunt presupozitiile unei teologii crestine a libertatii?

In aceasta faza a analizei noastre, cred eu, traditia ortodoxa rasariteana ne-ar putea fi de mare ajutor. Nu pretind ca Rasaritul a fost dintotdeauna strain de dihotomia libertate-autoritate. Cei care au aruncat o privire peste putinele lucruri pe care le-am scris despre Biserica mea, stiu ca nu sunt vinovat de a fi idealizat intr-un mod romantic trecutul ei. Vorbesc aici nu despre pacate istorice, ci de Principiul Ortodox (in modul in care Paul Tillich vorbea despre Principiul Protestant). Si nu poate fi negat faptul ca unul dintre elementele lui de baza este chiar respingerea libertatii, inteleasa si definita in termeni de autoritate. Aceasta respingere constituie chiar centrul criticii ortodoxe la adresa Apusului, atat romano-catolic, cat si protestant. Si daca mentionez aceasta critica aici, nu o fac din motive de polemica confesionala, ci pentru ca ar putea ajuta la intelegerea continutului pozitiv al doctrinei Ortodoxe in ceea ce priveste libertatea.

In eseul sau "Despre confesiunile de credinta ale apusului, marele teolog rus A. S. Homiakov scria: "Biserica este o autoritate", nu este ceea ce a afirmat Guizot, intr-una dintre remarcabilele lui lucrari, in timp ce unul dintre adversarii lui, atacandu-l, a repetat, pur si simplu, aceste cuvinte. Vorbind astfel nimeni nu a suspectat cat neadevar si blasfemie salasluieste in cuvintele: "NU - BISERICA NU ESTE O AUTORITATE, ASA CUM NICI DUMNEZEU NU ESTE O AUTORITATE, NICI HRISTOS NU ESTE O AUTORITATE, DEOARECE AUTORITATEA ESTE CEVA EXTERIOR NOUA. Pentru Homiakov, tragedia initiala a Apusului, trecand dincolo de dezbinarea lui interna, era identificarea Bisericii cu ceva strain de natura ei - o autoritate externa si obiectiva. S-a initiat, inevitabil, o revolta impotriva acestei autoritati, (revolta ramanand necesara in cadrul a ceea ce ea insasi neaga) - rezultand, deci, o simpla inlocuire a rimei autoritati externe cu o alta.

"Biserica instituita de Dumnezeu - scrie el - a devenit, pentru crestinul occidental, ceva extern, un fel de autoritate negativa si materiala. L-a transformat pe om in sclavul ei si, ca si rezultat, a facut din el un judecator", inca o data citez aceste cuvinte aspre doar pentru ca ne pot conduce spre adevarata dialectica a libertatii; sunt foarte constient ca tentatia unei autoritati externe sau materiale este intr-adevar una de talie universala. Principalul este ca, in gandirea lui Homiakov, acest gen de autoritate provine nu de la Biserica, nu de la natura ei, nu de la viata ei instituita de Dumnezeu, ci de la ceea ce in Noul Testament si in Traditia Bisericii este descris ca fiind " aceasta lume" starea decazuta a omului. Principiul autoritatii vazut ca ceva exterior omului este astfel rezultatul alungarii omului din Rai, fructul instrainarii omului de viata adevarata. Dar atunci, libertatea pe care acea autoritate o propune ca pe un punct de autoritate propriu, un omolog necesar este tot o "libertate decazuta", o libertate negativa, o libertate de opozitie si revolta si nu libertatea ontologica in care omul a fost creat si de care s-a indepartat prin caderea lui in pacat.

Este, de fapt, o pseudo-libertate, deoarece, in lupta ei impotriva unei autoritati externe, este motivata si dominata de inalta autoritate care, mai devreme sau mai tarziu, o va inrobi. Si nu poate fi altfel, deoarece este o libertate negativa, facuta din revolta si protest si neavand un continut pozitiv propriu. Orice "continuturi" ar putea gasi in revolta ei, acestea vor deveni inevitabil "autoritate" si vor provoca acelasi nesfarsit proces. Dupa spusele lui Homiakov, tragedia crestinatatii occidentale a constat in faptul ca a acceptat ca principiu formativ, principiul autoritatii lumii cazute, principiu care a dus la cel opus al libertatii decazute, intreaga problema a libertatii in cadrul Bisericii a fost astfel viciata chiar in bazele ei si a devenit, astfel, incapabila de o solutie dreapta, pentru ca Biserica nu este o combinatie de autoritate si libertate, de autoritate limitata si libertate limitata, combinatie care, daca este mentinuta, fereste de abuzuri ambele parti.

Biserica nu este autoritate, deci nu exista libertate in cadrul Bisericii, ci Biserica insasi este libertate si doar ea este libertate, nu exista libertate reala in afara Bisericii ci doar lupta inutila a "autoritatilor" ce se anihileaza reciproc. Mai degraba prin patrunderea misterului Bisericii o vedem ca un mister al libertatii, eclesiologia fiind, intr-adevar, punctul de plecare al unei teologii a libertatii.

Daca eclesiologia, ca disciplina teologica, nu a revelat pana acum viata Bisericii, vazuta ca mister si dar al libertatii, totul se datoreaza uneia dintre deficientele ei cele mai mari: neglijarea Sfantului Duh in relatia Sa cu Biserica, doctrina Sfantului Duh a fost de multe ori privita separat de cea a Bisericii.

Undeva in Crez se specifica faptul ca Duhul Sfant chiar se identifica cu Biserica. Daca in cadrul teologiei sistematice Sfantul Duh s-a bucurat de toata onoarea si atentia, in "de Deo uno et trino" (din lucrarea "De Ecclesia") I s-a alocat ceea ce poate fi numita, fara exagerare, o pozitie subordonata. De la a fi inteles ca viata insasi a Bisericii, a ajuns sa fie vazut ca o aprobare si o garantie a ei. Acolo unde autoritatea a fost accentuata ca fiind principiul formativ al Bisericii, Duhul Sfant a fost prezentat drep garantia acelei autoritati, iar acolo unde libertatea individuala a fost accentuata impotriva autoritatii, Duhul Sfant a devenit garantia acestei libertati.

Si capatand, in cele din urma, o "functie" bine definita in cadrul Bisericii, a inceput sa fie masurat. "Dumnezeu nu da Duhul cu masura" (Ioan 3, 34). Teologia, oricum, si-a petrecut timpul masurand Duhul. Vantul Pentecost (Rusaliile) a fost "depozitat" cum trebuie, ca fiind o cantitate de gratie care trebuie utilizata cu grija. Nu este de mirare ca Duhul Sfant, nu numai ca izvorul ci chiar continutul insasi a acelei libertati care este Biserica, ca darul si desavarsirea libertatii, de fapt chiar libertatea insasi s-a uitat.

Scopul acestui eseu este doar de a defini, daca este posibil, viitoarea sarcina a teologiei si este evidenta imposibilitatea de a descrie in aceasta scurta lucrare pasii care ne-ar conduce spre o noua viziune a Bisericii spre libertate. Pot doar sa spun ca, dupa parerea mea, primul pas ar trebui sa fie acordarea unei mai mari atentii Persoanei Duhului Sfant, asa cum ne-a fost revelata de Sfanta Scriptura si de Traditia spirituala a Bisericii. Trebuie sa recuperam viziunea si experienta Duhului Sfant. Viziunea biblica despre Duhul Sfant, ca ruah, vantul care "sufla incotro vrea" si ii auzi vuietul dar nu sti de unde vine, nici incotro merge (Ioan, 3,8), dar si ca viata ipostatica a Tatalui si astfel, a Sfintei Treimi.

Profesorul Verhovskoy scria: "Ca sa fii duhul a ceva inseamna sa fii expresia vie a continutului sau, puterea lui dinamica. Sfantul Duh este de multe ori descris in Scripturi ca putere, iar manifestarile duhului sunt intotdeauna manifestarile unei puteri creatoare divine, vii Aceeasi idee poate fi regasita in multe denumiri ale Duhului Sfant El este Lumina - manifestarea vie si creatoare a intelepciunii Divine. Daca Fiul este intelepciune si Adevar, spiritul acestei intelepciuni este Duhul Sfant, prin El, intreaga intelepciune si intregul adevar al Fiului sunt revelate ca Viata".

Asta este intuitia fundamentala, comuna intregii traditii rasaritene, intuitie care priveste Duhul Sfant: el este Viata lui Dumnezeu, iar aceasta inseamna, vorbind in termeni specifici lucrarii de fata - libertatea ipostatica a lui Dumnezeu.

In contextul problemei pe care o tratam aici, aceasta intuitie poate fi formulata astfel: fara manifestarea Duhului Sfant, fara comuniunea noastra cu El, Dumnezeu ar fi intr-adevar Autoritate, Autoritatea autoritatilor si ar exista, prin urmare, doar libertatea revoltei, libertatea lui Kirillov. In lipsa Duhului Sfant nu numai Dumnezeu, ci intreaga realitate, toate fiintele ar fi "autoritate" - o ordine exterioara, obiectiva, obligatorie, "lumea obiectivitatii" lui Berdiaev, o lume ce creeaza repulsie. Adevarul ar fi Autoritate ca si Justitia, Ordinea, Egalitatea, etc, dar, de fapt, toate aceste "valori" sunt autoritati in lumea cazuta in pacat, incluzand in cele din urma autoritatea insasi: un liber arbitru gol si lipsit de sens, o "indreptare spre nicaieri". Dar chiar "functia" Sfantului Duh este de a aboli autoritatea sau, de fapt, de a o transcede si acest lucru il face abolind externul, care este esenta autoritatii si a "acestei lumi decazute". Rolul Duhului Sfant este sa uneasca, reveland si fiind o manifestare a interiorului, a tot ceea ce exista, prin restaurarea si transformarea obiectului in subiect si nu face acest lucru din afara, ca "sanctiune" sau "garantie", nu ca "autoritate" ci din interior, pentru ca El insusi este interioritatea a tot ce exista, Viata vietii, Darul fiintei.

Este unicitatea, este "savoarea" a tot si toate, Lumina eternitatii, Reflectia frumusetii divine pe cel mai urat chip uman. El este, atat Libertatea insasi cat si "continutul libertatii" in El dispare tragica antagonie intre libertate ca posibilitate a unei alegeri eterne si astfel ca un gol etern auto-anihilator - si libertate ca posesiune totala implinire a vietii - o contradictie care duce inevitabil la negarea unei libertati de catre cealalta. LIBERTATEA ESTE LIBERA. Este libera nu numai de inrobirea autoritatii, dar e libera de si de inrobirea proprie. Este prezenta nu a unui principiu abstract sau formal ci a unei Persoane care este esenta intelegerii, bucuriei, frumusetii, implinirii, adevarului, a vietii vietilor - o persoana pe-tare o avem prin cunoastere, dragoste si comuniune care nu este exterioara noua ci este in noi ca lumina, dragoste si adevar ca si comuniunea noastra cu tot ce ne inconjoara.

Aceasta viziune a Duhului Sfant este si experienta Bisericii. O anume abordare chiar daca nu neaga aceasta experienta, neaga in statutul unei "surse teologice" abordarea de locus theologicus. Trage o linie intre teologie ca structura rationala, ca stiinta si "misticism" si impinge acest misticism spre un fenomen religios diferit de teologie. Insa teologia autentica este, prin definitie, mistica. Aceasta nu inseamna ca teologia este la mila "viziunilor" individuale si rationale ci faptul ca este inradacinata in misticism, facuta posibila prin experienta Bisericii vazuta ca o comuniune a Sfantului Duh. Faimoasa controversa palamita in legatura cu natura "creata sau necreata" a luminii vazute in timpul experientei mistice a isihastilor a fost, printre altele, o controversa privind natura teologiei, de fapt privind obiectul teologiei, care este adevarul. Este oare adevarul teologiei o deductie logica din datele si propunerile surselor? Este el bazat pe o autoritate exterioara, apriori proclamat ca adevar, facut din autoritate sau este, in primul rand, descrierea unei experiente, cea a Bisericii fara de care aceste date si presupuneri, chiar daca sunt consistente, nu sunt Adevarul, pentru ca Adevarul care ne elibereaza nu este un adevar "obiectiv", o autoritate - pentru ca in acest caz toata dialectica libertatii ar fi din nou pusa in miscarea ei inutila. Doar prezenta Sfantului Duh creeaza "organul" Adevarului in noi si transforma Adevarul ca obiect in subiect.

Cel ce nu are duh nu cunoaste adevarul si este condamnat in a-l inlocui cu autoritatea si garantia. Homiakov spune ca "cel ce cauta dincolo de adevar si speranta o garantie a Spiritului este deja un rationalist". Pentru el, Biserica este de negandit deoarece este deja scufundat in indoiala cu tot spiritul sau. Aici experienta sfintilor, "a celor care vad spiritul", este decisiva. Sfantul Serafim de Sarov spune: " Cand Duhul lui Dumnezeu se coboara asupra omului si copleseste cu plinul luminii sale atunci sufletul uman freamata de bucurie nespusa pentru ca Duhul lui Dumnezeu transforma in bucurie tot ceea ce atinge". Avem aici o concluzie perfecta a doctrinei Sfantului Duh, a relatiei Sale cu Biserica si a naturii Sale libere. Si doar aceasta doctrina este cea care ne poate elibera de toate falsele dihotomii si ne duce spre o intelegere a Bisericii ca libertate.

Concluzia ca "eu cred in Duhul Sfant si in Biserica" deriva din prezenta si activitatea Sfantului Duh. Aceasta inseamna ca Biserica este libertate. Libertatea, cu alte cuvinte, nu este o parte, un element in cadrul Bisericii care coexista cu autoritatea. Biserica, Templul Sfantului Duh este acea realitatea in care dihotomia autoritate-libertate este anulata sau, mai bine spus, se transcede dincolo de ea, este depasita, iar aceasta victorie constanta este chiar viata Bisericii, in victoria comuniunii asupra exteriorului si alienarii. Biserica este libertate tocmai pentru ca i se supune intru totul lui Dumnezeu, supunere care nu este rodul unei renuntari la libertate in fata unei Autoritati ultime si obiective, privita in cele din urma ca invincibila si de nezdruncinat, nu este "sfarsitul" libertatii. Ea este, paradoxal, desavarsirea libertatii. Pentru ca darul ultim al Duhului Sfant nu este o "stare", o bucurie sau pace in el insusi. Este tot o Persoana - Iisus Hristos.

Este posesiunea mea asupra lui Hristos si fiinta mea posedata de El, este dragostea mea pentru El si dragostea Lui pentru mine, este credinta mea in Hristos si credinta Lui in mine, este Hristos in mine si eu intru Hristos. A fi in Hristos inseamna a fi in ascultare "ascultator pana la moarte si inca moarte pe cruce" (Filipeni 2, 8). Ascultarea Sa nu este expresia subordonarii, a renuntarii la libertatea autoritatii ci este expresia unitatii Sale totale cu Tatal, expresia divinitatii Sale. Ascultarea lui este manifestarea si esenta existentei Sale. Si daca Hristos este darul Sfantului Duh si viata Bisericii, atunci esenta vietii Lui este ascultarea, o ascultare dincolo de dihotomia libertate-autoritate deoarece nu vine din imperfectiune, ci din perfectiunea vietii intru Hristos.

Toate acestea inseamna ca, in cadrul Bisericii, libertatea este manifestata ca ascultare intru Hristos, El fiind cel care prin Duhul Sfant, traieste intr-o comuniune desavarsita cu Dumnezeu. Nimeni nu este deasupra si nimeni nu este dedesubt. Cel care predica nu are "autoritate" ci un dar de la Sfantul Duh. Si cel ce primeste invataturile, le primeste doar daca are acest dar de la Duhul Sfant, care ii descopera invataturile nu ca "autoritate" ci ca Adevar. Rugaciunea in Biserica nu este pentru "aprobari" si "garantii" ci pentru Duhul insusi, ca El sa vina si sa locuiasca in noi, transformandu-ne in acea unitate vie in care ascultarea se releva neincetat ca unica libertate.

Abia aici ar trebui sa inceapa studiul "fenomenologiei" libertatii Bisericii. Eu nu am facut decat sa punctez - si asta intr-un mod preliminar - un fel de prolegomena a unui asemenea studiu; sa arat, oarecum, intr-o maniera stangace ca misterul Bisericii ca Libertate este ascuns in misterul lui Dumnezeu ca Sfanta Treime - in slava Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea Tatalui, in comuniunea Sfantului Duh. Si acest mister incepe sa fie revelat si comunicat noua cand acelasi om isi spune doulos Iesou Hristou - "Slava lui Iisus Hristos" - si apoi o spune tuturor (Galateni 5, 1).

Parintele Alexander Schmemann

Introducere in teologia liturgica, Editura Sophia

Cumpara cartea "Introducere in teologia liturgica"

15 Iulie 2015

Vizualizari: 3503

Voteaza:

Libertatea in Biserica 4.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE