O privire asupra Spiritului Rasaritean

O privire asupra Spiritului Rasaritean Mareste imaginea.

Poarta

Subiectul care, nu vreau sa zic trebuie tratat, trebuie gandit astazi cu sensibilitate, cu vulnerabilitate, este un subiect care impune o delicatete a apropierii: spiritul rasaritean. Caci a gandi cu sensibilitate nu este specific ratiunii, ci mintii.

A vorbi despre spiritul rasaritean imi aduce aminte de beduinul acela din desert, inconjurat de o echipa a BBC-ului. Era seara, isi terminasera filmarile si membrii echipei stateau langa cortul beduinului. Beduinul se juca cu un bat in nisip. Si realizatorii de la BBC au simtit nevoia sa-l intrebe pe beduin:

- Ne poti spune o poveste?
Si beduinul, neridicand ochii din nisip, a spus:
- Nu.
- De ce?, au intrebat englezii de la BBC.
- Pentru ca n-am poarta, raspunse beduinul.
Poarta, adica acea intrare prin care poti sa patrunzi pe varful picioarelor in intimitatea unui univers strain. Ideile mari vin pe varful picioarelor - spunea Nietzsche.

Nestiinta sufletului

Ma apropii cu pietate, pentru ca ne apropiem de omul rasaritean. Imi vine sa spun ca acel mare Parinte al Bisericii, Tertulian, la inceputul crestinismului: „chem un nou martor, pe tine, suflete!". Ce vocatie extraordinara! N-a chemat ratiunea, ci a zis: „te chem pe tine, suflete!" Dar nu tu, suflet invatat in biblioteci, indestulat cu educatie, care vrei sa-i inteleptesti pe altii... Nu, ci pe tine, suflete neajutorat, neinstruit, cel de la coltul strazii, tu, suflete, care te ai numai pe tine insuti. De nestiinta ta am nevoie. Sacrificium intellectus - „sacrificiul intelectului". O minte desteapta a Occidentului, Carl Gustav Jung, spunea ca acest sacrificiu al intelectului inseamna o anulare a lui, o renuntare la ratiune. S-a inselat, sacrificium intellectus e metanoia (alta minte, alta sensibilitate, alta fiziologie a ratiunii).

Solomon se roaga catre Dumnezeu: „invredniceste, Doamne, inima mea, ca sa pot vedea binele si raul". N-a spus: invredniceste ratiunea mea. Dar imperiul cunoasterii, in Apus, este demult monopolizat de ratiune, pe cand in Rasarit cunoasterea este a mintii, nu a ratiunii. Mintea este puntea care se face intre gandul omului si inima lui. Si de aceea mintea nu separa lucrurile, ci le integreaza intr-un tot, fara sa le amestece, creand acele subtile diferente, pe care niciodata ratiunea nu le va vedea, calcandu-le in picioare la infinit. Aceasta este rana deschisa pe care ratiunea apuseana o face incontinuu mintii rasaritene.

Exista un vers, apropo de arta la poporul roman, cutremurator - l-a cules Mihai Eminescu: „Sufera si patimeste/ Si-ai sa auzi iarba cum creste". In fiziologia normala, iarba nu se aude, iarba se vede; dar suferinta, ca instrument de cunoastere, schimba aceasta fiziologie, da vocatie altor organe sa se intrepatrunda, sa vezi cu ochi dincolo de fire, cum ar zice Dionisie Areopagitul. Acest vers este mama inlacrimata a altui vers, cel mai frumos din ortodoxie: „Nu credeam sa-nvat a muri vreodata"', semnat: Mihai Eminescu. A muri nu te invata nimeni, decat bunul Dumnezeu.


Perspectiva rasturnata

Ne apropiem incet, analizand in alti termeni, de aceasta intalnire cu spiritul rasaritean. Iar aceasta analiza nu se supune categoriilor intelectuale, cum ar spune Nae Ionescu, ci mai degraba unui alt concept, cel al perspectivei rasturnate, a lui Pavel Florenski. Exista o ipoteza de interpretare a picturii bizantine, numita perspectiva inversa. Adica: acea perspectiva ce rastoarna legile optice, impunand dincolo de acestea o alta legitate, cea a importantei simbolice a incarcaturii emotionale, dar si duhovnicesti. Si astfel, este posibil ca in prim plan sa vedem oameni in genunchi, dar la dimensiuni mici, iar undeva in spate, la dimensiuni mari, chipul Sfantului sau al Mantuitorului. Se creeaza rru numai alt spatiu, dar si alt timp al privirii, precum si un alt fel de a citi acest spatiu.

Ceva vine din spate, mult mai puternic decat prezentul de prim-plan. Mai mult: putem vedea in fresca bizantina ca fiecare obiect este tratat aparte, ca un unicat, si nu ca un lucru absorbit de peisaj. Un copac, o stanca ce face parte din decor iti opresc privirea, facandu-te sa meditezi asupra lui. Ai impresia ca pictorul s-a oprit la fiecare obiect in parte si s-a rugat. Dar, ce ciudat, acest lucru nu creeaza o izolare a lor, ci un alt fel de a fi impreuna. In pictura bizantina, nimeni nu face figuratie, totul este important. Omul este persoana, iar natura insfintita. Tabloul in perspectiva optica clasica atrage privirea catre interiorul lui, introducandu-te in lumea reprezentata, pe cand icoana vine catre tine oferindu-ti o alta lume, imparatia lui Hristos. Aceasta alta lume nu reprezinta o alternativa pe orizontala, ci verticala mantuirii. De aceea, omul, cand priveste icoana, primeste o noua demnitate.

Exista apoi si o perspectiva ierarhica a diferitelor trepte duhovnicesti, caci nici apostolii nu sunt egali cu Hristos si nici ingerii intre ei. Aceasta perspectiva ierarhica a crestinismului rasaritean a fost dusmanul de moarte al comunismului si este, poate, piedica de netrecut a lumii ce vrea sa vina peste noi. Aceasta perspectiva rasturnata este, de fapt, ordinea fireasca a lucrurilor, asezata de Dumnezeu. Numai din aceasta perspectiva poate fi inteles spiritul rasaritean.

Dar, pentru spiritul apusean de astazi, aceasta este o intraductibila.

Ratiunile inimii

Intraductibilul este spaima societatilor deschise, este inamicul numarul 1 al globalizarii, care calca intimitatea in picioare. Intimitatea unui om, intimitatea unei credinte, intimitatea unui popor sunt dusmanul de moarte al accesibilitatii. Obsesia accesibilitatii catre celalalt creeaza violul tainei, spulberarea miracolelor.

Traim intr-o perioada in care cu totii trebuie sa fim accesibili, nu-i asa? Nici unul nu mai trebuie sa aiba mister si taina, cu totii trebuie sa aderam. Si, cu toate acestea, exista o sensibilitate pe care as vrea sa o fructific, nu cu cetateanul occidental, ci cu fratele meu crestin de dincolo - pentru ca taina nu este numai un privilegiu al Rasaritului, a fost candva si o dimensiune fundamentala a Apusului. Altfel, Blaise Pascal nu ar fi spus: „inima are ratiuni pe care ratiunea nu poate sa le cunoasca". Blaise Pascal vine din Apus, este fratele crestin de dincolo. Daca Apusul ar fi fost o multime de Blaise Pascal, ca inima, atunci n-am fi avut parte de ideea unei comunitati, ci de inima unei comuniuni.

Obsesia totalitarismului

Stephen Hawking, un mare om de stiinta occidental, afirma ca „in curand, trebuie sa ajungem la gandirea lui Dumnezeu". Din dorinta de absolut? Nu. Tot timpul omul a avut o dorinta de absolut, dar la el nu este dorinta de absolut, este dorinta de totalitarism, este obsesia gandirii finale; nici macar nu mai este concurenta cu Dumnezeu, este chiar substituirea lui Dumnezeu.

„Vom uni teoria relativitatii cu cea cuantica si vom avea gandirea lui Dumnezeu". „Si pe urma ce urmeaza?" „Mai sunt mici lucruri de reparat", ni se raspunde. Dar dincolo, in umilul Rasarit, auzim ca un murmur vocea mult mai modesta, dar parca mai cinstita, a unui om, un ciudat amestec de mucenic cu savant, romanul Nicolae Paulescu: „omul de stiinta nu trebuie sa se intrebe daca exista Dumnezeu; omul de stiinta trebuie sa stie ca exista Dumnezeu".

Pedepsit la neliniste vesnica, spiritul apusean se declina astazi de parca deasupra lui ar pluti blestemul lui Richard al III-lea: „Eu sunt eu. Ba mint: eu nu sunt eu" (Shakespeare, Richard al III-lea). Pesemne ca acesta este tributul pe care trebuie sa-l plateasca omul faustic, amfibie care participa si la fiinta si la nefiinta (Leibniz).
Seismele lui interioare, sufletesti, Omul Apusean le-a trimis Omului Rasaritean sub forma de ideologie. Noi le-am indurat cu pretul jertfei si ne-am impacat cu sine, dar oare de ce tot ei au ramas cei nelinistiti? Poate ca: „nelinistit e sufletul meu, pana nu se va odihni intru tine, Doamnei" (Fericitul Augustin).

Orgoliul cunoasterii stiintifice, si nu cunoasterea stiintifica in sine, care e un dar de la Dumnezeu, orgoliul acesta seamana cu acel cocos, de care vorbea Siluan Athonitul, stapan peste ograda lui, ce privea mandru, cotcodacind, in jur, confundand lumea gainilor cu bogatia universului. Iar pe deasupra lui, zburand in liniste, in pacea cerului, vazand cu mult mai mult decat cocosul, era vulturul. Acesta din urma reprezenta cunoasterea adevarata, adica cunoasterea duhovniceasca.

Asa este in Rasarit: omul trebuie sa traiasca in integralitatea lui. Exista dincolo, din cand in cand, o obsesie a totalitarismului, fie el ideologic, artistic sau stiintific. Pesemne, reflexul tarziu al acelui crestinism, care dorea cu orice pret sa faca imparatia lui Dumnezeu pe pamant. Pe cand in Rasarit, Biserica a procedat invers, cum ar spune Nae Ionescu: a incercat sa-l mai dezlege pe om de ambitiile lui pamantesti, facandu-l sa priveasca cerul.

Obsesia pictorului cubist este sa vada ce se afla in spatele obiectului. Vezi o vioara, da, dar cum arata vioara din spate; si atunci se desconstruieste vioara si pe tot cadrul pictural apare o structura reconstruita. Constructie si deconstructie a realului, din perspectiva ochiului total, ce se vrea atotvazator. Sa nu ramana nimic ascuns, nici un loc de taina!

Abstractionismul si-a asumat recrearea lumii. Si astfel, din nou, in Rasarit, perspectiva este inversa.
- Ce cauti aici?, intreaba pelerinul rus pe un monah.
- Am pacatuit.
- De ce?
- Am fost pictor abstract.
Aceasta este prapastia cea mare ce ne desparte astazi.

Principiul clarificarii si mangaierea tainei

In habitatul mental al Evului Mediu occidental exista, cum spune Erwin Panofsky, obsesia principiului clarificarii. Credinta face apel la ratiune sa o clarifice, iar ratiunea, la randul ei, face apel la imaginatie; si totul se termina in simtirea, obligata sa clarifice, la randul ei, imaginatia. Dar, gandirea aceasta este una in cerc, caci Toma d'Aquino zice: si simtul e o forma a ratiunii, e o putere cognitiva. Aceasta obsesie a clarificarii arunca totul sub monopolul ratiunii. Pe cand la noi, in Rasarit, Simeon Noul Teolog ne vorbeste de simtirea tainica, aceea care este darul pe care-l primeste omul duhovnicesc prin har de la Dumnezeu. A vedea cele ale firii cu ochi de deasupra firii. Pentru Omul Rasaritean sunt lucruri care trebuie sa fie clarificate, lucruri care asteapta sa fie clarificate si lucruri pe care nu trebuie sale clarifici niciodata. Acelea sunt lucrurile pe care le lumi¬neaza Dumnezeu. Cunoasterea prin dezvaluire, sau o alta invatatura.

Am cautat raspuns la intrebarea mea, spunea Tolstoi, prin gura lui Constantin Levin, in Anna Karenina. „Dar raspunsul nu mi-l putea da gandirea, care nu e pe masura acestei probleme. Raspunsul mi l-a dat insasi viata, prin cunoasterea, din partea mea, a binelui si a raului. Iar cunoasterea aceasta n-am dobandit-o prin nimic, ci mi-a fost data, ca si celorlalti oameni, mi-a fost data, fiindca n-as fi putut-o lua de nicaieri.

Cum am ajuns aici? Am ajuns oare cu ratiunea la invatatura ca trebuie sa-mi iubesc aproapele si sa nu-l sugrum? Mi s-a spus asta in copilarie si eu am crezut bucuros, pentru ca mi se spunea ceea ce aveam in suflet. Dar cine a descoperit asta? In nici un caz ratiunea! Ratiunea a descoperit lupta pentru existenta si legea care porunceste sa sugrum pe toti aceia care-mi impiedica satisfacerea dorintelor. Asta-i concluzia ratiunii. Ratiunea nu putea descoperi iubirea de aproapele, fiindca asta nu e rational".

Cat de departe este marturisirea lui Tolstoi fata de statuia zeitei Ratiunii, plimbata de fauritorii Revolutiei Franceze! Si totusi, exista, intre omul Rasaritean si cel Apusean, inca o poteca mica, precum un firicel, acoperita de ierburile uitarii, ce se strecoara miraculos printre bulevardele asfaltate ale noii civilizatii. Pe strazile pavate cu cimentul cunoasterii umane alearga omul agresiv de azi, insingurat si neindurator cu semenii, dar pe potecuta acoperita de iarba paseste calm Dumnezeu.

Potecuta comuna

Ni se spune povestea din Apus abatelui Suger, de la Saint Denis, care avea nevoie de niste barne mari, de o lungime exceptionala, pentru acoperisul noii aripi, de vest, a manastirii si care nu se gaseau. „Dar intr-o noapte, dupa ce ma intorceam de la slujba, am inceput sa gandesc in pat ca ma voi duce eu insumi prin toate padurile de prin preajma... Lasand in seama altora orice alta treaba si plecand cu noaptea in cap, am dat fuga impreuna cu dulgherii, neuitand sa iau si masuratoarea pentru barne, in padurea ce se cheama Iveline. Cand am ajuns pe pamanturile noastre de pe valea raului Chevreuse (...), i-am chemat pe toti padurarii nostri, care cunosteau la fel de bine si celelalte paduri din jur, i-am cercetat sub juramant, incercand sa aflam unde am fi putut sa aflam lemn de o asemenea lungime, indiferent cu pretul oricarui efort. Lucru la care ei au zambit si de care ar fi vrut chiar sa rada, daca ar fi indraznit; erau uimiti ca nu stiam ca intr-adevar asa ceva nu se gasea in toata zona. Dar noi, cu indrazneala credintei, am inceput sa cautam prin paduri; si, in primul ceas de cautari, am gasit un lemn de lungimea necesara. Ce sa mai spun? Pe la noua ceasuri, sau poate si mai devreme, printre tufisuri, prin desisul padurii si prin maracinisuri, am gasit douasprezece asemenea lemne, exact cat aveam nevoie..."

Exista deci o indrazneala a credintei, iar aceasta indrazneala este rasplatita cu acel ceva ce surprinde cunoasterea obisnuita. Povestea seamana izbitor, in substanta ei crestina, cu povestea din Rasarit a tanarului clopotar din filmul Andrei Rubliov, al lui Tarkovsky.
- Pentru cine pictezi?, il intreaba batranul Teofan Grecul pe mult mai tanarul ucenic, Andrei Rubliov.
- Pentru oamenii, raspunde acesta.
- Oamenii au sa te dezamageasca! Eu pictez pentru Dumnezeu!, raspunde Teofan Grecul.

Timpul trece si cuvintele batranului se adeveresc. Manastirea pictata de Rubliov este profanata. Tatarii o calca in picioare. Dezamagit, trist, Rubliov renunta sa mai picteze. Si timpul trece. Aproape 20 de ani. Dar, intr-o zi, i se da sa participe la o intamplare. Cneazul rus ordona sa se faca un clopot mare din bronz, pentru manastire. Si lucrul incepe, dar, iata, mesterul batran, singurul posesor al secretului, cel care stia cum se toarna bronzul, cel care stia cum sa aleaga lutul in care sa fie turnat bronzul topit, ca sa nu se sparga la temperatura ridicata, se-mbolnaveste de moarte. Si vedem cum ceilalti meseriasi stau la usa bolnavului, asteptand cu nerabdare sa primeasca secretul. Dar inauntru, la capul batranului, sta numai fiul lui, un pusti de vreo 14 ani. Si iata ca vine clipa mortii. Apoi, usa se deschide si pustiul striga la mesteri: „Urmati-ma, caci stiu secretul!". Si multa gelozie a intrat in inima meseriasilor, dar n-au avut ce face, l-au urmat.

Apoi vedem cum pustiul alearga, tulburat sufle-: teste, pe malul raului, isi infige mana in pamant si zice: „Acesta-i lutul cel bun!". Constructia incepe si clopotul apare in toata frumusetea lui. Cneazul, mandru, inconjurat de ambasadori straini, se uita cum clopotul mare, tras de boi pe o funie, se-nalta sa fie primit in clopotnita mareata a manastirii. Jos, in genunchi, norodul se uita cu evlavie la aceasta noua frumusete - clopotul cel mare.

Undeva, pe un deal, singur, Rubliov priveste spectacolul multimii ce se uita la clopot, ca la o imensa icoana.
Dar, deodata, il vedem pe pustiul mester, venind si cazandu-i in poala, plangand, ii spune: „N-am stiut nimic! Tata a plecat dincolo fara sa-mi spuna secretul. Dumnezeu mi l-a spus!"

Frumoasa poveste! Cata asemanare - caci si abatele si pustiul au avut acces la cunoasterea prin dezvaluire -, dar ce pacat ca, intre timp, in fata Madonei renascentiste, omul apusean exclama: Uite un Rafael! Pe cand, in Rasarit, taranul roman a ramas incremenit parca pentru eternitate, sarutand bucata de lemn pe care era pictata icoana Maicii Domnului. Candva, am avut dimpreuna indrazneala credintei ce ne daruia acest alt fel de a sti. Aceasta a fost potecuta.

Importanta lucrurilor mici

Undeva, la Luvru, exista o pictura mica a lui Fra Angelico, intitulata Biciuirea lui Hristos. Desigur, perspectiva nu-si spusese cuvantul inca, dar pictura inverseaza in mod ciudat planurile de importanta in chiar dimensiunea ei bidimensionala. Se spune despre Fra Angelico ca postea doua zile inainte sa se apuce de pictat. Pesemne ca acest post il facea sa vada importanta reala a lucrurilor, incarcatura lor sfanta; si astfel, penelul refuza simpla anecdotica sau descriere. El nu ilustreaza, ci marturiseste. Evident, exista multe picturi cu biciuirea lui Hristos, marcate mai toate de o teatralitate, de o scenarizare aproape cinematografica, ce reduce totul la un eveniment istoric. Nimic din toate acestea. Pictorul vede, sau i se da sa vada, in starea de gratie in care ancoreaza privilegiat sensibilitatea artistului, in alta stare a ei, numita vedenie.

Si astfel, in prim-planul picturii, vedem cum ne priveste, dupa coloanele unui templu, un cal. Privirea lui este intrebatoare si de o inocenta zguduitoare, parca ar intreba: de ce? Iar in spate, intr-un plan indepartat, abia daca zarim trei oameni, biciuindu-l pe al patrulea. Acolo, cazut sub lovituri, este Hristos. Poate acest tablou este cea mai discreta relatare din pictura crestina apuseana, dar si cea mai sensibila, despre ceea ce s-a-ntamplat atunci. De ce a ales in prim plan aceasta privire a calului inocent, care ne priveste parca usor speriat de ce poate face omul, Omului? Este o privire mirata si intrebatoare parca pentru intreaga omenire. Dar, de ce n-a pus pictorul chipul unui om? Pesemne ca n-a gasit.

Da, lucrurile mari, esentiale, ale lumii, au o discretie dusa pana la anonimat, in clipa manifestarii lor istorice. Mult timp ii trebuie umanitatii sa vada, sa recunoasca. Aceste tablouri judeca timpul insusi in indiferenta lor fata de ceea ce a fost vital si parca il admonesteaza si astazi, spunandu-i: tot ce este important iti scapa. Iata firicelul crestin - unde ne regasim. Poate ar trebui sa ne intoarcem cu totii la privirea aceea a calutului, care parca ne spune: voi nu vedeti ce se-ntampla?

Dar nimeni astazi nu o sa aiba timp de asa ceva. Omul-numar al Apusului se intalneste cu omul-numar al Rasaritului. Peste potecuta lui Dumnezeu se-ntinde ca un cavou de sticla bulevardul, corect pavat, pe care alearga in toate directiile, dar fara sens, omul teleghidat - omul-cip. Urmarit si teleghidat, omul-cip nu mai are puncte cardinale, rataceste in acest labirint cu multe usi, dar fara nici o iesire. Lui i s-au pus ochelari, ca sa vada lumea egal. Si astfel, oamenii au ajuns egali cu sfintii, sfintii egali cu Dumnezeu si Dumnezeu egal cu el - omul-cip.

Vechea perspectiva ierarhica este distrusa din nou de noua fraternitate nivelatoare, ce incearca a umili firea creata de Dumnezeu. Ochiul lui nu se mai inclina in fata fiecarui lucru, ca la o minune lasata de Dumnezeu, asa cum facea odata pictorul bizantin, ci, accelerat, le aseaza pe toate acestea pe raftul supermarketului in care traieste, dezlipindu-le astfel de sfintenia lor si lipindu-le, in locul ramas gol, o eticheta cu un pret. Ramas astfel fara de mirare in fata lumii, dar imbolnavit de o curiozitate malefica, omul-cip de astazi alearga in lume, lipind nevrotic etichete tuturor lucrurilor pe care le gaseste in cale, vrand obsesiv sa le numeasca pe toate, acoperind cu numele lui numele dat de Dumnezeu. Paradoxul omului-numar de astazi este dorinta lui de ordine artificiala exterioara, chemata sa-i linisteasca marea dezordine dinauntru. Amprentand totul cu etichete, facand lumea o taraba de brand-uri, sfarseste prin a se autoamprenta, pentru a trece liber spre nicaieri. Constiinta-cip este pasaportul lui catre abis.

„Stiinta Adevarului Unic ne permite sa rezolvam problema fericirii cu ajutorul constructiilor geometrice si al celor patru operatii aritmetice. Ecuatia personala a fiecarui Numar furnizeaza despre el toate informatiile necesare. Eu, D-503, sunt un numar mediu: media geometrica a numerelor parintilor mei. In ecuatia personala a fiecarui Cetatean-Numar, variabila X desemneaza libertatea. Daca valoarea ei este zero, cetateanul nu reprezinta nici un pericol, el nu va comite nici o infractiune impotriva Statului Unic". Asa ne spunea, inca din 1920, Evgheni Zamiatin, in romanul Noi, in care numele oamenilor sunt substituite printr-o litera, urmata de un sir de cifre, perfect inregimentat intr-o societate unde „numerele" se incoloneaza zilnic, ca sa iasa la plimbare colectiva: „asa cum sunt prezentati luptatorii pe monumentele asiriene: o mie de capete, doua picioare turnate - un intreg, doua maini desfacute - un intreg". Statul e condus de un Binefacator, reales an de an in Ziua Unanimitatii, pentru ca „istoria Statului Unic nu cunoaste intamplarea ca vreun singur vot sa fi indraznit a incalca maretul unison". Drept rasplata, in aceasta zi, fiecare numar primeste o uniforma noua, albastru-gri.

Caramizi fara de viata, dar cu pret in constructia Noului Turn Babei, numerele noii societati cu valoare umana zero au ajuns, cum ar zice Jacques Prevert „fiinte de hartie si cerneala". Cu astfel de boala cumplita, venita de aiurea, peste el se confrunta azi spiritul rasaritean. Oare a cata oara? Caci ideologia criminala a comunismului venea tot din laboratoare straine peste el, ales parca sa fie cobaiul lumii. Si, cu toate acestea, iata-l, totusi, astazi, in esenta lui, nefiresc de treaz in fata acestui pericol. Poate ca tocmai carcera comunista din care a scapat il face azi sa refuze ideea de a fi un numar, o simpla amprenta, sau sa devina trupul unui cip.

Omul Rasaritean a patimit, n-a avut experiente, el a patimit, verbul acesta nu-l cunoaste Apusul - iata o alta intraductibila. Caci numai patimitul aude „iarba cum creste". Din acest auz special, spiritul rasaritean a invatat sa adulmece pericolul nevazut. Nu este suspiciunea, ci un alt ochi. Se spune ca, atunci cand omul trage sa moara, Dumnezeu ii trimite ingerul Mortii, care este un inger ce poarta pe aripile sale multi ochi. Iar daca Dumnezeu, in mila Lui, decide ca omul respectiv sa nu moara, il chema inapoi pe ingerul Mortii, numai ca acesta, inainte de a se intoarce, isi desprinde un ochi de pe aripile lui si-l daruieste celui ce trebuia sa moara. Iar muribundul, revenind la viata, din clipa aceea o va vedea altfel.
Acest ochi este darul pe care l-a facut Dumnezeu spiritului rasaritean.

Dan Puric

04 Aprilie 2012

Vizualizari: 3309

Voteaza:

O privire asupra Spiritului Rasaritean 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

ortodoxia

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE