Misterul Sfintei Treimi reflectat in misterul persoanei umane

Misterul Sfintei Treimi reflectat in misterul persoanei umane Mareste imaginea.

Misterul Sfintei Treimi reflectat in misterul persoanei umane

 

Meditand asupra acestui mare mister al unitatii absolute si in acelasi timp al diversitatii tot atat de absolute intalnite in Sfanta Treime, noi, ortodocsii, avem de dat o marturie cu totul deosebita, caci teologia noastra despre Sfanta Treime este o teologie doxologica, o teologie vie, izvorata din experienta trairii cu Dumnezeu. Toata teologia, de altfel, trebuie sa fie o expresie a experientei, a vietii noastre de comuniune cu Dumnezeu.

 

Sfintii Parinti au formulat dogmele credintei noastre - desi impotriva inimii lor, siliti de erezii - au fost in acelasi timp pastori, asceti, exegeti (intr-o perspec­tiva existentiala) si oameni de cultura capabili sa asume in patrimoniul Bisericii cercetarile si intuitiile partiale ale intelepciunii antice. Plasandu-se intotdeauna intr-o perspectiva soteriologica si fara sa se inchida in vreun sistem filosofic anume, transformand conceptele imprumutate din stoicism, din aristotelism, din platonism in creuzetul Evangheliei. Parintii au reusit nu sa defineasca misterul -lucru imposibil - ci sa-l aprofundeze si sa-l prezinte intr-o forma logica pentru inteligenta patrunsa de credinta.

 

Or teologia apuseana, lasandu-se ispitita prea mult de ratiune si de filosofie, a rationalizat in mod excesiv misterul crestin si l-a inchis intr-un anume sistem filosofic. De aceea, el apare mai mult ca o idee sau o suma de idei ce se impun mintii, dar nu angajeaza inima, ci o lasa rece. Se spune ca, dupa ce Sfantul Toma d'Aquino si-a publicat marea Suma teologica, un mistic contemporan l-a con­trazis, spunandu-i ca experienta lui nu seamana deloc cu ceea ce a scris.

 

Dar sa nu fim prea triumfalisti - pacat care impreuna cu nationalismul reli­gios, macina azi lumea ortodoxa - ci sa vedem mai degraba cat din frumoasa teologie despre Sfanta Treime este cunoscuta si mai ales traita de noi, ortodocsii. Cati dintre noi ne straduim sa ne aproiem de intelegerea acestui mister si cati, mai ales, ne lasam transformati de el. Cine dintre noi s-a gandit, in aceste zile invol­burate, la adevarul fundamental al Bisericii, si anume ca Biserica nu-i o societate ca toate celelalte societati, ci o societate dupa chipul Sfintei Treimi, unde nu exista mare si mic, superior si inferior, ci unitatea absoluta in diversitate absoluta? Iar daca nu ne-am gandit, este pentru ca ignoram acest mister, ca judecam lucrurile inca trupeste, si nu duhovniceste, ca traim in Biserica la fel ca si cei din afara Bisericii. Exigenta unei vieti conforme cu misterul insusi o subliniaza Sfantul Grigorie din Nazianz, supranumit "poetul" (cantaretul) Sfintei Treimi, care zice: "Incepand din ziua cand am renuntat la lucrurile lumii acesteia, pentru a-mi con­sacra sufletul contemplatiilor ceresti, cand Mintea suprema m-a rapit de pe pamant, pentru a ma pune departe de tot ceea ce-i trupesc si a ma inchide in secre­tul tabernacolului ceresc, incepand din acea zi, ochii mei au fost orbiti de lumina Treimii, a carei stralucire depaseste tot ceea ce gandirea putea sa-si imagineze, caci, de pe Tronul Sau sublim, Treimea raspandeste razele Sale inefabile, comune celor Trei... incepand din acea zi, eu sunt mort pentru lume si lumea este moarta pentru mine".

 

Iata deci ca, pentru intelegerea - atat cat este omeneste posibil - a misteru­lui, trebuie sa ne detasam de legatura patimasa fata de lucrurile lumii acesteia, sa ne curatim inima si sa ne smerim mintea, constienti ca tot ceea ce putem spune despre un mister nu-i o definire a lui, nu-i misterul insusi, ci doar ceva ce se misca in jurul sau. Misterul nu-i atat obiect de cunoastere, cat de abordare. De el trebuie sa ne apropiem cu credinta si cu dragoste, "cu frica si cu cutremur " (Filip. 2, 12), caci "Dumnezeul nostru este foc mistuitor" (Evr. 12, 29). Dumnezeu este dragoste (I ,Ioan 4, 8) si nu se reveleaza decat celui ce se apro­pie de El cu dragoste, despuiat de orice orgoliu si de orice necuratie. Nu putem cunoaste pe Dumnezeu "din afara", neangajati intr-o sincera si misterioasa relatie de dragoste cu El. Altfel vom proiecta asupra Lui propriile noastre obsesii, indi­viduale sau colective. "Cei mai multi oameni -zice Clement al Alexandriei - inchisi in trupurile lor muritoare ca niste melci in cochilia lor, infasurati in propriile lor obsesii, ca si aricii de tepi, modeleaza dupa chipul lor pe Fericitul Dumnezeu".

 

Cu  aceste precautii  sa incercam deci  sa ne apropiem  de  misterul, lui Dumnezeu Cel Unul in fiinta si intreit in Persoane.

 

Dupa cum stim cu totii, noutatea absoluta a crestinismului consta in faptul ca el este revelatia in Iisus Hristos - Fiul lui Dumnezeu intrupat - a Sfintei Treimi.

 

Dumnezeul crestinilor nu-i nici un Absolut impersonal, asa cum il proclama religiile extrem-orientale, nici un Dumnezeu solitar, inchis in propria Sa trans­cendenta, asa cum il marturisesc evreii si musulmanii, ci o Treime de Persoane in comuniune vesnica de iubire. Pentru a exprima aceasta antinomie in Dumnezeu, a unitatii si a pluritatii sau a unitatii in diversitate, Sfintii Parinti au adoptat din limbajul filosofic al timpului doi termeni: ousia si hypostasis, respectiv natura si persoana, care prin Parintii capadocieni au primit o semnificatie precisa. "Ousia, zice Sfantul Vasile cel Mare, se raporta la hypostasis precum comunul la particu­lar". Ousia (natura) reprezinta ceea ce este comun in indivizii aceleiasi specii, in timp ce ipostasul sau persoana este individul determinat care poseda ousia (natu­ra) si o exprima intr-un fel unic sau personal. Natura apare astfel drept "continutul" persoanei, continut pe care aceasta - persoana - il manifesta, il exprima sau il face sa existe. Caci o natura nu s-ar putea exprima singura, n-ar putea exista prin sine insasi. O natura este totdeauna legata de o persoana. Daca natura ar raspunde la intrebarea "ce este ", persoana raspunde la intrebarea "cine este". Natura este deci un "ceva", pe cand persoana este un "cineva". Dar nici persoana nu poate exista fara o natura, care este insusi continutul sau. Persoana exprima sau manifesta totdeauna propria natura. Intre natura si persoana, zice Vladimir Lossky, exista un raport de "identitate-distinctie". Ele sunt in acelasi timp identice si distincte, identice in sensul ca nu pot exista una fara cealalta si ca persoana, exprimandu-se pe sine, isi exprima de fapt natura sa, cu care ea este intr-un fel identica; si distincte, in sensul ca persoana nu se reduce niciodata la natura. "Persoana - zice acelasi Lossky - este ireductibilitatea omului la natura sa". Persoana nu-i limitata de natura si nu se supune naturii, ci o transcende pe aceasta, o depaseste, o transfigureaza. Persoana este chipul nemuritor al lui Dumnezeu din om. In conditia de pacat poate fi desfigurata si robita de propria ei natura, insa nu poate fi total nimicita. In aceasta conditie omul nu mai este de fapt o persoana adevarata, integra, ci un individ separat, in care mai licareste doar, din cand in cand, misterul infinit al persoanei, reduse la starea de robie.

 

Revenind la Sfanta Treime, trebuie sa spunem ca in Dumnezeu cele trei Per­soane, avand aceeasi natura, deci acelasi continut, sunt "consubstantiale", inte­rioare una alteia, ca trei cercuri concentrice, fara ca totusi sa se confunde, caci fiecare din Ele exprima sau manifesta, in relatie cu Celelalte doua, intr-un mod unic, unica natura divina: Tatal ca principiu sau izvor, al acestei naturi si al Per­soanelor, Fiul ca Cel ce se naste din veci, din Tatal; Duhul Sfant ca Cel ce purcede vesnic din Tatal si se odihneste in Fiul. In acest sens, teologul ortodox Olivier Clement zice: "Ipostasul unei persoane este un mod absolut unic "de a contine sau mai de graba de a da esenta sau natura. Ca cele trei Persoane divine au acelasi "continut" insemneaza ca Ele se contin mutual, ca fiecare da Celorlalte tot cea ce ea este, ca Tatal, principiu (arche) personal al ipostasurilor si "izvor", nu mai putin personal, al esentei (naturii), o comunica pe aceasta in intregime Fiului si Duhului. Acestia, gasind in Tatal originea Lor, gasesc in El totodata si sfarsitul, caci Tatal este atat principiul cat si "recapitulare" Treimii". Unitatea absoluta in Dumnezeu nu trebuie, redusa la unitatea de fiinta sau de natura. Nu zicem: Exista un singur Dumnezeu, pentru ca exista o singura natura divina, comuna celor trei Persoane. Daca am spune astfel am da, intr-un fel, prioritate logica naturii in Dumnezeu, greseala Occidentului. Tatal ca persoana este principiul unitatii in Dumnezeu. "Un singur Dumnezeu pentru ca un singur Tata", se subliniaza in intreaga Traditie rasariteana. In Dumnezeu totul provine de la Tatal si se recapi­tuleaza in El. Dar pozitia Tatalui, de principiu, izvor sau cauza a Sfintei Treimi, nu anuleaza egalitatea Persoanelor divine, consubstantialitatea Lor si plenitudinea fiecareia, care este in acelasi timp plenitudinea Tuturor. "Monarhia" Tatalui nu implica deci o subordonare a Fiului si a Sfantului Duh, caci, zice Lossky, "in Dumnezeu, cauza (care este Tatal) ... nu noate produce efecte inferioare (ca in planul naturalului, unde cauza este superioara efectelor ei); ea (cauza) le vrea egale in demnitate, ea este deci totodata cauza egalitatii lor".

 

Limbajul acesta poate parea abstract daca nu incercam sa ne implicam in el, sa-l intelegem nu numai cu mintea, ci si cu inima. Caci tainele se "inteleg" mai degraba cu inima decat cu mintea. S-ar putea, de asemenea, replica: Mantuitorul n-a vorbit astfel de Dumnezeu! Ceea ce este foarte adevarat. Aici mi se pare ca nu trebuie sa uitam doua lucruri: 1) ca orice limbaj despre Dumnezeu este insuficient si ca deci sfintii Parinti au proclamat dogmele credintei noastre si au vorbit in felul acesta numai siliti de ratacirile eretice, dar si ca 2) exista un progres al Revelatiei, in sensul aprofundarii intelesului tainelor descoperite prin Mantuitorul Hristos. Cand, de pilda, un Sinod ecumenic decide in materie de credinta - si cu conditia ca aceste decizii sa fie primite de catre constiinta Bisericii - atunci acel Sinod este un eveniment profetic, harismatic. Cuvantul sau este atunci un ecou al Cuvantului lui Dumnezeu, o aprofundare a lui. Astazi, ca si Sfintii Parinti la vre­mea lor, trebuie sa dam seama de credinta noastra in fata necredinciosilor, ca si in fata celor ce au alterat-o intr-un fel sau altul.

 

Misterul in care este invaluit omul ca persoana, dupa chipul Persoanelor divine, nu este mai putin de inteles decat misterul Sfintei Treimi, in care isi gaseste originea. De fapt, misterul lui Dumnezeu si misterul omului sunt insepara­bile si se reflecta reciproc, caci nu putem "intelege" pe om in afara de Dumnezeu, dupa cum nu putem "intelege" pe Dumnezu in afara omului in care El se reve­leaza, creandu-l dupa chipul si asemanarea Sa si mantuindu-l, facandu-se El insusi om.

Calitatea de "chip al lui Dumnezeu" face din om o fiinta unica, o persoana care transcende conditia sa de creatura si-l inrudeste cu Dumnezeu (cf. Fapte 17, 28). Dar daca, in virtutea calitatii sale de chip al lui Dumnezeu, omul nu poate fi conditionat de nimic si nu poate fi redus la natura sau la starea de obiect, chiar cand pacatul il desfigureaza in ultimul grad, totusi el nu se poate realiza decat in masura participarii sale libere la Dumnezeu. Daca "chipul" este dat, "ase­manarea" cu Dumnezeu trebuie castigata, dar nu fara Dumnezeu - cum a vrut primul om: sa fie ca Dumnezeu, dar fara El - ci cu Dumnezeu si prin Dumnezeu.

 

In calitate de "chip al lui Dumnezeu", omul poarta in el o demnitate impa­rateasca; el este principiul unitatii intregii creatii, care exista pentru el si se exprima prin el. Sfintii Parinti spun ca omul este, un "microcosmos" (Sfantul Grigorie de Nisa) sau mai degraba un "macrocosmos" (Sfantul Maxim Marturisitorul), pentru ca el rezuma si recapituleaza in sine tot universul. Astfel, lumea, cosmosul nu reprezinta ceva exterior omului, ci interior: omul il poarta in el si il perfectioneaza odata cu el insusi. Exista deci o unitate ontologica intre om si cos­mos, unitate care se fondeaza in Dumnezeu insusi. Iar cand zicem "om", ne gandim la "omul unic", la "Adam total" (cuvantul Adam este, cum stim, un gene­ric, desemnand omul in general), de care vorbesc Sfintii Parinti, deci la umani­tatea intreaga, in unitatea ei ontologica. Sfantul Grigorie de Nisa zice in acest sens: "A spune ca exista mai multi oameni este un abuz de limbaj. Cert, exista o pluralitate care poseda aceeasi natura umana - insa prin ei toti omul este unul".

 

In acest "om unic", care este neamul omenesc in totalitatea sa, exista una si aceeasi natura intr-o multitudine de persoane, tot asa cum in Dumnezeu exista o singura Natura in trei Persoane.

 

Persoanele umane sunt si ele "consubstantiale" (adica natura umana este totala in fiecare) ca si Persoanele divine, atata timp cat pacatul nu le robeste si nu separa, divizand-o, unica lor natura, comuna tuturor. Dar "consubstantialitatea" persoanelor umane nu anuleaza diferenta lor, caci fiecare persoana este unica, fiecare traieste si exprima natura ei - care este natura tuturor - intr-un mod abso­lut diferit, unic.

 

Cert, aceasta realitate a fost starea omului dinaintea caderii in pacat. Doua persoane distincte, Adam si Eva, posedau aceeasi natura, intreaga in fiecare din ei. Biblia exprima aceasta prin cuvintele: "un singur trup" (Gen. 2 24). "Numai dupa pacat - zice Lossky - aceste doua prime persoane umane au devenit doua naturi separate, doua fiinte individuale, avand intre ele raporturi exterioare -dorintele femeii purtandu-se spre barbatul sau, iar dominarea barbatului exersandu-se asupra femeii" (cf. Gen. 3,16)8. Pacatul distruge deci unitatea naturii umane, o imbunatateste si o divizeaza nu numai in atatea persoane - in realitate indivizi - care o poseda ca pe o prada, ci si in interiorul fiecarui individ. De unde tulburarea interioara, razboiul intre oameni, nevoia de vrajmasi. Da, omul divizat in el insusi are nevoie de vrajmasi, nu poate trai fara vrajmasi, caci in ei el proiecteaza, de fapt, propria lui tulburare si vrajmasie. Aceasta este lucrarea prin excelenta a demonilor (diabolos = cel ce divide, separa, dezuneste). Demonizatul din Gadara devenise "legiune" (Marcu 8, 30), atat de mult era divizat in el insusi in ruptura cu ceilalti oameni.

 

Distrugerea unitatii naturii umane - si implicit slabirea ei, prin pacat - este adevarata boala de care a suferit si sufera omenirea. Ea este de fapt ceea ce numim noi "pacatul stramosesc". Or refacerea acestei unitati nu putea si nu poate sa fie opera omului, ci opera lui Dumnezeu, tot omul fiind supus legii pacatului (Rom. 7, 23). Iar Dumnezeu o realizeaza prin intruparea Sa, pentru ca astfel si omul sa participe la opera Sa mantuitoare. Astfel omul ar fi ramas exterior propriei sale mantuiri, ar fi suferit-o pasiv. In Hristos, "ultimul Adam" sau "Adam definitiv", omul "colaboreaza cu Dumnezeu" (I Cor. 3, 9) la propria-i mantuire, in sensul ca Il asculta (pacatul n-a fost oare la inceput neascultare?) si Il urmeaza in toate actele mantuitoare: in Moartea si in invierea Sa, ca si in inaltarea Sa. Astfel, vic­toria lui Dumnezeu asupra pacatului, care divizeaza si descompune natura umana, este, in cele din urma, victoria omului. A oricarui om care se uneste cu Hristos, pentru a fi un singur trup cu El (I Cor. 6, 17).

 

Fiul lui Dumnezeu a restaurat deci natura umana, pe care si-a apropiat-o Siesi in totalitatea sa, prin intrupare. El este astfel si "Fiul omului", Omul prin exce­lenta, recunoscut astfel, desi inconstient, chiar si de catre un pagan, Pilat, cand a zis: "Iata Omul!" (Ioan 19,5).

 

Respingand nestorianismul - care separa pe Hristos in doua persoane - si monofizismul - care nega realitatea naturii umane in Hristos, pierduta in natura Sa divina - Parintii Sinodului IV ecumenic (451) au declarat ca Mantuitorul Hristos este o Persoana divina in doua naturi: divina si umana; ca El este Dumnezeu adevarat si om adevarat; consubstantial cu noi, dupa natura Sa umana. Conse­cinta principala a acestei "uniri fara confuzie" a celor doua naturi in Hristos este ca umanitatea Sa a fost indumnezeita; penetrata in intregime de Duhul Sfant, Care se odihneste din vesnicie asupra Fiului, deci ridicata la limita perfectiunii sale ontologice - ca fierul care, introdus in foc, devine el insusi foc, ramanand totusi fier prin natura sa (imagine intrebuintata adesea de Parinti).

 

Si pentru ca Hristos este "consubstantial" (concorporal) cu noi, El ne comu­nica indumnezeirea prin libera noastra participare la umanitatea Sa indumnezeita, care este Biserica (Efes. 1, 22; Col. 1,18). Intre Hristos - Capul si Trupul Sau - Biserica exista o unitate absoluta. "Cea mai mica separare ne-ar face sa murim" , zice Sfantul Ioan Gura de Aur. Si tot el: "Dupa cum capul si trupul constituie un singur om, tot astfel Hristos si Biserica constituie un singur tot. Aceasta unire se realizeaza prin hrana pe care ne-a dat-o vrand sa arate dragostea pe: care o are pen­tru noi. De aceea El s-a unit atat de intim cu noi, a mestecat trupul Sau cu trupul nostru ca un aluat, pentru ca noi sa devenim o singura fiinta...".

 

Euharistia, in care il primim pe Hristos, ne transforma incetul cu incetul in Hristos insusi, facandu-ne hristosi dupa har. Caci firea celui mai tare schimba firea celui mai slab, zice Sfantul Maxim Marturisitorul. Astfel, firea noastra se recompune, se reface incetul cu incetul, recapituland in ea intreaga umanitate, tot asa precum Hristos a recapitulat in Sine pe toti oamenii, universul intreg. De aceea Euharistia este numita de Parinti "Taina unitatii". Ea ne uneste in noi insine si prin aceasta ne uneste cu semenii nostri, care nu ne mai sunt exteriori, ci inte­riori. Nimic nu ne mai separa de nimeni si de nimic. Purtam totul in noi: oamenii, ca si intreaga zidire. Astfel, bucuriile tuturor sunt si bucuriile noastre, durerile si nevoile noastre, pacatele tuturor sunt efectiv si pacatele noastre. Dupa cum si Hristos, desi napartinitor si fara de pacat, a facut ale Sale patimirile si pacatele tuturor. Indemnul celor ce au ajuns la desavarsire, zice Sfantul Isaac Sirul, este acesta: de vor fi predati de zece ori pe zi arderii, pentru dragostea oamenilor, nu se vor satura de ei. Precum a zis Moise catre Dumnezeu: "De le ierti lor pacatul, iarta-l. Iar de nu, sterge-ma si pe mine din cartea in care m-ai scris" (Ies. 33, 31). Si precum a zis fericitul Pavel: "M-as ruga sa fiu anatema de la Hristos pentru fratii mei (Rom. 9, 3) si celelalte... Tot asa, toti sfintii, asemanandu-se cu Dumnezeu, "raspandesc asupra tuturor supraabundenta dragostei lor".

 

Aceasta-i adevarata spiritualitate la care suntem cu totii chemati. Precum vedem, ea este hristocentrica si trinitara. Prin Hristos, cu Care ne unim in Sfanta, Liturghie, participam real la viata Sfintei Treimi, care este comuniune de dragoste intre Persoanele divine. Biserica este, deci, "Biserica Treimii" (P. Evdokimov). In ea tot poporul lui Dumnezeu, cler si credinciosi, traieste in cea mai desavarsita libertate si dragoste - dupa modelul Persoanelor divine si in comuniune cu Ele -ceea ce face ca toti sa fie una, o singura fiinta, intr-o multitudine de persoane. Asadar, tinta Bisericii, a Sfintelor Taine, ca si a oricarei rugaciuni si asceze este aceea de a ne deschide din ce in ce mai mult spre comuniune cu semenii nostri, de a face sa creasca in noi dragostea, care este legatura desavarsirii. Nu ne putem realiza ca persoane decat iesind din noi insine, renuntand la noi insine, la viata noastra chiar, daca este cazul, in favoarea semenilor, a oamenilor, indiferent de credinta sau necredinta lor, indiferent de bunatatea sau de rautatea lor. Altfel, daca ramanem inchisi in noi insine, daca ne gandim numai la noi insine, la interesele noastre marunte si egoiste, nu numai ca nu vom da curs misterului persoanei din noi ca sa se realizeze plenar, ci vom inainta in sens invers; spre starea de individ separat si rupt de comuniunea reala cu Dumnezeu si cu semenii. Or individul este, cum zicea un teolog, persoana pe treptele cele mai de jos ale fiintei, ale existentei. O persoana inabusita in propria ei natura divizata si desfigurata de pacat. In loc de concluzii, as dori sa inchei cu un citat din acelasi Lossky: "Nu trebuie niciodata sa cautam ceea ce este personal, caci perfectiunea per­soanei se realizeaza in abandonul total, in renuntarea la sine insusi. Orice per­soana care cauta sa se afirme pe sine nu ajunge decat la maruntirea (divizarea) naturii, la fiinta particulara, individuala, implinind astfel o lucrare contrara lucrarii lui Hristos: "Cine nu aduna cu Mine risipeste" (Matei 12, 30). Trebuie deci, sa risipim cu Hristos, sa abandonam propria noastra natura, care este in realitate natura comuna a tuturor, pentru a ne imbogati, pentru a castiga harul care trebuie insusit de fiecare persoana. Natura noastra este a celorlalti; Hristos a castigat-o cu scump sangele Sau; harul necreat al nostru, fiindu-ne acordat de catre Sfantul Duh. Acesta-i misterul insondabil al Bisericii, opera lui Hristos si a Duhului Sfant; o singura natura umana in ipostasul lui Hristos, o multitudine de ipostasuri (persoane) umane in harul Duhului Sfant".

 

Acesta-i misterul lui Hristos, acesta-i misterul Sfintei Treimi, care ar trebui sa devina, cum spunea un filosof religios, nu numai programul nostru personal, ci si programul nostru social: "Dogma Sfintei Treimi este programul nostru social".

 

+ Serafim Joanta, Mitropolitul Germaniei si Europei Centrale

09 Mai 2012

Vizualizari: 5449

Voteaza:

Misterul Sfintei Treimi reflectat in misterul persoanei umane 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE