Nu ma-ntrebati, va rog!

Nu ma-ntrebati, va rog! Mareste imaginea.

Un titlu care poate trimite cu gândul oriunde. De la un elev care nu şi-a pregătit tema, până la un om vinovat, conştient de gravitatea faptei săvârşite. Sau, într-un şir de evenimente nefericite, ar putea fi răspunsul cuiva afectat de o întâmplare pe care ar vrea să o dea uitării cât mai curând. Iar abordarea de faţă se încadrează mult mai bine în acest ultim context. Cu absolută siguranţă, privirea îndelungată asupra rănii provoacă multe alte răni cu efect secundar, poate mai dureroase şi mai păgubitoare decât prima.

Temeiul editorialului de faţă este dat de un accident în care un bărbat rănit (plin fiind de bandaje şi transportat în grabă spre sala de operaţii), salvat de specialişti şi internat într-un spital, a fost înconjurat de „ulii de seară (care) dau roate după pradă" (Vasile Voiculescu) - jurnalişti care, cu o prezenţă capabilă să calce pe orice cadavru „abia viu", doreau să smulgă cuvinte „în exclusivitate" pentru ei şi pentru cei care i-au trimis. Răspunsul celui rănit, mai mult şoptit din cauza neputinţei, suna a implorare: Nu mă-ntrebaţi, vă rog!.

Plecând de la înălţătoarea Pildă a Samarineanului, mai văd, pe lângă cele patru personaje principale (rănitul, preotul vechi-testamentar, levitul şi Bunul Samarinean), un al cincilea participant: jurnalistul însetat de sânge mai abitir decât hoţii (diavolii-tâlhari). El soseşte primul, înaintea tuturor; probabil ca are surse infiltrate care îl anunţă când se va întâmpla drama. Inregistrează toată desfăşurarea acţiunii şi apoi pândeşte pentru a vedea reacţia celorlalţi. Rănile nu trezesc în el dorinţa de a ajuta, ci aceea de a fotografia şi de a pune lângă ele mesajul: „imagini care (sper că) vă pot afecta emoţional!".

După ce neputinţa primilor doi trecători prelungeşte agonia muribundului - cu atât mai bine, îşi spune auto-numitul jurnalist, ştirea se piperează, indiferenţa ucide şi aduce rating - vine smeritul şi blândul samarinean care începe marele proces de vindecare totală a rănitului: îi oblojeşte rănile, îl vindeca de singurătate, îl curăţeşte de sânge, îl îmbrăţişează (numai aşa îl poate ridica pe asin!), îl re-aduce în comunitate şi în comuniune şi face promisiunea unei minunate revederi. De această dată, rănitul va fi viu cu totul... Un final fericit pentru cel atacat, însă nu aşa de fericit pentru întristatul jurnalist: sângele s-a şters (dispar alte imagini cu un puternic impact), mortul a înviat şi omul, prin Dumnezeu, redevine om. Nici microfonul, nici camera foto nu îl mai interesează, fiindcă o aşa ştire (spune el), nu se vinde. Trebuie neapărat completat: chiar dacă nu se vin-de, ştirea vin-de-că. Insă am certitudinea că şi binele poate fi promovat, ba chiar avem mare nevoie de întâmplări frumoase, de oameni strălucitori care fac fapte cu adevărat eroice. Iar aceştia trăiesc, ne sunt contemporani, deşi nu sunt aşa de cunoscuţi. Ca şi în vremea Sfântului Antonie: un biet curelar din cetate, nebăgat în seamă de către ceilalţi, este dat ca exemplu de virtute şi curăţie sufletească pentru marele ascet. Iar dacă răul puternic promovat face viaţa rea, sigur că şi binele cunoscut poate aduce mult bine; el devine regulă interioară, normală pentru o viaţă frumoasă.

Intorcându-ne la bietul nostru rănit, vedem că rana nu îi este lăsată să se vindece. Atunci când cineva este internat (mai ales în cazuri grave), familia este rugată să lase medicii să îşi facă treaba, iar pacientului îi este lăsat un răgaz de liniştire şi vindecare. Insă acel purtător de microfon (microfon ce îi dă puteri nebănuite, chiar să fie cinic - simţindu-se cu adevărat un „câine de pază al societăţii", care însă ajunge să îşi muşte stăpânul) a depăşit orice normă de omenie (care trebuie să fie elementul de bază al oricărei profesii). Nu căuta vindecarea (cel bolnav era pe mâinile specialiştilor), ci apăsarea, provocarea unei noi dureri, care să fie imortalizate şi livrate publicului pentru audienţă, faimă şi bani.

Din aceeaşi grupa a jurnalismului sadic, un alt eveniment: un accident (nu prea grav) a atras la sine astfel de personaje. Vinovatul (ferească Dumnezeu, oricine poate fi vinovat într-o secundă de neatenţie!) deja a primit sentinţa din partea corespondentului tv: criminal şi „puşcariabil" - deşi nu se încadra în prima grupă, iar pentru a doua erau anumite circumstanţe care trebuiau discutate de instanţa de judecată. Victima - rănită mai mult emoţional decât trupeşte, asaltată de acest personaj, răspundea destul de calm: Oricui i se poate întâmpla. Slavă Domnului că suntem bine! Nemulţumit de tendinţa de aplanare, corespondentul, venind mai provocator cu microfonul spre victimă, insista: Nu se poate. Este un criminal care trebuie să plătească! Sigur că, văzându-i răutatea, victima l-a lăsat în pace pe acel corespondent, sufocat în propria otravă. Nici de această dată omenia nu a fost învinsă. Omul aşezat, trecut prin suferinţe, încercat de necazuri, a avut înţelepciunea de a le lăsa pe toate în mâna lui Dumnezeu. El s-a ocupat şi se ocupă de propria stare.

De multe ori, o privire sau o mângâiere poate face mult bine, chiar mai mult decât orice încurajare verbală. Simplul ajutor (samarineanul din pildă nu a vorbit nimic cu cel rănit, decât numai după ce rănitul era mult mai bine) ajută foarte mult. Insuşi Dumnezeu ni Se prezintă cu o uluitoare discreţie, care îi ascunde nebănuita putere divină. In fond, aşa este şi omul aşezat: întotdeauna discret.

Preot Ovidiu DINCA
Sursa: Baraganul Ortodox
 

22 Decembrie 2015

Vizualizari: 312

Voteaza:

Nu ma-ntrebati, va rog! 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE