Nasterea Fiului lui Dumnezeu ca om, din Sfanta Fecioara

Nasterea Fiului lui Dumnezeu ca om, din Sfanta Fecioara Mareste imaginea.

Nasterea Fiului lui Dumnezeu ca om, din Sfanta Fecioara

Nasterea Fiului lui Dumnezeu ca om din Fecioara inseamna ca El insusi S-a facut om si aceasta nu pentru Sine, dintr-o necesitate proprie, ci pentru oameni, deci nu pentru a castiga El ceva din aceasta, ci pentru a-i ajuta pe ei prin coborarea la ei din iubire. Fiul lui Dumnezeu nu Se putea face om supunandu-Se legii firii dupa care sunt nascuti oamenii, fara sa fie intrebati, sau fara sa se hotarasca ei in prealabil pentru aceasta nastere. El Se face om in mod liber, din proprie hotarare, nu e facut. Aceasta pentru ca exista inainte ca Dumnezeu. Daca s-ar spune ca ar fi putut accepta sa Se nasca ca om, supunandu-Se legii generale a nasterii oamenilor dupa pacat, in mod voluntar, se poate raspunde ca nu putea admite cu voia, sa aiba ca act al conceperii Sale ca om actul pasional obisnuit al conceperii celorlalti oameni dupa pacatul stramosesc, act care si-ar fi lasat urma in El. Caci cum ar fi putut elibera, nascandu-Se astfel, de pacatul stramosesc imprimat in om si prin aceasta pasiune, pe ceilalti oameni, daca El insusi S-ar fi conceput cu acest pacat mostenit de la inaintasi? Voind sa Se faca om, dar si sa ne elibereze de pacat, trebuia sa fie de la inceput ferit de acest pacat, sau sa aduca cu Sine de sus puterea de a Se face om printr-o concepere ferita de pasiunea impreunarii trupesti intre barbat si femeie. Nefiind facut om prin aceasta impreunare, ci facandu-Se El insusi, distinge umanul de la inceput de pacat. Dar nu o putea face aceasta decat numai fiind Cel ce Se facea astfel om, Dumnezeu. Caci numai Dumnezeu poate elibera de pacat, o data ce lipsa de pacat vine din unirea cu Dumnezeu.

Trupul ce Si-l ia Cuvantul dumnezeiesc, facandu-Se om, din Fecioara, este semnul si mijlocul extremei Lui coborari iubitoare la om. Dar El nu poate lua un astfel de trup decat dintr-un trup, care s-a facut si el semn si mijloc al iubirii extreme fata de Dumnezeu. Caci nu se poate sa nu se vada legatura trupului asumat de El cu trupul Maicii Lui. Cuvantul a voit sa faca din trupul Lui un mijloc al manifestarii iubirii Lui extreme ca om fata de Dumnezeu si al iubirii Sale extreme ca Dumnezeu fata de oameni. Dar trupul acesta s-a format din sangele strabatut de simtirile Maicii Sale si a ramas intr-o legatura cu el. "Cele ale firii Maicii subzista asa de mult in Unul Nascut, ca El e cunoscut nu numai din insusirile dumnezeiesti ale Dumnezeirii, ci la fel si din cele ale Maicii. De aceea, precum Fiul fiind de o fire si unit in chip natural cu Tatal prin locuirea si vietuirea in Acela, tot asa de mult ca si in Sine, are si trupul propriu impreuna bucurandu-se de acele bunatati negraite si mai presus de intelegere, la fel, fiind conatural dupa trup cu Maica, prin legatura dragostei naturale si voluntare mai presus de fire si voie, fiind in Ea tot asa de mult ca si in Sine prin suprafirescul dragostei. De aceea, are si dumnezeirea proprie nu numai cauza si datatoarea acestei iubiri, ci si partasa la ea din pricina unirii ipostatice, asa incat Acelasi are si cu Tatal si cu Maica aceasta negraita petrecere, reciproca unire si bucurie" (Teofan al Niceii, cap. XIII).

Unirea lui Hristos cu Maica Lui, dupa firea omeneasca, este mai intima decat unirea cu ceilalti oameni. El cu Ea intr-o unire nemijlocita, pe cand cu ceilalti oameni intr-o unire intr-un fel mijlocita prin Ea. Dialogul Lui cu Ea e primul dialog cu o persoana umana si cel mai intim. Maica il iubeste ca nici un alt om si El isi iubeste Maica mai mult ca pe orice om. El iubeste pe oameni pentru ca vede in ei inrudirea lor cu Maica Sa si simte in iubirea Maicii dulceata iubirii omenesti. Culmea iubirii Lui fata de oameni s-a intalnit in Maica Lui cu culmea iubirii omenesti fata de El. Maica Lui a fost si pregatita, dar a si contribuit astfel la "plinirea vremii" in intalnirea Fiului lui Dumnezeu cu umanitatea, in umanitatea Lui luata din ea si prin aceasta in suprema iubire dintre El si Ea. Nimeni n-a putut simti insa nici iubirea Lui fata de Tatal si de oameni, ca Ea. Nimeni n-a simtit pornirea Lui de jertfa placuta Tatalui si durerile suferite de El pe cruce pentru oameni, ca Ea. Ea e prima creatura umana si cea care s-a asociat Lui in gradul cel mai inalt, in aceasta iubire fata de oameni, care a mers pana la jertfa. Totusi, el a ramas izvorul acestei iubiri, iar durerea ei a fost in mod direct si primordial durere pentru El.

Intrucat in Fecioara lucrarea de formare a trupului Cuvantului nu e inceputa de barbat, ci de Cuvantul insusi si El o si continua, Fecioara nu e numai Maica, ci si Mireasa Lui. Are astfel o indoita iubire in Ea. Ea se face Maica Creatorului, dar numai pentru ca se face Mireasa Lui si crede ca El a iubit-o asa de mult, ca a binevoit sa se faca Mirele Ei.

Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu s-a referit la Ea pregatind-o nu numai prin unele proorociri, ci si prin fapte minunate si simbolurile prin care a sustinut si calauzit poporul Israel, in general. Acatistul inchinat Ei in cultul Bisericii vede referindu-se la Ea, ca niste umbre la adevar: marea in care a fost inecat Faraon, piatra din care a izvorat apa vietii, stalpul de foc, care conducea spre pamantul fagaduintei, mana care tinea loc de paine, chiar pamantul fagaduintei care inca nu era imparatia reala a cerurilor, tara in care curge lapte si miere (Icos. VI).

Avand Creator si Calauzitor al ei creatura constienta in legatura cu Sine, Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu o ridica in persoana Fecioarei in intimitate suprema cu Sine, facand-o Maica a Sa si pe Sine facandu-se din ea Fiu al Omului si Subiect al umanitatii asumate din Ea, ca sa o desparta definitiv de pacat. El nu lasa de asta data umanitatea sa existe si sa subziste in subiectul ei propriu ci ii da existenta in El insusi ca Subiect, sau se naste El insusi ca Subiect al ei, sau se face El insusi om, ca Fiu al unei purtatoare a umanitatii. Fiind prototipul chipului Sau, uneste cu Sine, ca prototip si chipul, sau se face prototipul insusi al chipului Sau.

Sf. Maxim Marturisitorul scrie: "Cel ce spune ca intruparea s-a facut prin asumarea trupului, salveaza si existenta dinainte de veci a lui Dumnezeu Cuvantul, dar marturiseste in chip binecredincios si intruparea Lui voita si liber hotarata in timp" (P. G. 91, 53). El implineste prin aceasta in mod liber planul dinainte de veci al eliberarii firii noastre de pacat.

S-ar putea intreba eventual: dar daca firea Lui omeneasca e eliberata de pacat, prin faptul ca primeste existenta ei in Subiectul divin, mai este aceasta o eliberare a omului adevarat de pacat, daca omul e o fire care-si are propriul ei subiect? Am vazut insa ca Subiectul divin, in care e primit sa subziste in cazul lui Hristos umanul, nu e contrar subiectului uman, si ca atare s-a putut face si subiect uman si prin aceasta poate realiza comuniunea cu subiectele umane, daca acestea voiesc, dar pastreaza in aceasta comuniune si calitatea de Subiect divin, putand astfel sa comunice si umanitatii subiectelor umane obisnuite eliberarea de pacat, pe care a imprimat-o umanitatii Sale. Subiectul divin se face Subiectul umanului pentru ca, in ultima instanta, El e la temelia existentei umanului si a existentei lui ipostatice.

Fiul lui Dumnezeu Se naste ca om liber de pacat, din proprie initiativa, pentru ca exista ca ipostas divin cand Se naste. El nu e nascut ca om fara sa existe inainte de aceea. De aceea, isi ia El insusi umanitatea Sa, sau Si-o formeaza, insa nu din nou din nimic, ci din umanitatea existenta. Amandoua acestea inseamna ca Si-o ia dintr-o Fecioara. El isi asuma umanitatea ca Unul mai presus de ea, dar coborandu-Se la ea, facandu-Se Subiect al ei, ca sa o ridice din starea in care vine la existenta ca persoana de sine in ceilalti oameni.

Hotarandu-Se dinainte de veci sa fie si Subiect al umanului, care e "chipul" sau "umbra" firii Sale divine, Cuvantul lui Dumnezeu randuieste din veci o Fecioara, pentru a Se naste din ea ca om din initiativa Lui, aratand si in aceasta libertatea Lui fata de legea careia s-a supus firea noastra. El pune dinainte de veci timpurile in slujba implinirii planului de intrupare a Sa din Fecioara, pentru ca sa Se poata naste din ea intr-un mod mai presus de legea obisnuita, nesupus pacatului, spre eliberarea umanitatii de ingustimea vietii pacatoase si spre unirea ei cu inaltimea, adancimea, latimea si largimea vietii in Dumnezeu, intai in El si prin comunicarea cu El in toti cei ce se vor alipi Lui (Ef. III, 18).

Ipostasul divin, voind sa-si asume in mod liber firea umana, n-a putut sa o ia intr-o forma supusa pacatului. Caci incadrarea ei in Subiectul divin o curateste de pacat. Facandu-Se in mod liber om, aceasta libertate nu inseamna insa o stapanire asupra umanului, ca asupra unui obiect. Lucrul acesta ar fi posibil numai daca umanul s-ar constitui ca strain de El. Dar prin intrupare insusi Cuvantul devine om, iar ipostasul divin liber nu poate deveni rob in calitatea de om. De aceea spune Sf. Maxim Marturisitorul ca El a asumat firea noastra "fara pasivitate" (P. G. 91, 532). E drept, Cuvantul lui Dumnezeu a luat firea noastra cu afectele ireprosabile de pe urma pacatului stramosesc, cu oboseala, cu trebuinta de hrana, supusa durerilor si mortii. Dar el avea totodata, in faptul ca ele tineau de o fire asumata liber, constiinta ca le suporta numai pentru a le birui prin rabdare si in acest sens avea chiar in firea umana o libertate potentiala fata de ele, libertate care avea puterea de a fi actualizata, mai ales in baza faptului ca era firea ipostasului divin facut Subiect al firii umane si ale afectelor ei, dar lucrator in acord cu aspiratia ei de a birui aceste afecte prin rabdare. Caci daca nu le-ar fi putut birui si ea insasi suportandu-le, ci ar fi fost ferita de ele, prin puterea dumnezeirii, n-ar fi devenit cu adevarat stapana asupra lor, sau mai tare ea insasi ca ele. Prin aceasta Hristos aduce o implinire a aspiratiei firii dupa biruirea asupra afectelor si dupa o libertate actualizata fata de ele, stari de care ne face parte si noua prin alipirea noastra la El ca om si prin comuniunea cu El.

Aceasta tarie a firii asumate fata de ele i-a venit chiar din faptul ca a fost asumata de El in deplina libertate, intarind prin aceasta si libertatea in ea; dar i-a venit si din faptul ca Si-a format-o intr-o Fecioara care a rezistat in tot timpul - desigur si cu ajutorul Lui dinainte de intrupare - pacatelor personale, sau a staruit tot timpul in legatura cu El. Ridicarea ei la acest nivel spiritual s-a datorat si pregatirii ei din partea Lui, dar si efortului ei. In acest sens, "plinirea vremii" s-a realizat si prin ea, sau de Dumnezeu cu impreuna ei lucrare. Parintii Bisericii socotesc ca ea a fost inaltata nu numai la culmea umanitatii, ci si a cetelor ingeresti, adica a intregii creatii. Teofan al Niceii spune: "Cum nu s-ar numi mai presus de toti ingerii, cea laudata de noi ca podoaba ingerilor..., cea care a adus zidirii intregi nu numai cuvinte si vreun sfat dumnezeiesc, cum au adus ingerii si proorocii, ci pe insusi Cuvantul ipostatic Cel unic si Unul Nascut al lui Dumnezeu, care ramane in veci, pe Cuvantul cel bun pe care L-a scos din Sine inima parinteasca de veacuri, rodul, fatul si pecetea Marii Minti... pe care L-a dat in chip nematerial ingerului si aducatorului Lui, adica Prea Sfintei Fecioare, dar S-a ingrosat in Aceasta si a luat forma in trupul din ea asemenea unui glas articulat in organele vocale si prin ea s-a vestit ca orice sunet si s-a facut vazut intregii zidiri si a aratat nu vreun chip partial al lui Dumnezeu, potrivit pentru vreo generatie, ci... capatul din urma pentru care s-au intemeiat toate" (Op. cit, cap. VI).

Dar la implinirea intruparii Fiului lui Dumnezeu, printr-o suprema intalnire si conlucrare a Maicii cu Fiul ei, a participat si Duhul Sfant. Caci tot ce se face de Dumnezeu in creatiune, se face de El ca Treime careia ii este proprie iubirea, adica de Tatal, prin Fiul, in Duhul Sfant, sau cu "suflarea" Acestuia. Daca Fiul si Cuvantul constituie modelul ontologic al creaturilor care isi au existenta prin El de la Tatal, Duhul e viata lor.

Aceasta conlucrare isi pune pecetea mai vadita in crearea fapturilor constiente umane. Geneza ne spune ca Dumnezeu luand prin Cuvantul tarana din pamant a creat trupul lui Adam, iar "sufland in fata lui suflare de viata (prin Duhul) s-a facut omul cu suflet viu" (III, 7). Acestea nu sunt doua acte succesive, ci simultane. Ele arata cum persoana creata vine la existenta prin toate Persoanele divine. Iar simultaneitatea se vede mai clar in aducerea Evei la existenta din trup si suflet deodata, din Adam. Forma primita de trupul lui Adam si al Evei nu exista anterior sufletului. Ci prin insusi sufletul suflat prin Duhul, trupul ia forma lui. In insasi forma trupului se arata prezenta lucratoare a sufletului in El. Cele trei Persoane ale Sfintei Treimi nu-si aduc lucrarea lor in mod separat, ci deodata, caci omul ca persoana e opera iubirii Sfintei Treimi. Urmasii lui Adam dupa cadere sunt si ei creaturi ale lucrarii simultane a Tatalui prin Cuvantul si Duhul. Dar sufletul ca suflare a Duhului in momentul conceperii lor e slabit de pacat, ca urmare a slabirii legaturii cu Dumnezeu. Totusi, ceea ce se ia din parinti, ia forma persoanei unice prin suflarea Duhului in momentul conceperii ei, din "pamantul" parintilor.

In cazul Fecioarei, "pamantul" e trupul ei refacut in curatie, deci profund induhovnicit prin penetrarea lui de Duhul Sfant. Ea e "tarina manoasa" (Acatistul Bunei Vestiri, condac 3); "brazda in care creste multimea milelor" (Icos 3). E tarina redevenita roditoare prin puterea lucratoare a Duhului Sfant, de viata facator in ea.

Rodnicia firii umane se reface in ea prin lucrarea Duhului Sfant, fara sa fie necesara samanta barbatului, cum n-a fost necesara femeia la scoaterea Evei din Adam, sau cum la inceput Cuvantul a adus la existenta pe Adam si Eva, ca doua chipuri distincte ale Lui, prin conlucrarea Duhului ce le-a dat viata. Aceasta se face si la noua creatie a omului, cand Cuvantul incepe sa ia din Fecioara chipul lui uman, iar Duhul ii insufla simultan sufletul viu, contribuind la conceperea Fiului ca om. Dar acum umanul nu e conceput si format ca un ipostas de sine, ci in ipostasul Cuvantului. Simion Metafrastul afirma in general, urmand Evangheliei Sf. Luca (III, 5), lucrarea comuna a celor trei Persoane dumnezeiesti la conceperea Fiului ca om, spunand: "Doamne, cela ce singur esti curat si fara stricaciune, care pentru negraita milostivire a iubirii Tale de oameni ai luat firea noastra din curatul si feciorelnicul sange al Celei ce Te-a nascut pe Tine mai presus de fire, cu venirea dumnezeiescului Duh si cu bunavoirea Tatalui" (Rugaciunea 3 inainte de Sf. impartasanie).

Sf. Maxim Marturisitorul confirma cele spuse de noi in randurile de mai sus. Dar el pune intr-o dependenta de conceperea Domnului ca om fara voluptate din Fecioara, biruirea mortii. Fara nasterea din Fecioara, Hristos n-ar fi biruit moartea. Ea n-ar fi fost o nastere libera a unui om capabil sa fie mai tare decat toate cele mai tari ca omul. "Caci Cel ce din cauza facerii primului Adam a primit sa se faca om si nu a refuzat sa se nasca din pricina caderii lui, a acceptat facerea ca pogoramant, iar nasterea ca golire (kenoza), in favoarea celui osandit. Facerea l-a adus la identitatea cu omul de la inceput, prin suflarea de viata facatoare, din care luand "dupa chipul" ca om (prin Duhul), a pastrat libertatea nevanduta si nepacatuirea nepatata; iar prin nastere a imbracat la intrupare asemanarea cu omul stricaciunii, intrucat a luat chip de rob, a patimit ca un vinovat Cel ce era fara pacat, ca sa se supuna cu voia acelorasi afecte (patimi) naturale ca si noi, afara de pacat... purtand in Sine prin laturile amandurora pe primul Adam nemicsorat. Caci acceptand, prin legea pogoramantului, facerea lui Adam dinainte de cadere si deci luand la plasmuirea (la conceperea) Sa prin insuflare ca ceva natural nepacatosenia, nu a luat totusi si nestricaciunea. Iar din nasterea sub osanda de dupa cadere, luand prin golirea de slava (prin kenoza) de bunavoie, ca ceva natural, caracterul patimitor (afectele), nu a luat si pacatosenia. Si astfel se face un nou Adam, primind aceeasi facere afara de pacat si suportand aceeasi nastere unita cu patimirea. Caci unindu-le pe amandoua prin comunicarea reciproca, le-a tamaduit cu putere pe una cu alta prin absenta consecintei ultime a fiecareia. Celei dintai si cinstite i-a facut-o tamaduitoare si innoitoare pe cea de a doua si umilita, iar celei de a doua i-a facut-o sustinatoare si tamaduitoare pe cea dintai. Aceste ultime consecinte (a facerii, nestricaciunea, a nasterii, pacatosenia), neprimindu-le Mantuitorul... dar primind cele ce sunt din pricina lor, a facut nasterea salvatoare a facerii, reinnoind prin patimirea ce tine de ea, in chip minunat, nestricaciunea facerii, iar facerea a facut-o tamaduitoare a nasterii, sfintind prin nepacatosenia ei nasterea supusa patimirii. Astfel, facerea a salvat cu totul randuiala firii prin creare... si a salvat cu totul nasterea careia ii era supusa firea din pricina pacatului, ca sa nu se mai produca prin curgerea semintei, ca la celelalte vietuitoare de pe pamant" (Ambigua, cap. 108, trad. rom. p. 270-271).

Mai clar vorbeste Sf. Maxim Marturisitorul despre biruirea mortii de catre Hristos in toti fratii Sai dupa umanitate, prin nasterea Sa din Fecioara, in urmatoarele: "Domnul, facandu-Se om si dand o alta obarsie firii, pentru o a doua nastere din Duhul Sfant, si primind moartea atotcuvenita din durere, a lui Adam, devenita in El atotnecuvenita, intrucat nu-si avea ca obarsie a nasterii Sale placerea atotnecuvenita de pe urma neascultarii protoparintelui, a adus desfiintarea ambelor consecinte finale: a obarsiei si sfarsitului fapturii omenesti dupa modul lui Adam, ca unele ce nu au fost date de la inceput de Dumnezeu.

Si asa a facut pe toti cei renascuti din El duhovniceste, liberi de vina ce apasa asupra lor. Drept urmare acestia nu mai au de la Adam placerea nasterii, dar pastreaza din pricina lui Adam durerea care lucreaza in ei moartea, nu ca o datorie pentru pacat, ci ca mijloc impotriva pacatului... Iar cand moartea nu mai are placerea ca mama care o naste si pe care trebuie sa o pedepseasca, se face in chip vadit pricina vietii vesnice. Astfel, precum viata lui Adam din placere s-a facut maica mortii si a stricaciunii, la fel moartea Domnului pentru Adam (caci El era liber de placerea lui Adam), se face nascatoarea vietii vesnice". "Caci nu era cu putinta ca in Cel ce nu si-a luat nasterea din placere sa fie moartea osanda a firii. Drept aceea in El moartea si-a avut rostul sa desfiinteze pacatul protoparintelui din pricina caruia stapanea peste toata firea frica mortii. Caci daca in Adam moartea a fost osanda a firii, intrucat aceasta si-a luat ca obarsie a nasterii ei placerea, pe drept cuvant moartea in Hristos a devenit osanda a pacatului, firea recapatand din nou in Hristos o obarsie libera de pacat.

Astfel, precum in Adam pacatul din placere a osandit firea la stricaciune prin moarte si cat a stapanit el a fost vremea in care firea era osandita la moarte pentru pacat, tot asa in Hristos a fost cu dreptate ca firea sa osandeasca pacatul prin moarte si sa fie vremea in care sa inceapa a fi osandit pacatul la moarte, pentru dreptatea dobandita de fire, care a lepadat in Hristos cu totul nasterea din placere, prin care se intinsese peste toti cu necesitate osanda mortii ca datorie... Caci cel ce sufera moartea ca osanda a firii de pe urma pacatului, o sufera dupa dreptate, dar cel ce nu o sufera de pe urma pacatului, primeste de buna voie moartea adusa in lume de pacat, spre desfiintarea pacatului, daruind-o mai degraba din iconomie ca pe un har spre osanda pacatului" (Rasp. catre Talasie, 61, Filoc. rom. III, p. 339-340).

Sf. Maxim Marturisitorul ne pune astfel in evidenta amploarea si adancimea insemnatatii nasterii Fiului lui Dumnezeu din Fecioara pentru mantuirea oamenilor. El accepta prin aceasta crearea si nasterea, refacandu-le si valorificandu-le pe amandoua. El se creeaza pe Sine insusi ca om, dar se si naste. El inlatura astfel stricaciunea si moartea adusa fiintei umane create de Dumnezeu, prin pacat, dar si patima legata de ea prin nastere. El cinsteste si restabileste creatura primind aceasta calitate, dar se creeaza El insusi pe Sine ca om. Nu se fereste nici de nasterea ca om, dar se naste El insusi din Fecioara, cinstind-o si pe aceasta, restabilita in curatie. El cinsteste creatura (si prin aceasta actul Sau de creare), ridicand-o la nivelul Sau fara sa o schimbe, intrucat a primit El insusi calitatea de creatura, dar se creeaza El insusi pe Sine. Nu se fereste nici de nasterea din om, dar se naste El insusi; nu e nascut fara voia Lui, desi primeste si o colaborare a creaturii la nasterea sa. Pe amandoua le face oarecum acte comune ale Sale si ale creaturii, ca sa aiba in comun cu creatura ambele rezultate ale acestor forme ale obarsiei umanului. Prin aceasta le reface pe amandoua. Si le face o punte vesnica intre Dumnezeu si creatura, fara sa micsoreze pe nici una.

Fiul lui Dumnezeu, facandu-Se om din Fecioara, scoate conceperea din robia voluptatii, aducand in ea puterea creatoare, facandu-Se un nou Adam, sau un nou inceput curat al umanitatii, desi nascut dintr-o persoana umana, in solidaritate cu oamenii. Nasterea Cuvantului ca om si nasterea spirituala a celorlalti oameni la Botez, prin lucrarea lui Dumnezeu, care aduce si actul creator al Lui in ea, nu e insotita de un libido inrobitor, ci e un act de tarie curata a libertatii. E si in aceasta o placere, dar o placere spirituala. Oamenii devin slabi spiritual, sau mai putin oameni prin nasterea din placerea trupeasca sau prin placerile voluptoase din cursul vietii, ce-i stapanesc in urma conceperii din voluptate. Si aceasta slabire a spiritului asupra trupului a adus moartea acestuia si frica de ea. Acestea au fost biruite prin taria spirituala pe care o imprima umanului Fiul lui Dumnezeu, nascandu-Se ca om din Fecioara, datorita si puterii creatoare a Duhului pusa in ea si in umanul sau, tarie comunicata prin Botez si celorlalti oameni care se alipesc Lui prin credinta. Caci aceasta tarie a dat-o Fiul lui Dumnezeu nascandu-Se ca om din Fecioara nu numai chipului Sau uman, ci si Fecioarei in mod deosebit prin Duhul Sau cel Sfant, refacand in ea rodnicia firii umane, prin intarirea duhului ei asupra slabiciunii fiintei umane, aratata in pornirea spre voluptatea conceperii din unirea trupeasca intre barbat si femeie. Asupra Fecioarei a suflat Duhul de viata facator din Hristos, care si-a format prin acelasi Duh din ea firea Sa umana. Fecioara a experiat acest eveniment si cresterea firii umane a Cuvantului in ea nu printr-o traire pur simtuala, ci printr-una spiritualizata si curata. Caci ea e introdusa in Sfanta Sfintelor spirituala, in care nu au intrare femeile care experiaza evenimentul conceperii si formarii unei persoane noi in mod biologic-senzitiv. Sau ea a fost facuta adevarata si originara Sfanta Sfintelor neatinsa si nestrabatuta de nici un pacat, "unde primeste pe adevaratul Arhiereu" (Teofan al Niceii, Op. cit, cap XIII).

Duhul Sfant o curateste deplin (chiar de pacatul stramosesc) cand incepe sa se formeze in Ea chipul Prototipului si insoteste aceasta formare in curatie si in iubire totala pentru si catre Cel ce se formeaza ca om in Ea, plin de iubire fata de Ea si pentru toti oamenii. Ea e prin aceasta ca un templu viu si insufletit al Cuvantului si Fiului, care isi traieste si ca om toata iubirea de Fiu fata de Tatal, dar si iubirea Tatalui fata de El ca om si prin El fata de toti oamenii si in primul rand fata de Maica Lui. Ea e negrait de unita cu El, participand intr-un fel prin simtire spiritualizata la intentia Lui mantuitoare, iar dupa nastere la toate actele Lui mantuitoare, in asa masura incat Parintii Bisericii au numit-o si altar al jertfei Lui, sau oglinda in care primesc un fel de alt chip toate simtirile si faptele Lui de oameni iubitoare. Caci de nimeni nu e insotit cineva in gandurile si simtirile Lui de bucurie, de durere, pentru altii, ca de mama lui. Si nu stim cum ne-ar arata Fiul Ei iubirea lui de oameni, daca n-ar arata-o mai intai si intr-un grad deosebit de afectuos fata de Maica Lui, care si Ea il iubeste mai mult ca toti.
Cei ce neaga nasterea lui Hristos din Fecioara, neaga mantuirea.

08 Mai 2012

Vizualizari: 10473

Voteaza:

Nasterea Fiului lui Dumnezeu ca om, din Sfanta Fecioara 5.00 / 5 din 3 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.



RETELE SOCIALE