Lumea ca taina

Lumea ca taina Mareste imaginea.


Lumea ca taina

 

As dori sa insist, in primul rand, asupra  naturii oarecum experimentale a acestui eseu. Subiectul acestuia e unul care abia acum incepe sa fie studiat si nu sunt in masura sa ofer nici un fel de teze finale: de fapt eu insumi fac parte dintre cei care cauta lumina - o cautare care, probabil, ne va duce intr-o zi catre concluzii concrete si consistente. Sunt satul, scarbit de acele discursuri si articole care isi propun sa rezolve toate problemele dintr-o data, dand raspunsuri ordonate, preconcepute; le consideram, chiar si in legatura cu miscarea liturgica, chiar si cand un subiect ca acesta intra in discutie - "Lumea ca Taina" - ca subiect care ne obliga sa actionam cu prudenta. Gandurile mele proprii n-au dobandit nici certitudine, nici finalitate. Simt doar ca acest gen de subiect are o importanta enorma pentru teologia crestina.
 

Desi am folosit cuvantul "teologie", acesta nu va fi un eseu teologic - cel putin atata timp cat prin teologie exprimam "definitii". Mi se pare o mare tragedie faptul ca, in trecut, realitatea sacramentala a fost atat de des obiectul unor definitii clare, dupa modelul juridic - definitii fine si lucide, care intuneca si diminueaza lucrurile definite. Propria mea conceptie in privinta aceasta e legata de propria mea traditie - experienta liturgica, traditia via a Bisericii Ortodoxe Rasaritene - si, abia in al doilea rand, se leaga de teologia formala, derivata din acea traditie. Eu ridic probleme, nu dau raspunsuri.

 

Permiteti-mi sa incep cu titlul: o expresie plina de semnificatii, care imbina cele doua mari preocupari ale gandirii si activitatii crestine actuale - "Lumea" si "Taina", doua mari preocupari, doua obiecte care, in mod remarcabil, ne angreneaza gandirea si activitatea noastra de crestini in lumea de azi. Nu mai e nevoie sa mentionam faptul ca timpul in care traim e marcat de preocupari pentru lume la un nivel nou: aceasta grija este in prim planul constiintei moderne. Descopar, de exemplu, acest lucru explicit in Eclesiam Suam, lucrarea enciclica a Papei Paul al VI-lea, dar si in ideea de "dialog". Acest punct de vedere a luat amploare de-a lungul secolelor: ideea ca Biserica exista pentru a mantui intreaga lume, nu numai pentru a satisface nevoile religioase ale individului abia convertit. Pe de alta parte, si la fel de important, experimentam ceva din natura unei redescoperiri complete a naturii sacramentale a vietii crestine. Aceasta nu e doar o noua insistenta asupra importantei actului sacramental in viata individului, desi acest aspect este cel mai important. Noi insa mergem mai departe pentru a reafirma caracterul sacramental al intregii vieti.

 

Astfel, punand la un loc cele doua cuvinte, "lume" si "taina", putem observa doua tendinte fundamentale ale timpului in care traim - doua aspecte ale aceleiasi tendinte - nu este un exercitiu original in intregime, dar merita incercat. Este necesara o perspectiva, un cadru al viziunii pentru a ajuta gandirea si activitatea in viitor. Care este relatia dintre aceste doua concepte, aceste doua realitati - lume si taina? Daca am gasi noi perspective in natura sacramentala a vietii crestine, ne-ar ajuta acest lucru, oare, sa intelegem lumea? Daca am dezvolta o si mai mare preocupare pentru lume, ar aprofunda aceasta experimentarea si intelegerea tainelor?

 

Inainte de intocmirea unei sinteze in privinta acestor lucruri, probabil ca ar trebui sa ne concentram asupra fiecarui termen in parte. In lunga istorie a spiritualitatii si teologiei crestine, oamenii vorbeau despre "lume" in doua sensuri, ambele inradacinate in Evanghelie. Spunem, pe de o parte, ca "Dumnezeu atat de mult a iubit lumea incat l-a dat pe Fiul Sau", ca sacrificiul euharistic este un act de daruire pentru binele lumii; ca lumea e obiect al iubirii divine, creatie si grija divina care trebuie mantuita, transfigurata si transformata. Dar, in alt sens, avand aceeasi autoritate in Scripturi si in Traditia Bisericii, vorbim despre lume in sens negativ: lumea este un lucru de care trebuie sa ne lepadam, o inchisoare din care trebuie sa ne eliberam, este rivala, potrivnica lui Dumnezeu care, prin mandrie si dorinta, ne cere s-o iubim.

 

Fara indoiala ca am simplificat lucrurile aici, insa mi se pare ca adevarata experienta crestina implica un fel de sinteza intre aceste doua viziuni despre "lume". Viziunea negativa e pozitiva intr-un sens "spiritual": este absolut necesara lepadarea, detasarea si eliberarea de lume. Dar aceasta detasare se transforma prea usor intr-un fel de indiferenta, o lipsa de respect, de consideratie fata de creatia lui Dumnezeu; Biserica incepe sa fie tot mai mult constienta de aceasta tendinta, corectand-o printr-o noua viziune asupra lumii si bunatatii ei.

 

Astazi ne aflam in a doua etapa a acestui ciclu, implicati tot mai mult in lume si in afacerile ei. Probabil ca mergem prea departe, iar acest lucru este periculos. Exista locuri certe unde ni se sugereaza ca ar trebui sa renuntam complet la ideile despre Dumnezeu si religie si sa ne dedicam in intregime lumii, sa traim ca oameni, intr-o lume a oamenilor, in "onestitatea fata de Dumnezeu" ni se cere sa il concediem: atat de departe a ajuns schimbarea de atitudine in pietismul egocentric.

 

In acest cadru ne regasim astazi, de aceea trebuie sa insistam din nou asupra faptului ca ambele viziuni despre materie sunt inradacinate in revelatia si experienta Bisericii. Daca alegem una dintre ele si o impingem spre logica sa extrema, ignorand-o pe cealalta, am sfarsi printr-o erezie: sensul grec original al cuvantului se refera la eroare bazata pe o alegere falsa, pe o selectie gresita.

 

Trebuie deci sa reconciliem si sa sintetizam! Acceptarea lumii este mai mult decat justificabila, este justificabila, este necesara. Nu poate exista crestinism daca lumea nu e vazuta ca obiect al iubirii divine. Pe de alta parte, fiecare justificare pentru detasarea si abandonarea lumii este foarte bine subliniata in traditia ascetica. A realiza o sinteza variabila intre cele doua principii inseamna a defini tocmai atitudinea crestina fata de lume, iar unul dintre scopurile mele principale in acest eseu este sa sugereze faptul ca nu putem realiza aceasta sinteza, nu putem acorda dreptate deplina ambelor viziuni crestine, decat daca privim lumea ca taina, iar pe noi insine si intreaga ambianta creata, in termeni sacramentali.

 

Numeroasele noastre traditii crestine ne invata ca tainele au un numar fix, privite ca acte mai mult sau mai putin izolate ale Bisericii, care se ocupa, in principal, de nevoile personale ale crestinului, in unele traditii exista sapte astfel de acte, in unele doua; insa teologia si pietatea, deopotriva, s-au concentrat asupra unui singur aspect - harul pe care aceste acte il ofera indivizilor.

 

Din pacate, acest gen de preocupare pentru taine, cu adevarat necesare, tinde sa fie contrara propriilor interese. Teoretizand despre actele sacramentale izolate, pierdem sensul tainic-sacramental in general. Numarul lor, instituirea, conditiile validitatii lor etc. - sunt intrebari limitate si de dragul modei, asa incat, orice altceva devine nesacramental in mintea noastra.

 

Luati, ca exemplu, Botezul. Suntem cu totii de acord ca, pentru botezul obisnuit, apa este necesara; dar cat de des se realizeaza, de fapt, ce inseamna aceasta? De ce trebuie folosita apa, ca materie pentru aceasta taina? De ce e apa atat de speciala? -sau (in cazul altei taine) painea si vinul. Astfel de intrebari au fost lasate la o parte: in ce priveste materia tainei, teologii au fost tentati sa etaleze o dispozitie, o stare sufleteasca minimalista si sovaielnica, preocupandu-se, nerabdatori, de cerintele minimale ale simplei validitati, de picuri cat mai mici de apa, de vin masurat in picaturi, de mirungerea cat mai discreta. Se pare ca ne-am indepartat prea mult de materialismul sfant ("Dumnezeu atat de mult a iubit lumea...") pe care ar fi trebuit sa se fundamenteze spiritualitatea crestina.

 

Cu siguranta, concentrarea s-a facut asupra harului. Insa, in aceasta situatie, ideea de har are de suferit. Am incetat a ne gandi la venirea Duhului din cer. Ne-am gandit, in schimb, la ceva marunt si nesemnificativ, la ceva ce poate fi definit si masurat in doze mici. Dumnezeu daruieste slava, harul Sau, intr-un mare torent, nemasurabil de catre om, iar, in ultimul timp, teologia pare sa se fi concentrat asupra masurarii lui si - inevitabil - reducerii sale la ceva ce omul poate spera sa masoare. Ce fel de har a fost acesta? A fost acesta harul preintampinat, mantuitor si folositor? Ar fi trebuit sa fie gasit in listele oficiale de numerotare? Aceasta dispozitie, aceasta conceptie a avut momentul ei. Foarte greu mai poate supravietui in noua atmosfera generata de miscarea liturgica si de redescoperirea perspectivelor teologice. O noua viziune asupra acestor materii este necesara. Nu poate aparea dintr-o data intr-o forma finala, dar trebuie sa ne concentram supra ei, sa legam inca o data teologia si credinta de cult, sa chemam inapoi acel lex orandi - sol fertil in care, si nu numai aici, lex credendi poate rodi.

 

Ganditi-va la ajunul Epifaniei din unele biserici ortodoxe din satele grecesti sau rusesti, la un loc simplu, nesofisticat. Dupa Vecernie, apa este binecuvantata; acesta e punctul culminant al slujbei, iar oamenii se inghesuie spre apa si cer sa li se dea. De ce? Nu din motive teoretice. Cu siguranta ei vad in aceasta posibilitatea unei comuniuni cu lumea tainica, o vindecare a instrainarii, a racirii omului fata de creatia cea buna. O astfel de traire constituie ceea ce vreau eu sa spun, de fapt. Dati-mi voie sa ma apropii de maretia tainelor, sa vedem in ce fel e legata lumea de Euharistie. Aceasta e doar o mica parte a unui subiect de proportii; daca, in acest context, ignor celelalte aspecte ale teologiei euharistice, o fac nu pentru ca nu le acord atentie sau nu le consider importante. Teologia clasica - cea scolastica in special - a avut de spus multe lucruri despre Euharistie; dar chestiunea lumii in Euharistie a fost neglijata. Sub un impuls teologic mai degraba, decat liturgic, am fost tentati sa ne concentram asupra marelui moment al prefacerii: cand si cum se transforma painea si vinul in Trupul si Sangele Mantuitorului? Iar atentia noastra a fost distrasa de la ceea ce a fost inaintea acelui moment.

 

Doar paine si vin: lucruri foarte obisnuite. In toate liturghiile, antice sau moderne, marele moment, punctul culminant e atunci cand aceste lucruri obisnuite ii sunt daruite lui Dumnezeu, pastrandu-si totodata caracterul lor natural, de lucruri obisnuite. Luam doua lucruri din lumea secularizata si le ducem la altar. Avem in vedere painea si vinul, la acel moment. Pentru ce sunt ele? Le putem privi doar ca materie, instrumente de aducere a harului. In acest caz, caracterul si originea lor particulara nu mai au importanta. Insa pierdem esenta, gandindu-ne la toate aceste chestiuni. Biserica insista ca painea trebuie sa fie paine si vinul, vin. De ce?

 

Aceste elemente puse pe altar dobandesc astfel un caracter sacru si distins. Sunt asezate aproape de valul care separa lumea, trairea noastra de viata lui Dumnezeu si, curand, ele vor trece prin acest val. Insa painea si vinul fac aceasta trecere nu doar ca simple roade ale acestei lumi - din aceste lanuri si vii - ci ca simboluri si chiar vehicule ale lumii in intregime.

 

Se pot da citate din izvoarele crestine pentru a ilustra acest lucru ca, potrivit Bisericii, darul nostru initial, Euharistic nu il constituie doar cele doua elemente, ci lumea noastra intreaga, viata insasi cu toate dimensiunile ei. Un mare poet rus - care nu era defel "bisericos" - a spus: "De fiecare data cand un preot savarseste Euharistia, tine in mainile sale intreaga lume, ca pe un mar". Este un fapt rational, real, nu numai simbolic. Lumea noastra da nastere vietii, prin procesele chimice de crestere, painea s-a hranit cu acele "minerale moarte", insasi viata noastra depinde de acea paine; lumea "moarta" devine trupul nostru, viata noastra. Daca privim lumea intreaga ca pe ceva tainic, o facem din cauza acestei transformari care are loc tot timpul. Cand oferim painea si vinul, punandu-le pe Altar, nu numai ca acest act este relevant pentru jertfirea lui Hristos, de acum doua mii de ani, dar unim totodata darurile cu faptele, bazele psihice ale conditiei noastre umane asa cum erau inca de la inceput.

 

O astfel de meditatie asupra inceputurilor ne duce inapoi la Geneza, la Adam si Eva, la creatie, la Dumnezeu. Punctul central il constituie aici conditia umana, asa cum a revelat-o Dumnezeu. Aici, in primele capitole din Geneza, gasim marturia clara a acestui caracter sacramental al lumii. Dumnezeu a facut lumea, apoi omul; a daruit lumea omului pentru a se hrani. Lumea e darul lui Dumnezeu, ea nu e existenta in sine, ci trebuie transformata, trebuie sa devina viata si sa-i fie oferita Domnului, ca dar al omului.

 

In instruirea noastra eclesiala, se accentueaza intotdeauna diferenta dintre preot si oamenii de rand, datorita caracterului supranatural al slujbei preotului - lucru cat se poate de adevarat, dar se accentueaza in asa fel incat sa intelegem acel supranatural ca fiind naturalul, la un grad, la un nivel extraordinar. Omul a fost creat ca preot; lumea a fost creata ca materie a tainei. Dar a venit pacatul si a distrus unitatea; n-a fost numai o chestiune de incalcare a regulilor ci, mai degraba, pierderea viziunii, parasirea tainei. Omul cazut a vazut lumea ca pe ceva singular, seculara si profana, iar religia a privit-o ca fiind solitara, separata, privata si "spirituala". Sensul sacramental al lumii s-a pierdut. Omul a uitat de preotia care era scopul si sensul vietii sale. A ajuns sa vada in el doar un organism care moare intr-un univers rece si strain.

 

Intorcandu-ne spre Euharistie, avand aceasta imagine in minte, o vedem doar ca e un simplu act original, actul uman pe care omul nu l-a putut realiza, fiind restaurat acum de catre noul Adam, omul perfect. Nu sunt doar cai arbitrare catre o relatie privata si limitata cu Dumnezeu. Este o noua creatie in Hristos a intregii lumi.

 

Suntem in masura acum sa vedem dualitatea in ideea crestina despre taine, care corespunde dualitatii ideii crestine despre lume, discutate anterior. Pe de o parte, taina e inradacinata in natura lumii ca si creatie a lui Dumnezeu; este vesnic o restaurare a sablonului originar al lucrurilor. Pe de alta parte, e inradacinata in Hristos, ca persoana. Numai prin omul perfect poate fi restaurata preotia umanitatii. Numai prin El, intunericul, oceanul primordial, poate sa devina apa vie a Botezului. Numai prin Crucea Sa poate reinvia lumea moarta la o noua viata. Indatorirea aceasta ne ramane insa noua; El a plecat, dar ceea ce a fost mai greu, a facut El pentru noi. Daca ingenunchem pentru a ne ruga, il preamarim si-i incredintam viata noastra; nu facem altceva decat sa consimtim si sa ne atasam noi insine de actul sau asemanator, dar atotcuprinzator.

 

De ce nu poate exista un nou sacrificiu in sistemul religios crestin? Nu numai pentru ca jertfa lui Hristos a fost (asa cum spun teologii juridici) perfecta. Perfecta in multe sensuri. Dupa acel act specific n-a mai ramas nimic in univers care sa poata fi oferit lui Dumnezeu. Totul a fost facut. De aceea, daca ne gandim la natura si originea noastra, ne vom vedea in painea si vinul de pe altar, nu numai pe noi insine, ci intreaga lume, desavarsindu-ne. Ne plasam noi insine si lumea deasupra altarului, privim o clipa si-1 vedem pe Hristos. E asezat in mijloc si daruieste totul lui Dumnezeu.

 

Acel moment de transformare merita un moment de atentie de care arareori are parte. Ce se intampla la epicleza? Teologia are multe de spus in aceasta privinta. N-o resping si nici n-o critic dar, uneori, omitem, nu bagam in seama unele implicatii ale cuvintelor Predoslovie, Sfant sau chiar a cuvantului Euharistie. Prologul e intotdeauna un act de recunostinta, atingand punctul culminant in acea veche doxologie biblica: "Sfant, sfant, sfant Domnul Savaot: cerul si pamantul sunt pline de slava Ta". Ar putea aparea aici o oarecare nepotrivire. Suntem in momentul tragediei, al jertfei; momentul Trupului frant si a Sangelui varsat. Si alegem acel moment dintre toate pentru a canta un imn fericit al victoriei, al triumfului, al recunostintei - cantat in cor, probabil, pentru a prelungi si a scoate in evidenta bucuria momentului.

 

Nu exista incompatibilitate aici sau inadvertenta. Aici e nevoie iarasi de o reconciliere si sintetizare: numai asa, si in acel moment vedem si redescoperim tot adevarul despre lume. Este o lume a pacatului, a durerii si suferintei: Optimismul crestin nu poate nega aceste lucruri, privind mai degraba spre Crucea insangerata - reprezentare esentiala si caracteristica. Dar este si o lume sfanta si fericita, care ne este daruita gratis de catre iubirea divina, iar sinteza e realizata in jertfa lui Hristos in suferinta si apoi in victoria finala.

 

Astfel, Euharistia nu este achitarea, indeplinirea indatoririi de a-i multumi lui Dumnezeu, desi este si acesta un aspect. Nu e doar o relatie posibila cu Dumnezeu. Inseamna a detine la un loc - intr-un singur moment, un singur act - intregul adevar despre Dumnezeu si om. Este taina lumii suferinde si pacatoase, a cerului intunecat, a Omului muribund; dar este si taina schimbarii, a transfigurarii Sale, reinvierii si imparatiei Sale. Intr-un fel, privim inapoi, multumind pentru simpla bunatate a darului original pe care ni l-a oferit Dumnezeu. In acest sens, privim mai departe, eshatologic, catre indreptarea si transfigurarea finala a darului, catre desavarsirea sa in Hristos.

 

Cu o astfel de explorare - in profunzimea Euharistiei se ocupa destul de mult teologia liturgica: ea necesita o noua atentie pentru elementele folosite; apoi, pentru painea si vinul si intreaga lume, pentru realitatea creata, in totalitate. Dumnezeu porunceste un fel de materialism, nu ca o ingaduinta sau concesie pentru slabiciunile noastre, ci pentru a invata ceva despre lumea care ne-a fost daruita, despre propria Sa dragoste pentru noi.

 

Ar putea fi o greseala sa staruim prea mult asupra naturii si supranaturii, in forma distincta, ca si cum viata noastra naturala ar fi ceva josnic, separata de pedepsele divine ocazionale, venite de sus. Hristos nu vorbeste niciodata de natural si supranatural. Vorbeste, mai degraba, despre cel vechi si cel nou si, in special, despre reinnoirea celui vechi. Taina este miscarea, tranzitia, pasajul, trecerea, Pascha: Hristos stie calea si ne conduce, pasind inainte. Lumea, condamnata in vechea natura, revelata ca viata eterna in noua natura, e totusi aceeasi lume, creatia buna a lui Dumnezeu. Hristos a venit sa o mantuiasca prin lepadarea de ceea ce este invechit.

 

Cugetari de genul "viata de apoi" ne pot induce in eroare. Nu traim in alta lume decat in aceasta, desi felul in care o stapanim, intreaga noastra relatie cu timpul si spatiul (tota ac simul possesio) va fi cu totul diferita atunci cand vom reinvia in Hristos. Atunci, daca atentia noastra se va indrepta mai temeinic - chiar intr-un sens bine definit - catre aceasta lume, nu inseamna ca militam pentru caracterul lumesc in celalalt sens al ideii, cu dublu strat. Nu trebuie sa presupunem ca atunci cand avioanele vor zbura mai rapid, cand doctorii salveaza mai multe vieti, "Congresul" va fi capabil sa certifice faptul ca imparatia lui Dumnezeu a inceput. Mai degraba reversul. Cu cat gandim mai mult in termeni euharistiei si eshatologici, cu atat vom fi mai acut constienti de faptul ca moda acestei lumi trece si ca lucrurile dobandesc sens, rost, consistenta si realitate numai in raport cu venirea lui Hristos si a slavei Sale. In acest context, materialitatea, caracterul nelumesc si detasarea, propovaduite de atatia moralisti, redobandesc deplina lor importanta.

 

Vietile noastre sunt congestionate, aglomerate si zgomotoase. E foarte simplu sa privim Biserica si tainele ca pe ceva care concureaza cu cealalta lume a vietii cotidiene si care ne conduc spre o alta viata -secreta si indepartata. Am putea, mai degraba, sa ne gandim la lumea cotidiana practica ca la ceva incomprehensibil si dificil, pana cand o putem apropia sacramental prin Hristos. Astfel, natura si lumea sunt dincolo de puterea noastra de intelegere; timpul, de asemenea, timpul care le duce pe toate intr-un flux fara sens, provoaca disperarea oamenilor; nu s-ar intampla asa daca oamenii ar vedea in aceasta modelul actiunii lui Dumnezeu, reflectat in anul liturgic, calea necesara spre Noul Ierusalim. Avem o indatorire simpla si fericita. Unii spun ca ar trebui sa ne concentram asupra acestei lumi, ca si cand Dumnezeu n-ar exista. Spunem, mai degraba, ca ar trebui sa ne concentram asupra acestei lumi iubitoare pentru ca este plina de Dumnezeu, pentru ca, prin calea euharistica, il gasim pretutindeni - atat in catastrofele ingrozitoare, cat siin cele mai mici floricele. Aproape deloc supranatural; ne intoarcem spre natura originara, in gradina in care Adam L-a intalnit pe Dumnezeu in racoarea diminetii. Acum nu-L mai intalnim in intregime si in mod constient; suntem cazuti inca, instrainati, iar natura noastra cazuta nu poate supravietui.

 

O corespondenta sacramentala nu este o identificare. Aceasta tinteste intotdeauna dincolo. Dar ea realizeaza si o unitate prezenta facandu-ne martorii contemporani nu numai ai mortii lui Hristos, dar si ai venirii Sale din nou si ai deplinatatii tuturor lucrurilor in El. Plini de recunostinta, noi acceptam gradina minunata a lui Dumnezeu, adica lumea. Ne hranim cu roadele ei, transformam substanta ei in viata, ne oferim viata lui Dumnezeu, pe crucea lui Hristos si pe altarele noastre zilnice si mergem mai departe pentru a dobandi viata in imparatie.

 

Dar va fi aceeasi lume, aceeasi viata: "Iata, reinnoiesc toate lucrurile". Acestea au fost ultimele cuvinte ale lui Dumnezeu catre noi. Ele ne spun, in cele din urma si cu conotatii vesnice, ce a fost in mintea Sa inca de la inceputuri, cand, privind spre lumea tainica a creatiei Sale, a spus ca este buna.

 

Parintele Alexander Schmemann

27 Aprilie 2012

Vizualizari: 2205

Voteaza:

Lumea ca taina 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

lumea creata

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE