Limbajul stiintific si limbajul bisericesc

Limbajul stiintific si limbajul bisericesc Mareste imaginea.


Limbajul stiintific

Cititorul care se simte incomodat de aceasta terminologie: natura, persoana, ipostas, poate ca ar astepta raspunsuri la intrebari mult mai concrete. Ca de exemplu: daca omul este chip al lui Dumnezeu, cum se arata acest chip in trupul sau si cum se manifesta in sufletul sau in duhul sau, si ce se intampla cu chipul lui Dumnezeu in om cand trupul sau moare, si se strica in mormant, o data cu el stingandu-se si ultima privire sau zambet, orice semn al prezentei sufletului sau al duhului sau?

Aceste intrebari sunt capitale si daca nu li se raspunde, totul ramane in suspans si la nivelul imaginarului. Cititorul trebuie sa inteleaga insa ca limbajul potrivit pentru a raspunde la astfel de intrebari nu poate fi limbajul fizicii sau al geometriei, limbajul volumelor sau al cantitatilor si al marimilor de masurat. Este un alt limbaj, capabil sa articuleze si sa exprime experiente diferentiate calitativ si trairi ale unor relatii si sensibilitati care reveleaza o cunoastere pe care nu o pot asigura simturile. In lupta sa dramatica de secole pentru sensul vietii si al existentei, Biserica a vorbit despre aceste teme cu un astfel de limbaj, imprumutat initial din filozofia greaca. Numai ca limbajul eclesial nu a ramas filozofic rationalist, ci a devenit cantare, imn, inchinare, adica act de comuniune si sarbatoare. Aici vom pastra numai cochilia filozofica a acestui limbaj, subliniind faptul ca plinatatea sensului sau o va afla cititorul in actul liturgic al Bisericii, in experienta comuniunii trupului eclesial.

Intrebarea, asadar, este: Ce se intampla cu chipul lui Dumnezeu in om cand trupul acestuia moare si se pierde orice expresie si semn de viata? Trebuie sa vedem mai intai daca sunt cuvinte potrivite pentru a exprima ce este trupul si ce este sufletul sau duhul, si care din acestea doua constituie ceea ce numim existenta omului, identitatea lui personala, eul, constiinta de sine.

Omul rationalist al timpurilor noastre are tendinta de a identifica existenta umana - eul, identitatea, sufletul, constiinta de sine, duhul - cu obiectul concret si palpabil care este organismul biologic al omului si diferitele lui functiuni. Toate depind de functionarea diferitilor "centri" ai creierului, iar modul de functionare al acestor centri este determinat in intregime de compozitia lor biochimica sau de genetica individului - de asemenea biochimica - cromozomii A.D.N., care contin in ei insisi "codul" pentru dezvoltarea personalitatii. Nu mai este spatiu ca sa mai presupunem existenta sufletului, prin urmare, nici posibilitati pentru a supravietui "ceva" din om dupa moartea organismului sau biologic.

Din nefericire, aceasta atat de simplista viziune a lucrurilor - oricat ar fi de raspandita astazi si oricat de comoda - lasa goluri uriase in intelegerea omului, cel putin tot atatea cate lasa si platonismul popular al "nemuririi sufletului". Mai intai, stiinta biochimiei, ca si oricare alta stiinta adevarata, nu face decat sa constate si sa descrie, chiar si in cele mai amanuntite analize si determinari concrete ale sale. Ea semnaleaza, de exemplu, ca posibilitatile de dezvoltare ale organismului sunt cuprinse in "codul" cromozomului initial, constata relatiile organice prin intermediul carora se activeaza functionarea centrilor creierului, si altele. Va depasi limitele sale, ca stiinta riguroasa, daca va purcede la formularea unor concluzii metafizice nedemonstrabile si va sustine, de exemplu, ca compozitia biochimica a cromozomilor si functionarea diferitelor organe in parte sau a unor centre organice ale organismului biologic al omului nu numai ca activeaza si reveleaza, dar ca intemeiaza si constituie modul de existenta al alteritatii ipostatice a fiecarei persoane umane. De ce, totusi, noi excludem faptul ca ceea ce este fiecare om, ca existenta personala unica, neasemanata si nerepetabila se datoreaza numai diferentierilor de compozitie biochimica a cromozomilor sai si, prin extensie, functionarii diferitilor "centri" ai creierului sau? De ce limitam rolul compozitiei biochimice si al functiilor biologice numai la lucrarea si manifestarea alteritatii ipostatice a fiecarui om si nu il extindem si la intemeierea si compozitia sa?

Pentru motivul foarte simplu ca o astfel de extindere este exclusa astazi chiar de logica metodologiei stiintifice. Daca, intr-adevar, compozitia biochimica a cromozomilor si functionarea "centrilor" cerebrali nu activeaza si manifesta numai, ci constituie si cauza alteritatii ipostatice a fiecarui om, atunci inseamna ca aceasta alteritate ipostatica a omului (personalitatea, trasaturile sufletesti, identitatea, eul) este determinata in mod riguros de organismul biologic si de functiile sale. Acceptam, adica, faptul ca principiile si functiile biochimice care constituie si sustin corporalitatea omului definesc si epuizeaza ele insele evenimentul existential in ansamblul lui sau ipostasul subiectului uman si, prin urmare, nici un alt factor "psihogenetic" nu ar putea sa limiteze sau sa anuleze autonomia acestor functii.

Dar o astfel de asertiune este astazi rasturnata si de cel mai neinsemnat exemplu din campul unei alte stiinte "pozitive", cel al psihologiei clinice. Un prunc care nu are pofta de mancare se indreapta el singur spre moarte, demonstrand ca "sufletul" sau este determinant pentru existenta sau pentru ipostasul sau incomparabil mai mult decat mecanismul care regleaza functiile sale biologice. Chiar si in conceptiile sale cel mai pozitiviste, stiinta contemporana a psihologiei si a psihanalizei a demonstrat clar - cu o multime de exemple ca cel al pruncului cu anorexie - ca ceea ce numim noi subiectivitate sau "eu" precede si determina functia corporalitatii biologice. Daca, in ciuda tuturor acestor constatari, am vrea sa insistam asupra faptului ca chiar si anorexia psihogenetica a pruncului isi are cauza in anumite reactii biochimice, atunci suntem datori sa aratam si motivele pentru care in acest caz este posibil ca un factor biologic sa se autoanuleze - sa se intoarca adica impotriva sa, factor biologic impotriva factorului biologic. Motive care sa explice o astfel de contradictie nu este posibil sa adopte o logica stiintifica consecventa cu sine.

Limbajul bisericesc

Antropologia biblica si bisericeasca nu se opune constatarilor si nici limbajului pe care il foloseste biologia contemporana, si nici nu este subminata de aceasta din urma. Este numai o temere a adeptilor platonismului popular, care a imbracat adesea vesmant crestinesc (mai ales in Apus), cautand sa ia locul adevarului Bisericii despre om. Intr-adevar, daca acceptam ca trupul omenesc este o entitate in sine si sufletul omenesc este o alta entitate in sine si, mai departe, ca sufletul constituie, de fapt, pe om, ca numai acesta formeaza personalitatea umana, eul, identitatea subiectului uman - iar trupul este numai cochilia, sau un instrument al sufletului pe care il influenteaza numai indirect - atunci, sigur, biologia contemporana va avea multe obiectii la adresa acestei viziuni si limbajul ei va fi incompatibil cu al nostru. Dar o astfel de viziune platonicizanta nu-si gaseste temeiuri nici in traditia biblica si nici in cea patristica. La intrebarea: Ce este trupul si ce este sufletul omului? vom raspunde, avand la baza criteriile traditiei bisericesti ca atat trupul cat si sufletul sunt energii ale naturii umane, adica modurile in care este activat evenimentul ipostasului (sau personalitatea, eul, identitatea subiectului uman). Ceea ce este fiecare om concret, existenta sa adevarata sau ipostasul sau, acel profund eu care il constituie ca fapt existential, nu se identifica nici cu trupul, nici cu sufletul sau. Sufletul si trupul reveleaza numai si arata ceea ce este omul, constituie energii, manifestari, puneri in evidenta, functii revelatoare ale ipostasului omului.

Energiile sunt insusiri comune ale naturii umane, care lucreaza si exprima Caracterul unic, neasemanat si irepetabil al fiecarui ipostas uman concret. Toti oamenii avem aceleasi functii trupesti si sufletesti: respiratie, digestie, metabolism, intelegere, judecata, imaginatie. Si totusi, aceste functii comune sunt cele care diferentiaza fiecare subiect uman de o maniera definitiva, il diferentiaza atat functiile trupesti, cat si cele sufletesti, atat caracteristicile sale pur trupesti sau sufletesti (amprentele digitale sau complexul de inferioritate, spre exemplu), cat si intrepatrunderea lor, cum sunt privirea, cuvantul, fizionomia, gesturile - toate acele moduri ale expresiei subiective care ne impiedica sa distingem granitele intre suflet si trup.

Asadar, ceea ce este omul, ipostasul sau, nu se identifica nici cu trupul nici cu sufletul, ci este pus in lucrare numai, se exprima, se manifesta prin functiile sale trupesti sau sufletesti. De aceea nici o infirmitate/malformatie sau degradare trupeasca si nici vreo boala psihica sau deficienta mentala nu poate atinge adevarul fiecarei persoane umane, eul sau profund care o constituie ca fapt existential.

De altfel si in experieata noastra directa ceea ce numim trup nu este un dat definitiv, o entitate neschimbabila, ci un fapt activat dinamic, un ansamblu de functii activate neintrerupt (si in constatarea sau descrierea reactiilor biochimice, a mecanismelor, a evolutiilor biologice care constituie aceste functii am putea fara nici o greutate sa adoptam concluziile biologiei contemporane, precum si eventualele imbunatatiri sau schimbari ale acestora in viitor). Ceea ce numim suflet este, de asemenea, un fapt activat dinamic un ansamblu de functii puse in lucrare neintrerupt, care reveleaza si exprima existenta vie a omului. Acestor functii le dam diferite denumiri: vorbim de ratiune, imaginatie, judecata, creativitate, putere iubitoare etc, precum si de constient, subconstient, inconstient. In ceea ce priveste constatarea si descrierea acestor functii, am putea fara nici o dificultate sa adoptam concluziile si limbajul psihologiei si psihanalizei contemporane sau eventualele imbunatatiri viitoare ale acestora - cu conditia de a respecta intotdeauna limitele stiintei ca atare, care recunoaste caracterul sau constatator si descriptiv. Astfel, in orice limbaj ne-am exprima, vom putea sa formulam concluzia ca atat individualitatea biologico-somatica dar si cea psihologica ale omului nu sunt ci se infaptuiesc (se realizeaza) de o maniera dinamica. Se infaptuieste printr-o ascensiune progresiva, apoi coborare si slabire pana la "stingerea" finala a energiilor psiho-somatice o data cu moartea.

Pentru Biserica si pentru adevarul sau ceea ce este omul ca existenta personala "in fata" lui Dumnezeu, adica ceea ce constituie chipul lui Dumnezeu in om, nu poate fi oprit la un moment sau la o perioada anume de timp. Pruncul care "nu intelege" si omul matur, in culmea puterilor sale psiho-somatice, ca si cel afundat in slabiciunea batranetii (si senilitate uneori) este aceeasi persoana in fata lui Dumnezeu. Deoarece ceea ce constituie omul ca ipostas, care ii confera eul si identitatea, nu sunt functiile psiho-somatice, ci relatia sa cu Dumnezeu, faptul ca Dumnezeu il iubeste cu o dragoste unica ce cheama ne-fiinta la fiinta, "care cheama la fiinta cele ce inca nu sunt" (Romani 4, 17), intemeiaza si fundamenteaza alteritatea personala a omului. Omul este persoana, chip al lui Dumnezeu, deoarece exista ca posibilitate de raspuns la chemarea de dragoste a lui Dumnezeu. Prin functiile sale psiho-somatice, omul "administreaza" aceasta posibilitate, raspunde pozitiv sau negativ la chemarea lui Dumnezeu, conduce existenta sa la viata, care inseamna relatie, sau la moarte, care inseamna separarea de Dumnezeu.

Chemarea lui Dumnezeu, intemeietoare a ipostasului personal al omului, nu se schimba si nici nu variaza in functie de fiabilitatea functionalitatii functiilor psiho-somatice. Nici nu este afectata de interpretarile stiintifice referitoare la progresul sau evolutia acestei fiabilitati. Interventia chemarii lui Dumnezeu este cea care il constituie pe om. De aceea, Biserica nu se tulbura si adevarul ei nu este cu nimic afectat nici chiar daca, prin absurd, stiinta ar accepta "evolutia speciilor" sau ca omul se trage biologic din maimuta. Diferenta dintre om si maimuta nu se afla in diferentierea cantitativa a fiabilitatii functiilor psiho-somatice, ci in diferentierea calitativa: in faptul ca, prin functiile sale psiho-somatice, omul "administreaza" - fie ca accepta, fie ca nu - raspunsul sau existential chemarii la viata pe care i-o adreseaza Dumnezeu. Imaginea biblica a modelarii omului de catre Dumnezeu si suflarea cu suflare dumnezeiasca asupra persoanei umane nu afirma in mod necesar originea sa biologica, ci cu siguranta inceputul constiintei de sine, ai identitatii si al libertatii personale, precum si al chivernisirii de sine. Daca acest inceput se leaga de aparitia biologica a speciei umane sau dada intervine intr-o anumita za a lantului evolutiei speciilor acest lucru nu afecteaza si nu modifica cu nimic adevarul antropologiei biblice si bisericesti.

Christos Yannaras

08 Mai 2012

Vizualizari: 3456

Voteaza:

Limbajul stiintific si limbajul bisericesc 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE