Mai putina informatie - mai multa dezinformare

Mai putina informatie - mai multa dezinformare Mareste imaginea.


Mai putina informatie - mai multa dezinformare

"Am spus ca guvernarea sondajelor se bazeaza, inter alia, pe opinii dezinformate. Un punct de vedere care aduce in prim-plan problema informatiei. Meritul aproape indiscutabil al televiziunii este ca "informeaza". Asa ni se spune. Dar sa incepem cu lamurirea acestei pareri.

A informa inseamna a furniza stiri, incluzand aici si stiri privitoare la notiuni. Putem fi informati despre evenimente, dar si despre cunoastere. Trebuie sa stabilim din capul locului ca informatia nu inseamna cunoastere, nu este stiinta in sensul euristic al termenului. Informatia in sine nu ne face sa intelegem: putem sa fim foarte bine informati despre multe lucruri, si totusi sa nu le intelegem. Bine se spune atunci cand se spune ca informatia ofera doar niste notiuni. Ceea ce nu e deloc un lucru rau. Chiar si cunoasterea bazata pe invatarea pe de rost a notiunilor contribuie la formarea lui homo sapiens. Dar daca ea nu trebuie dispretuita, nu trebuie nici supraevaluata. A acumula notiuni, spuneam, nu inseamna si a le intelege.

Trebuie de asemenea subliniat ca informatiile sunt de importanta foarte diferita. Multe informatii sunt doar frivole, de cronica marunta sau cu valoare pur spectaculara. Ceea ce este totuna cu a spune ca sunt lipsite de orice importanta sau relevanta "semnificativa". Alte informatii sunt in schimb in mod obiectiv importante deoarece sunt informatiile menite sa formeze o opinie publica despre problemele publice, despre problemele de interes public (vezi supra, p. 41). Si atunci cand vorbesc de dezinformare trebuie sa se inteleaga ca ma refer la informatia de "relevanta publica". In privinta aceasta (nu in privinta stirilor sportive sau din cronica roz si neagra) televiziunea informeaza putin si rau.

O data stabilit acest lucru, e util sa facem distinctia intre sub-informare si dezinformare. Prin sub-informare inteleg o informare cu totul insuficienta, care saraceste prea mult stirea pe care o da, sau altfel spus neinformarea in intregime, pura si simpla eliminare a noua stiri din zece. Asadar, sub-informarea inseamna o prea mare reductie. Prin dezinformare inteleg insa o distorsiune a informatiei, prezentarea de stiri deformante care induc publicul in eroare. Atentie: nu am afirmat ca manipularea distorsionanta a informatiei ar fi deliberata; deseori ea reflecta o defor-matie profesionala. Ceea ce o face mai putin vinovata, dar totodata mai periculoasa.

Evident, distinctia aceasta este analitica, serveste la analiza clara si distincta a problemei. In situatii concrete, sub-informarea si dezinformarea au zone de suprapunere si se intrepatrund. Lucru care nu ne impiedica sa le examinam pe fiecare in parte.

Difuzarea informatiei care se prezinta ca atare apare o data cu ziarul. Cuvantul englez newspaper isi declara cu exactitate natura: foaie sau pagina "de stiri" (news). Italianul "giornale", ziar, subliniaza aspectul cotidianitatii: ceva ce apare zi de zi. Dar informarea propriu-zis de masa incepe o data cu aparitia radiofoniei. Ziarul il exclude eo ipso pe analfabetul care nu stie sa citeasca, pe cand cuvintele radioului ajung si la cel care nu stie nici sa citeasca, nici sa scrie. Acestei extinderi cantitative ii poate corespunde o saracire calitativa (insa nu si atunci cand comparatia se face cu acele tabloids bazate pe scandaluri). Dar o deosebire intre ziare si radio tot exista: dat fiind ca radioul vorbeste si celor care nu citesc, el trebuie sa simplifice mai mult si trebuie sa fie, cel putin in buletinele de stiri, mai scurt. Chiar si asa se poate spune ca radioul integreaza ziarul.

Dar televiziunea? Sa admitem ca televiziunea informeaza chiar mai mult decat radioul in sensul ca ajunge la o audience mai larga. Dar avansul se opreste aici. Pentru ca televiziunea da mai putine informatii decat oricare alt instrument de informare. Pe langa aceasta, o data cu televiziunea criteriul de selectare a informatiilor, sau dintre informatii, este cel care se schimba radical. Informatia care conteaza este cea mai filmabila; si daca nu exista filmare nu exista nici stire, adica stirea nu se da, nu este "demna de micul ecran".

Prin urmare, forta televiziunii - forta vorbirii prin imagini - este si ghiuleaua ei legata de picior. Ziarele si radioul nu au problema de a fi pe post. Televiziunea insa o are. O are, sa ne intelegem, in anumite limite. Nu este, sau nu era, nevoie sa faca cine stie ce. Nu e vorba decat de faptul ca fiecare stire trebuie sa aiba neaparat o filmare ca suport. Problema de a fi pe post este deci in parte o problema pe care televiziunea si-a creat-o cu propriile maini (si care, se intelege, o ajuta sa ia proportii gigantice).

Intr-o vreme, sa ne amintim, buletinele de stiri ale televiziunii erau mai ales lecturi din studio. Dar mai tarziu cineva a descoperit ca misiunea, datoria televiziunii este de "a face sa se vada" lucrurile despre care vorbeste. Iar aceasta descoperire marcheaza inceputul degenerarii televiziunii, intrucat aceasta descoperire este cea care a "ruralizat" televiziunea in sensul exact opus celui avut in vedere de McLuhan: in sensul ca limiteaza televiziunea la vecinatate (la satele vecine) si exclude de pe lista localitatile si tarile la care e dificil sau prea costisitor de ajuns pentru o echipa de televiziune.

Toti vor fi remarcat ca in televiziune astazi se ingramadesc stirile locale-nationale, si ca stirile internationale s-au redus tot mai mult. Mai rau inca, sau mai rau ca niciodata, atunci cand se ajunge la principiul ca televiziunea trebuie tot timpul "sa faca sa se vada", devine imperativ sa se dispuna mereu de o filmare despre toate cele. Ceea ce se traduce printr-o inflatie de inregistrari filmate ale unor discutii pline de locuri comune, adica despre niste evenimente pe cat de insignifiante pe atat de rizibil umflate, in Italia ni s-au aratat de sute de ori - ca ilustrare a anchetelor Mani pulite (maini curate) - imaginile casetelor de siguranta ale unei banci, care erau mai apoi mereu aceleasi (si care nu aveau nici o legatura cu acele anchete). Doua pustance zapacite, de 13-14 ani fug de acasa, iar televiziunea face din asta un intreg roman politist despre "rapire prin Internet", asmute reporteri in imprejurimi, se pune in miscare pana la Madrid, si astfel va incuraja alte pustance sa fuga si ele. Si vedem mereu imagini ale unor usi, ferestre, strazi, masini (care sunt in general din repertoriu) menite sa umple vidul unor misiuni penibile lucrand in gol.

Se ajunge, daca totul merge bine, ca alegerile din Anglia sau din Germania sa ne fie relatate in graba in 30 de secunde. Dupa care vine o inregistrare dintr-o tarisoara, care trebuie sa-si justifice costurile durand 2-3 minute; o in registrare a vreunei povesti lacrimogene (mama care si-a pierdut fetita in multime) sau de mister si groaza (despre vreo omucidere), a caror valoare informativa si formatoare de opinie este virtual nula. Pret de 20 de minute din totalul lor de o jumatate de ora, buletinele de stiri ale televiziunii noastre celei mai recente ne indoapa cu trivialitati din cronica mondena si cu stiri care exista doar pentru ca sunt alese si inventate de bucataria redactiei de stiri. Informatie? Da, chiar si stirea mortii unei gaini sub o avalansa se poate numi informatie. Dar in orice caz nedemna de a fi mentionata.

Obligativitatea de "a face sa se vada" genereaza apoi dorinta sau necesitatea de "a se face vazut". Ceea ce da nastere pseudo-evenimentului, eveniment care se petrece numai fiindca exista o camera de luat vederi sa-l inregistreze si care nici nu ar exista altminteri. Pseudo-evenimentul este asadar evenimentul fabricat pentru televiziune si de catre televiziune. Uneori aceasta fabricare isi are justificarea ei. Dar in orice caz ea ramane un "fals" expus unor serioase abuzuri si care sfarseste cu usurinta intr-o adevarata dezinformare.

Problema este, insist, ca productia de pseudo-evenimente sau caderea in trivial si in insignifiant nu se datoreaza nici unei necesitati obiective, nici unui imperativ tehnologic. In Franta, in Anglia si pretutindeni continua sa existe buletine de stiri serioase care aleg stirile serioase si care le dau si fara imagini inregistrate (daca nu le au). Nivelul la care a decazut televiziunea noastra se datoreaza mai ales personalului de slaba calitate, de foarte scazut nivel intelectual, dar si profesional. Asadar informatia televizata ar putea fi gestionata mult mai bine. O data stabilit acest lucru, ramane valabil adevarul ca forta imaginii rezida in imagine. E suficient sa comparam - pentru a ne da seama - informatia scrisa din ziar cu informatia vizuala a televiziunii.

Omul culturii scrise, deci din era ziarelor, citea, sa presupunem, despre vreo cincisprezece evenimente semnificative - nationale sau internationale - pe zi, fiecare eveniment fiind in medie dezvoltat pe o coloana de ziar. Asemenea stiri se reduc cu cel putin jumatate in telejurnale; si cu timpi care la randul lor coboara la 1-2 minute. Reducerea-comprimarea este uriasa, iar ceea ce dispare in acea comprimare este incadrarea problemei in care se circumscriu imaginile. Pentru ca imaginea, stim, e dusmana abstractiunii, pe cand explicatia inseamna dezvoltarea unui discurs abstract. Problemele, am spus-o de mai multe ori, nu sunt "vizibile". Iar vizibilul privilegiat al televiziunii este acela care "are impact" asupra sentimentelor si asupra emotiilor: crime, violente, impuscaturi, arestari, strigate de protest, tanguieli; sau, daca nu, cutremure, incendii, alunecari de teren si incidente de tot felul.

Pe scurt, vizibilul ne intemniteaza in vizibil. Pentru omul vazator (si numai atat) nevazutul nu exista. Amputarea este colosala. Si este si mai grava avand in vedere motivele pentru care si modul cum televiziunea alege acel vizibil anume, dintr-o suta sau o mie de alte evenimente la fel de demne de atentie.

Din cauza sub-informarii si totodata a favorizarii si umflarii stirilor locale, in cele din urma lumea in mare este "pierduta din vedere" si aproape ca nu mai intereseaza. Obtuzitatea publicului educat de televiziune e bine exemplificata de acel fiasco al transmisiilor prin televiziune, in Statele Unite, despre caderea in 1989 a Zidului Berlinului, probabil cel mai important eveniment politic (lasand deoparte razboaiele mondiale) din secolul XX. Indicele de audienta a evenimentului live (in direct) al retelei ABC, cu doi mari comentatori in sprijin, a fost cel mai coborat fata de programele de la orele respective. Iar caderea Zidului Berlinului a fost de departe batuta ca audienta (in acelasi an) de studentul chinez stand in fata tancului in Piata Tien An Men din Beijing: un eveniment de mare valoare spectaculara, dar putin relevant in substanta.

CBS, o alta mare retea, a comentat placid: "e pur si simplu o chestiune de preferinta a telespectatorilor. Audientele cresc brusc la evenimente interne cum sunt cutremurele si uraganele". Acest comentariu iti da fiori prin miopia si cinismul sau: el arunca asupra publicului vinovatiile care sunt chiar ale mass-media. Daca omul de pe strada nu stie nimic despre lume, e evident ca nu va arata nici un interes fata de ea. La inceput si informatia (ca si cititul) este un "cost". Informarea reclama o investitie de timp si de atentie; ea devine rentabila - e un cost care aduce profit - numai dupa ce informatia inmagazinata ajunge la masa ei critica. Pentru a iubi muzica e nevoie sa stii ceva muzica, altminteri Beethoven e doar o galagie. Pentru a iubi fotbalul e nevoie sa intelegi mai intai natura jocului. Ca sa te pasionezi de sah trebuie sa cunosti mutarile.

 

Prin analogie, in politica si in afaceri internationale, cine a depasit "pragul critic" prinde din zbor stirile zilei, pentru ca intelege din zbor semnificatia si implicatiile lor. Dar cel care nu dispune de "magazie" face un efort, nu prinde din zbor acelasi lucru si trece mai departe la altul. Publicul care nu manifesta nici un interes fata de caderea Zidului Berlinului este publicul format de marile retele de televiziune americane. Daca preferintele telespectatorilor se concentreaza asupra evenimentelor interne si asupra cronicii negre asta se intampla pentru ca the networks au produs cetateni care habar n-au de nimic si sunt interesati numai de fleacuri.

O dovada in plus: pana la aparitia televiziunii, publicul era interesat de stirile internationale, marturie fiind faptul ca ziarele le publicau. Astazi ele intereseaza din ce in ce mai putin. Din ce cauza? Oare cetateanul s-a atrofiat singur? Evident ca nu. E limpede ca presa scrisa alimenta interesul si curiozitatea pe care video-politica le-a facut sa piara.

 

Mai multa dezinformare

Ajungem la adevarata dezinformare: nu informarea insuficienta (prea insuficienta), ci informarea proasta, care distorsioneaza.

Admit din capul locului ca cel putin in parte dezinformarea prin televiziune e involuntara si intr-un fel inevitabila. Si pornesc de la urmatoarea constatare: satul global al lui McLuhan este "global" doar pe jumatate, si deci nu e deloc global. Telecamera intra cu usurinta si in mod liber in tarile libere; ea intra putin si cu precautie in tarile periculoase; si nu intra defel in tarile lipsite de libertate. Rezulta de aici ca cu cat un regim e mai tiranic si mai sangeros, cu atat mai mult televiziunea il ignora si ca atare il absolva, in trecut, in Madagascar, in Uganda (pe vremea lui Idi Amin), in Zair (fostul Congo belgian), in Nigeria - si lista ar putea continua - s-au petrecut masacre cumplite. Nimeni nu le-a vazut vreodata (la televizor), deci pentru cei mai multi ele nu au existat; astfel ca Idi Amin - care a ucis cel putin 250 000 dintre compatriotii sai - in vizitele lui prin unele tari africane era primit cu imnuri si osanale. Pana astazi televiziunea nu a intrat niciodata in Sudan, o alta tara care extermina prin infometare (exact cum facea Etiopia lui Mengistu). Adevarate exterminari au avut loc de asemeni in anii '50 in Indonezia. Si ce sa mai spunem despre zecile de milioane (dupa cum se estimeaza) de morti provocate de foametea din China ca urmare a marelui "salt inainte" al lui Mao Ze Dong? In China nu se intra pe atunci, si nu se intra nici astazi, iar astfel ceea ce se intampla unui miliard si ceva de fiinte umane nu constituie - pentru televiziune - o stire. Non vidi, ergo non est.

Se intelege ca nu se poate imputa televiziunii ca nu face sa se vada ceea ce nu poate face sa se vada. Dar trebuie sa i se impute televiziunii ca gireaza si consolideaza o perceptie a lumii bazata pe duble greutati si masuri, si ca atare in grad inalt injusta si deformanta. Pentru reverendul Jesse Jackson (care in 1988 se afla in cursa pentru presedintia Statelor Unite), Africa de Sud era in acea perioada un stat terorist; dar nu erau astfel, sau cel putin Jackson nu o spunea, Libia, Iran si Siria, tari interzise televiziunii. Israelul nu a sfarsit pe lista neagra asemenea Africii de Sud numai fiindca e protejat de comunitatile evreiesti din Statele Unite si din lume. Chiar daca o face involuntar (fara sa-si puna insa probleme din cauza asta), televiziunea penalizeaza tarile libere si ocroteste tarile nelibere in care dictaturile guverneaza ucigand cu adevarat.

Pana aici am prezentat distorsiuni provocate de o vedere partiala asupra lumii, deci de ceea ce nu se vede. Sa trecem la alte tipuri de dezinformare. Am mentionat deja fabricarea de pseudo-evenimente. Dar, in comparatie cu alte tipuri de dezinformare, aceasta e o bagatela. Trec asadar la distorsiunile informative de mare amploare. Sa incepem cu statisticile false si cu interviurile la intamplare.

Prin statistici false inteleg evidentieri statistice "false" in interpretarea care li se da. in acest gen de falsuri e amestecata in prezent si presa; dar televiziunea e cea care le-a impus tuturor - inclusiv presei - ca dogme. Fiindca pentru televiziune tabelele statistice - modificate cum se cuvine si reduse pana la os - sunt ca proverbiala branza pe macaroane. Cu ajutorul unor tabele si al unor procente, totul poate fi condensat in putine imagini, imagini ce par de o obiectivitate indiscutabila. in statistici vorbeste matematica. Iar matematica nu se face cu palavre.

Matematica nu. Dar interpretarea unei evidentieri statistice, da. Sa luam cazul - intr-adevar rasunator - al statisticilor utilizate pentru a demonstra si a masura, in Statele Unite, discriminarea rasiala, mai ales in privinta negrilor, dar, eventual, si a altor minoritati.

Cum se demonstreaza ca negrii sunt discriminati, adica in mod deliberat defavorizati tocmai fiindca sunt negri? De vreo patruzeci de ani, dovada acceptata fara reactie (de cei mai multi, si desigur de mass-media) a discriminarii respective este sub-reprezentarea negrilor- fata de proportia lor demografica - in universitati, pe Wall Street, in marile societati si, in ultima instanta, pe listele miliardarilor (in dolari). Argumentul este acesta: daca ei sunt proportional mai putini, mai putini decat albii, aceasta se intampla fiindca sunt discriminati. Pare evident, sau mai bine spus concluzia aceasta e pusa in circulatie ca evidenta; dar este evident, in schimb, ca aceasta dovada nu dovedeste nimic. Absolut nimic. Orice student care da un examen de statistica elementara e obligat sa stie ca, data fiind o distributie non-normala, nu sunt date (cunoscute) cauza si cauzele care o produc. O data stabilit ca negrii sunt sub-reprezentati, ramane de demonstrat ca discriminarea rasiala e cauza sub-reprezentarii.

E de observat ca negrii sunt supra-reprezentati in grad inalt in multe sporturi: alergarile, boxul, baschetul si diferitele probe de atletism sunt dens populate de negri. Negrii stau bine si la dans si la jazz. Oare lucrurile stau astfel fiindca in activitatile acestea se practica discriminarea impotriva albilor? Nimeni nu sustine asta; si pe buna dreptate: ar fi o adevarata ineptie. Dar aceeasi ineptie in sens invers este acceptata fara a clipi. Si apoi, in logica aceasta (ilogica), ce facem cu asiaticii? in cele mai bune universitati americane studentii "galbeni" sunt astazi mult supra-re-prezentati fata de cota lor demografica. De ce? Oare fiindca exista cineva care face discriminari in favoarea lor? Evident nu. Evident, lucrurile stau astfel deoarece sunt mai studiosi, mai silitori (ca studenti). O informatie corecta asa ar spune. Dar dezinformarea nu o spune.

La statisticile false trebuie adaugat, ca factor falsificator, interviul intamplator. Reporterul trimis pe teren pentru a da consistenta unui eveniment - si cu atat mai mult unui non-eveniment-printr-o filmare se plimba pe strada si ii intervieveaza pe trecatori. La urma urmei astfel se face auzita vocea poporului. Dar acest lucru e in realitate un fals. Sa lasam deoparte faptul ca asemenea interviuri sunt intotdeauna "aranjate" prin distribuiri oportune de da-uri si de nu-uri. Problema e ca "hazardul" interviurilor intamplatoare nu e un hazard statistic si ca trecatorul nu reprezinta nimic si pe nimeni: el vorbeste doar in nume propriu. Atunci cand lucrurile merg bine, interviurile intamplatoare dau culoare. Dar in legatura cu problemele serioase, ele sunt in general multiplicatori ai stupiditatii. Spuse pe micul ecran, stupiditatile alcatuiesc o opinie: le spune un sarac cu duhul care abia baiguie ceva, iar a doua zi sunt repetate de zeci de mii de oameni.

Asa cum bine rezuma Telesio Malaspina: "Televiziunii ii place sa dea cuvantul oamenilor de pe strada sau unora pretinsi a fi dintre acestia. Rezultatul este ca se prezinta drept adevarat ceea ce deseori nu e adevarat [...] Cele mai sectare si mai inepte opinii [... ] dobandesc densitatea unui curent de gandire [...] incetul cu incetul televiziunea creeaza convingerea ca oricine are ceva de spus sau de reclamat are dreptul sa fie ascultat. Imediat. Si cu semne vizibile de aprobare [din partea reporterilor] [...] Uzul si abuzul de oameni in direct ne face sa credem ca orice decizie poate fi luata in prezent in doi timpi si trei miscari spre excitarea poporului. (1995, p. 24)

Sa continuam. In afara de falsele statistici si de interviurile la intamplare, dezinformarea e alimentata de doua distorsiuni tipice ale unei informari care trebuie sa fie cu orice pret excitanta: promovarea excentricitatii si privilegierea atacului si agresivitatii.

In legatura cu primul aspect ma limitez sa observ in treacat ca aparitia pe post e garantata pozitiilor extreme, extravagantelor, "exageratilor" si exagerarilor. Cu cat o teza e mai gogonata, cu atat este mai promovata si mai difuzata. Mintile goale se specializeaza in extremism intelectual, si astfel dobandesc notorietate (propagand, se intelege, superficialitati). Rezultatul este o formidabila selectie pe dos. Ies la suprafata sarlatanii, ganditorii de doi bani, cautatorii de noutati cu orice pret, si raman in umbra persoanele serioase si care gandesc cu adevarat. Toate acestea reprezinta un "interes rau inteles". Celalalt aspect, spuneam, e privilegierea atacului si agresivitatii. Lucru care se poate manifesta in diferite moduri. Televiziunea americana e agresiva in sensul ca telejurnalistul se simte investit cu o "functie critica" si este prin urmare adversary, structural predispus sa zgandare si sa muste puterea, sa o tina in suspiciune si sub acuzatie. Aceasta agresivitate e simtita in Statele Unite ca o etica profesionala, chiar daca mai tarziu un al doilea scop este acela, mai putin nobil, de "a face public" si de a da satisfactie. in Italia, cu televiziunea de stat nu s-a intamplat niciodata asa. Ziaristii de la telejurnale sunt nesiguri si deci foarte precauti: nu vor necazuri si fac cariera tratand intreg guvernul cu manusi de catifea. Toti trebuie sa fie multumiti (inclusiv papa), chiar si in legatura cu timpii de antena. In Italia asadar agresivitatea si "functia de adversar" ale televiziunii sigure de sine raman refulate sau infranate. Ceea ce nu inseamna ca, in Italia, instrumentul nu e inevitabil atras de scandal, de conflict, fiind tentat sa le valorifice.

Televiziunea soseste intotdeauna in mare viteza acolo unde cineva se agita, protesteaza, demonstreaza, ocupa edificii, blocheaza sosele si cai ferate si, pe scurt, iese la atac. Se va spune: se intampla asa deoarece atacul inseamna spectacol, iar televiziunea este spectacol. in parte bineinteles ca asa stau lucrurile. Numai ca lumea reala nu e spectacol, iar cine o transforma astfel ii deformeaza problemele si ne dezinformeaza asupra realitatii cum nu se poate mai rau.

Aspectul cel mai grav al acestei promovari spectaculare a iesirii la atac este ca loveste la radacina principiul oricarei convietuiri civile, principiul "ascultarii si a celeilalte parti". Daca acuzam, trebuie sa-l auzim pe acuzat.

 

Daca se blocheaza sosele si trenuri, ar trebui sa-i auzim si sa-i vedem si pe cei lezati, pe nevinovatii care se afla in calatorie. Nu se intampla aproape niciodata asa. De regula, televiziunea il da pe post numai pe cel care ataca, pe cel care se agita. in felul acesta protestatarul devine un protagonist cu totul disproportionat care scapa mereu nepedepsit (chiar si atunci cand nu are deloc dreptate). A da glas revendicarilor, plangerilor si declaratiilor este un lucru bun. Dar pentru a sluji cu adevarat o cauza dreapta si pentru a face bine trebuie ca protestul sa fie tratat cu impartialitate. Unde exista acuzare, trebuie sa existe si aparare. Daca e dat pe post cel care ataca, trebuie sa fie dat pe post si cel atacat. Dar atacul este ceva "vizibil" si are impact; apararea este de regula un discurs. Sa ne fereasca Dumnezeu. Asadar ecranul se umple cu demonstratii, cu pancarte, cu oameni care urla, cu aruncatori de pietre si chiar de cocteiluri Molotov care au intotdeauna dreptate - in imaginile pe care le vedem - deoarece vocea lor nu e contracarata de nici o contra-voce. S-ar spune ca in codul televiziunii sta scris inaudita altera parte. Si incepe chiar sa devina scris ca reporterul trebuie sa "simpatizeze" cu cei intervievati de el (astfel incat un asasin devine un "biet" asasin care trebuie sa ne induioseze). Dar acesta este un cod rau al unei televiziuni rele.

Inchei cu intrebarea: a meritat oare osteneala de a discuta - asa cum s-a facut pana acum - despre informare, sub-informare si dezinformare? Pentru video-copiii adultizati de negropontism problema e rezolvata inainte chiar de a fi pusa. Ba chiar negropontistii nici nu inteleg intrebarea. In demonstratia mea, a informa inseamna a comunica un continut, a vorbi despre ceva. Dar in jargonul peltelei mediatice informatia inseamna numai bitul, deoarece bitul este propriul sau continut. Cu alte cuvinte, in retea informatie inseamna tot ceea ce circula. Deci informare, dezinformare, adevar, fals, toate sunt acelasi lucru. Chiar si un zvon, o data ce s-a dat pe retea, devine informatie. Problema e rezolvata deci spulberand notiunea de informatie si reducand-o complet la o comunicare care inseamna doar "contact". Cine se aventureaza in retea si isi permite sa observe ca un zvon nu informeaza sau ca o informatie falsa dezinformeaza este - pentru Negroponte si ai sai - un biet nenorocit care inca nu a inteles, o relicva a unei "culturi vechi", moarta si ingropata. Careia eu sunt fericit ca ii apartin.

Giovanni Sartori

27 Aprilie 2012

Vizualizari: 2564

Voteaza:

Mai putina informatie - mai multa dezinformare 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE