Ne-vederea lui Dumnezeu

Ne-vederea lui Dumnezeu Mareste imaginea.

Trăim într-o lume în care nu putem să-L vedem pe Dumnezeu. Nici măcar atunci când avem referințe directe la prezența lui nu-L putem vedea ca persoană. El e Absentul la care ne referim în permanență, care ne structurează viața, cel puțin în măsura în care pretindem că suntem credincioși. E imposibilă vederea lui Dumnezeu, și totuși trăim numai în vederea realizării întâlnirii cu El. E un paradox sau un nonsens aici?

Nu-L avem pe El, dar avem urmele pe care le-a lăsat în Cosmos și în Biserică. Ne mulțumim cu acestea, chiar dacă nu-L avem, propriuzis, și pe El? Dumnezeu pare că se ascunde, iar noi, cei ce ne pretindem credincioși, suntem un soi de detectivi în căutarea sacrului. Căci viața adevărată, nu vom obosi niciodată să o repetăm, nu se referă la canoane, dogme, ritualuri, chiar dacă le include în mod obligatoriu și pe acestea, ci la întâlnirea cu Dumnezeu, participarea la ospățul pe care îl va face cu noi.

Și totuși, chiar dacă Il căutăm în permanență nu-L întâlnim niciodată. Iar viața ni se epuizează în relații cu semenii, pe care le gestionăm mai bine sau mai porst, și cu lumea în care ne e dat să trăim. Chiar dacă încă îl invocăm pe Dumnezeu, ni se pare că ceea ce facem, reducerea vieții la raporturi interumane, ne este suficient. Singurii care pot pretinde că-L caută pe Dumnezeu sunt acei șihaștri care s-au retras din lume, au redus la minim contactul cu oamenii și cu civilizația.

Dumnezeu poate să apară într-o adiere de vânt, ca lui Ilie, dând o stare de liniște și pace, dar nu în persoană, ca prezență concretă cu care să luăm contact.

Dumnezeu se ascunde de oameni, așa cum le pare celor ce ar vrea să Il vadă? Nu, niciodată! Noi suntem cei care ne pitulăm. Si am început treaba asta încă în rai fiind, când Adam, după ce păcătuise, s-a ascuns între tufișuri. Aruncat din viața paradisiacă într-o lume care-i de venise ostilă, omul e chemat să refacă acea stare primordială, să iasă din ascundere, să se poată înfățișa gol în fața lui Dumnezeu și să nu-i fie rușine.

Viața ne e dată după măsura noastră, ca o afacere între oameni, căci n-am putea să-L vedem direct pe El. Iar între oameni fiind, să putem să recăpătăm acea stare în care să putem să-l vedem direct, să recuperăm sfințenia, tăria ființei înrădăcinate în bine, care datorită acestei fixări va putea suporta vederea lui Dumnezeu în starea de după moarte.

Pe Dumnezeu nu putem să-L vedem direct, dar totodată ne previne că se deghizează în orice om de pe lumea astacare e sărac, năpăstuit, gol, flămând, însetat sau închis. Adică avem imensa șansă de a întâlni oameni asupra cărora să ne putem exercita virtutea supremă, aceea de a face binele. Asta ne face asemănători Lui, ceea ce înseamnă că putem intra în acea stare de compatibilitate încât apropierea să fie posibilă.

Așa ne-am putea explica de ce nu-L vedem pe Dumnezeu, de ce suntem înconjurați de oameni, de ce sunt atâția semeni aflați în nevoi în preajma noastră. Nu știm însă dacă-l vom vedea precum este, după expresia Arhimandritului Sofronie. Depinde dacă vom fi mântuiți sau nu. O vedere clară și certă nu numai că ar anula credința, dar ne-ar da impresia că am atins maximul posibil, și atunci orice efort de a face binele mai departe ar fi văzut ca inutil.

Nevederea lui Dumnezeu poate fi înțeleasă și ca puținătate ființială, afundare în patimi, care te fac incapabil să stai în preajma Lui. și o asemenea interpretare e corectă, cu condiția să nu cădem în disperare, să ne pierdem orice interes pentru mântuire dacă ni se pare că oricum e un scop imposibil de atins.

Nu-L vedem pe Dumnezeu înseamnă că nu putem fi siguri de mântuirea noastră, că trebuie să mai lucrăm, și că toate speranțele ni le putem pune numai în harul lui milostiv. Dar lupta pentru mântuire nu e complet oarbă. Suntem lăsați singuri, dar nu în așa fel încât să nu avem niciun semn și nicio îndrumare. Voia lui Dumnezeu o vestește Biserica, iar în chestiunile personale putem primi îndrumare de la preotul duhovnic. Apoi, îl primim pe Dumnezeu prin tainele Bisericii. Îm fine, ni se descoperă prin hierofanii discrete, adresate nouă personal prin semne și bucurii pe care nimic din viața curentă nu le justifică.

Într-un fel, e mai comod să ai un cod de legi la care să te supui. Le îndeplineai pe acelea cu toată strictețea de care erai în stare și gata, erai salvat. Știai zilnic ce ai de făcut și până unde merg îndatoririle tale. Puteau să fie extrem de multe lucruri de făcut și extrem de grele. Touși, dat fiind că era o lege care impunea niște prescripții, știai ce ai de făcut și, mai ales, când ești rezolvat.

În schimb însă, în ortodoxie nu există lege, sau e o lege exprimată de Fericitul Augustin: iubește și fă ce vrei. Noi am vrea să facem ce vrem, dar fără să iubim. Chiar dacă ne e drag să zicem că o avem, iubirea e cel mai greu lucru din lume. Ca să o dobândim trebuie să luptăm cu toată zgura din noi, cu toate patimile. Iubirea e totuna cu despătimirea, cu mântuirea, cu îndumnezeirea. E un proces la care ne gândim mereu, în măsura în care suntem creștini, dar pe care și la sfârșitul vieții putem spune că abia l-am început. E ca o datorie infinită în care nu putem spune decât „Doamne iartă-mă” și „Doamne miluiește-mă”.

Ca ortodocși niciodată nu putem avea conștiința liniștită și împăcată. Dar, la fel de însemnat, niciodată nu avem voie să avem vreun stres, vreo grijă oarecare în afară de aceea de a plăcea Domnului.

Paul Curca

Despre autor

Paul  Curca Paul Curca

Senior editor
78 articole postate
Publica din 07 Aprilie 2011

16 Iulie 2015

Vizualizari: 2493

Voteaza:

Ne-vederea lui Dumnezeu 5.00 / 5 din 4 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE