Nu incap, in aceeasi inima, si ura, si iubirea

Nu incap, in aceeasi inima, si ura, si iubirea Mareste imaginea.

In aceasta luna, august, avem cinci duminici dedicate, fiecare dintre ele, cate unui fragment din Evanghelii. Sa vedem ce ne-ar putea ele "spune" despre cele doua sfinte taine, spovedania si impartasania, mai ales ca ne aflam in Postul Adormirii Maicii Domnului.

Din ratiuni de gestionare a spatiului editorial, nu voi reda pericopele in text, ci doar trimiterea la ele, recomandand insa lecturarea lor inainte de a parcurge articolul de fata.

La spovedanie, ca la service?
Intaia duminica ne relateaza minunea Inmultirii painilor (Matei 14, 14-22), atunci cand, din cinci paini si doi pesti, s-au saturat "ca la cinci mii de barbati, afara de femei si de copii" (v. 21). Insa inainte de acest moment, Evanghelia ne spune ca Iisus "S-a dus de acolo singur, cu corabia, in loc pustiu" (Matei 14, 13). Desi departe de zonele locuite, multimile L-au gasit pe Domnul si acolo, venind la El "pe jos, din cetati" (Matei 14, 13). Corabia este simbolul, prin excelenta, al Bisericii. Ea ne duce in pustiu, adica nu are amestec cu lumea locuita si stapanita de duhurile rautatii. Pentru a veni sa ne "impacam cu Biserica" - cum se zice in molitfa (rugaciunea) rostita de duhovnic inainte de spovedanie -, trebuie sa lasam in urma cetatea/ lumea sau cele lumesti. Pustiul semnifica acea inchidere a simturilor noastre fata de cele lumesti, spre a ne putea deschide catre cele duhovnicesti. Dar, in sine, retragerea in pustiu/ asceza nu vindeca, ci doar Hristos Domnul. Caci ni se spune ca "I s-a facut mila de ei si a vindecat pe bolnavii lor" (Matei 14, 14). La spovedanie nu se vine asa cum duci masina, la un service, pentru revizia tehnica, ca sa poti apoi circula cu ea mai bine pe drumurile publice. Spovedania este momentul de intoarcere la Dumnezeu, iesirea de pe autostrada care duce la iad si inscrierea pe calea cea stramta a mantuirii.

Vindecarea fiintei noastre nu este deplina daca aceasta curatire prin pocainta nu este sustinuta, la momentul randuit de duhovnic, cu hrana dumnezeiasca. "Dati-le voi sa manance" (v. 16), spune Domnul, adica indeamna pe duhovnici sa hraneasca pe credinciosi cu sfintele taine. Cele cinci paini se regasesc si azi, in slujba proscomidiei, sub forma celor cinci prescuri. Iar cei doi pesti inchipuie firile umana si dumnezeiasca ale Mantuitorului - la proscomidie sunt apa si vinul care se amesteca in sfantul potir, preotul spunand: "binecuvantata este unirea sfintelor tale taine". Daca nu ne straduim sa-i hranim pe credinciosi cu hrana dumnezeiasca (dar in buna randuiala! - caci nici aceia nu au fost hraniti pana ce nu au sezut jos, organizati pe cete), atunci ei se vor duce prin sate sa cumpere (v. 15). Adica se vor hrani cu cele ale lumii, nu cu cele ale lui Dumnezeu ("in pacate am cheltuit viata mea"). Apostolii au strans, la urma, douasprezece cosuri de resturi, adica n-au lasat nici faramiturile la voia intamplarii. Tot asa, la sfarsitul Sfintei Liturghii, preotul sau diaconul consuma cu grija tot ceea ce a ramas in potir dupa impartasire, avand grija ca nici o firmitura, cat de mica, sa nu se piarda.

Sa ma pocaiesc de frica?
Umblarea pe mare - Potolirea furtunii (Matei 14, 22-34) - pericopa lecturata chiar in duminica ce a trecut, ne aminteste ca si noi ne avantam, uneori, catre Dumnezeu precum Petru pe mare. Fiind impresurati de ispite multe (valurile si vanturile furtunii), ne afundam insa, fiind cuprinsi de frica. Este extrem de important sa invingem aceasta frica. Nu intamplator, in Apocalipsa, inaintea "necredinciosilor, spurcatilor, ucigasilor, desfranatilor, fermecatorilor, inchinatorilor la idoli si a tuturor celor mincinosi", categoria fricosilor este prima enumerata ca avand parte de "moartea a doua" (cf. Apocalipsa 21, 8). Leacul pentru frica este unul singur: pocainta. Strigatul lui Petru, "Doamne, scapa-ma!" (Matei 14, 30), ne arata ca inceputul pocaintei este recunoasterea faptului ca viata mea este in mare pericol, ca risc sa fiu inecat de cele lumesti, de pacate, dar ca-mi pun nadejdea in mana salvatoare pe care Dumnezeu nu va intarzia sa mi-o intinda. Ma pocaiesc de frica sa nu ma pierd, e drept, nu din iubire fata de Dumnezeu. E si acesta un inceput bun, majoritatea asa se intorc la Dumnezeu, asa si vin la scaunul de spovedanie. Ei fac, astfel, din frica nu factor de pierzanie, ci loc al intalnirii cu Dumnezeu.

Faptul ca acea corabioara era amenintata de furtuna, gata sa piara in valurile furioase, ne arata ca, fara impartasirea cu sfintele taine ale lui Hristos, nu putem traversa marea acestei vieti. Cat El este in afara trupului nostru, a acestei corabii, eu sunt vulnerabil. Imediat ce El urca in corabie, furtuna se potoleste, cele lumesti nu ma mai ravasesc, demonii nu mai au asupra mea putere, pentru ca nu pot avea, de fapt, nici o putere asupra lui Hristos Insusi, Care este in mine. Asta nu se intampla insa in mod magic, fara implicarea mea, ci si printr-o mai mare incordare a puterilor mele sufletesti si trupesti intru alipirea de Dumnezeu.

Cand Domnul Se da pe mana noastra
Vindecarea lunaticului (Matei 17, 14-23), lecturata in a treia duminica a lunii august a acestui an omagial euharistic, ne arata cat de mult gresim cand alegem sa venim la spovedanie doar in situatii de criza. Sunt situatii in care oamenii nu cred ca ar avea nevoie de spovedanie, de curatire de pacate, ci ajung la aceasta convingere abia cand lucrurile degenereaza si viata le scapa de sub control. Asta se intampla si pentru ca nu credem, realmente, ca demonii exista si ca ne pot influenta vietile, pana si in cele mai mici detalii. Trebuie sa se intample ceva grav ca sa venim noi insine sau sa indemnam pe cei din casa noastra sa vina la scaunul de spovedanie. Despatimirea, scoaterea de sub influenta demonilor se face "cu rugaciune si cu post" (v. 21). Nu e de ajuns sa-L marturisesti pe Hristos, sa spui ca Il primesti ca Domn si Dumnezeu, trebuie sa te si lepezi de orice lucrare a satanei si sa implinesti poruncile divine.

In finalul pericopei, Mantuitorul spune ucenicilor ca "Fiul Omului va sa fie dat in mainile oamenilor" (v. 22). Putem vedea aici o trimitere si la taina euharistiei (jertfa nesangeroasa, de data aceasta), prin care Mantuitorul nostru Iisus Hristos da in mainile oamenilor Trupul si Sangele Sau; clericului mai intai si, prin acesta, mireanului, mai apoi. Ce grozava responsabilitate avem! Si cata iubire si incredere ne arata Domnul, dandu-Se pe mana noastra!

Eliberati de datorie, cum procedam?
Pilda datornicului nemilostiv (Matei 18, 23-35), din Duminica numita a 11-a dupa Rusalii, ne invata ca pocainta fara iertare nu se poate. Cand te intorci la Dumnezeu si gusti din mila Lui, nu te mai uiti la nimic altceva, nici macar la ce-ti datoreaza altii. Spovedania ne aduce iertare de pacate - in pilda, stergerea unei datorii de zece mii de talanti (o suma uriasa la acea vreme; echivalentul de azi ar fi o suma mai mare decat PIB-ul unei tari precum Cipru). Daca noi nu folosim bine aceasta eliberare de povara pacatului, ci ne folosim de libertatea astfel dobandita spre a cauta sa strangem de gat pe aproapele nostru (cf. Matei 18, 28), atunci legatura/datoria revine asupra noastra.
Este esential sa iertam pe aproapele nostru mai ales atunci cand avem dezlegare sa ne apropiem de sfanta impartasanie. Dumnezeu e generos, ne da Trupul si Sangele Sau, adica ne incredinteaza o avere uriasa, inestimabila, practic - ca sa ramanem in cadrele acestei parabole. Dar cere un lucru minimal de la noi: sa iertam mult mai mica datorie - infimul celor 100 de dinari - a celor care ne-au gresit noua. Daca nu iertam, suntem "dati pe mana chinuitorilor pana ce vom plati toata datoria" (cf. Matei 18, 34). Ce datorie mai poate plati cineva care este legat si nu mai poate sa lucreze? Aparent, nu mai poate face nimic. Totusi, si in aceste conditii, are datoria de a fi recunoscator pentru iertarea lui Dumnezeu si milostivirea Sa, aratand iubire aproapelui. Caci nu poate cineva sa aiba dragoste pentru Dumnezeu si, totodata, sa aiba ura sau dusmanie asupra fratelui sau (cf. I Ioan 4, 20-21). Nu incap, in aceeasi inima, si ura, si iubirea. Asa cum o picatura de otrava e de ajuns spre a strica firea a litri intregi de apa curata de izvor sau putina scarnavie o face de nebaut, tot asa "putina" ura impotriva unui singur om corupe toate legaturile - chiar si daca ar fi! - de iubire pentru toti ceilalti oameni.

Pe gustatelea!
Ultima duminica a lunii lui gustar de anul acesta ne prilejuieste o (re)intalnire cu Tanarul bogat (Matei 19, 16-26), cel care implinise toate poruncile, dar care s-a intristat cand a aflat ca, pentru a fi desavarsit, trebuie sa-si vanda averea, sa o dea saracilor si sa urmeze lui Hristos. Iata, ni se spune limpede ca implinirea poruncilor este buna, dar ca acest lucru, in sine, nu este de ajuns. Dincolo de porunci, este iubirea fata de Persoana lui Hristos. Legea este doar calauza spre Hristos (Galateni, 3, 24), nu scop in sine. Cand vrei sa mergi in pelerinaj la Locurile Sfinte, nu te opresti in avionul care te duce pana in Israel. Inchipuiti-va un pelerin care ar ramane in acel mijloc de transport, o data ce acesta a aterizat, spre exemplu, in aeroportul Ben Gurion, considerand ca si-a atins tinta. Si comparati-l cu cel care se da jos si-si continua calatoria pana ajunge la sfantul mormant. Care dintre cei doi este pelerin pana la capat? Asa si noi, cand ne tot concentram doar pe implinirea poruncilor, fara a ne ridica privirea la Hristos Domnul - Cel pe Care Il intalnim prin mijlocirea celor poruncite noua de Dumnezeu -, suntem tot atat de caraghiosi precum pelerinul care sta in avion, pe aeroport, si i se pare ca zboara in inaltul cerului. Este si imaginea celui ce insista pe implinirea aspectului formal al spovedaniei - cu pregatire, cu evaluare, cu marturisirea tuturor pacatelor etc. -, dar care pierde din vedere ca acolo, sub epitrahil, se intalneste cu Insusi Dumnezeu.

Tanarul (dregatorul) bogat Il numeste pe Invatatorul din fata sa (caci asa era considerat Mantuitorul de multi dintre evreii de atunci) ca fiind "bun". Iar Iisus ii replica: "De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decat numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei sa intri in viata, pazeste poruncile" (Mt. 19. 17). Asadar, ca sa intri in viata, trebuie sa pazesti poruncile. Dar asta nu a fost de ajuns nici atunci, nu e de ajuns nici acum - adica asta nu este desavarșirea! Trebuie sa urmezi cu totul lui Hristos, sa te hranești din prezenta Lui. Iar ca sa gusti Viata, trebuie sa te si impartasesti din sfintele taine. Nu degeaba se canta, in momentul cuminecarii, si versetul: "Gustati si vedeti ca bun este Domnul" (Psalmi 33, 8). Dumnezeu ne cheama sa ne incredintam de bunatatea Sa; pe gustatelea!

pr. Constantin Sturzu
Sursa: doxologia.ro

.

Despre autor

pr. Constantin Sturzu pr. Constantin Sturzu

Senior editor
152 articole postate
Publica din 25 Iunie 2013

13 August 2014

Vizualizari: 606

Voteaza:

Nu incap, in aceeasi inima, si ura, si iubirea 5.00 / 5 din 1 voturi.

Cuvinte cheie:

inima ura dragoste iubire

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE