Omul nou
Astazi nu mai e vorba de o simpla reformare a structurilor si a institutiilor ci, pur si simplu, de zamislirea unui om nou, stapan atotputernic al destinului sau si al istoriei, constient de sensul sau de absurditatea ambelor, dar asumandu-le deopotriva. Intr-o asemenea tensiune profunda, cand omul isi impinge revolta pana la dorinta de a se reface pe el insusi, adevarul lui Dumnezeu ar putea fi auzit mai bine ca oricand. Raspandirea acestui adevar le cere martorilor lui doua lucruri: intai, sa dea o nesfarsita atentie omului revoltat si tragicei lui singuratati (in ideea de a incepe cu el un dialog valabil); apoi, sa prezinte adevarul pe limba si la nivelul acelui om. In acest caz, Cuvantul lui Dumnezeu, regasirea kerigmei evanghelice, va fi cu siguranta mai eficient decat orice abstractiune, mai ales iesita dintr-un sistem teologic.
Pozitivismul stiintific, existentialismul, materialismul marxist sau pur si simplu bunul simt al omului de pe strada cauta cu pasiune "omul nou", conducatorul, eliberatorul care ar tine in mana soarta lumii si ar putea raspunde la ce si cum-ul vieti omenesti.
Esecul umanismului ateu
Redusa la propriile sale mijloace, materia umana rmane identica de-a lungul secolelor si se impotriveste oricarei discipline impuse. "De bine ce se schimba, nu se schimba nimic" spune proverbul francez. Mai rau, observam o redutabila regresiune spre simius sapiens - "maimuta savanta" care merge cu bomba atomica in maini; un soi de neprevazuta mutatie antropologica survenita de-andoaselea, "Zeul dansator" al lui Nietzsche risca sa se plictiseasca teribil vzand evolutia regresiva spre acest homo stupidus teoretizat de doctrinari. Plin de clarviziune, filosoful Berdiaev constata in chip inatacabil ca Dumnezeu si copilul sau - omul - sunt corelativi. Acolo unde Dumnezeu e absent, nici omul nu exista", acesta ar fi bilantul religiei omului.
Omul apare intotdeauna ca o fiinta divizata, sfasiata de pasiunile sale, neimpacata cu propriul destin, deci incapabila sa confere un sens mortii. Psalmistul stie prea bine si se mira ca Acela isi aduce aminte de o creatura atat de mizerabila. Nu exista o a treia cale.
In afara acestui Cineva divin, Heidegger vede cu profunzime solitudinea tragica a omului strivit de griji si de moarte: Sein zun, Tode, "viata-intru-moarte". De aceea, dupa el, atunci cand se depaseste pe sine, omul devine un "zeu neputincios".
In ciuda incercarii hegeliene si marxiste de a stabili un termen istoric pentru aparitia "omului nou", fenomenologia si existentialismul si-au aratat indoielile fata de acest om, descriindu-l ca pe o fiinta zdrobita, care traieste intr-un "univers casat". Masa strivitoare a descoperirilor il face incapabil de a construi o ierarhie a valorilor, sau de a intrezari vreun sens. O nemaipomenita bogatie de consum se insoteste cu o izbitoare saracie a sentimentului moral si religios. Aflat in culmea bogatiilor sale, omul nu mai stie cum sa se orienteze si sa se poarte. Asemenea unui copil rasfatat cu cadouri, ingropat in bunuri, omul intra in posesia propriilor sale avutii. Precum automobilul, niciun obiect nu are menirea de a fi pastrat, ci doar schimbat cu altul mai bun. Nimic nu mai dureaza. Se pune atunci intrebarea: pentru ce am toate aceste bunuri si ce voi face cu ele? Ingrijorat, nelinistit, omul isi pune intrebari; chiar si pentru un ateu, ca Merleau-Ponty, "omul este condamnat la un sens" - ceea ce vrea sa spuna ca demnitatea proprie il obliga sa gaseasca o viziune noua, adica pe de-a-ntregul gandita.
Mesajul evangheliei
Simpla reflectie nu e suficienta pentru a raspunde la intrebarile lumii. Trebuie sa faci apel la actul de credinta, la acea "innoire a intelectului prin Hristos" (I Corinteni 2, 16) despre care vorbeste Sfantul Pavel. Conflictul ideologiilor secularizate, ca si acela dintre oamenii singuratici nu are solutie. El cere un al treilea partener de dialog, un Mangaietor si Aparator, pentru ca "omul-pus-in-situatie" sa fie privit cu ochii lui Dumnezeu, sau, cum spune Sfantul Grigorie de Nyssa, "cu ochii porumbelului".
Evanghelia este foarte limpede: "Eu, Lumina, am venit in lume, ca tot cel ce crede in Mine sa nu ramana in intuneric" (Ioan 12, 46). Iar daca Hristos pleaca din lume, El iti Iasa Cuvantul in miezul istoriei (Ioan 12, 48). Cuvant al vietii, EI nu este o doctrina imobila, ci locul viu al unei Prezente. Iata de ce oricare marturisitor al Evangheliei este in primul rand prezent si actual, stand in ascultarea lumii vizibile, dar interpretand-o in duhul celei invizibile; el asigura astfel convergenta dintre viziunea lui Dumnezeu asupra istoriei si aspiratiile firesti ale umanismului modern.
Martorul le spune tuturor imparatia lui Dumnezeu este in mijlocul vostru; Dumnezeu este prezent in toate intamplarile lumii, numai voi nu stiti si nu vedeti nimic. Dumnezeu ii interpeleaza pe oa-eni in largul situatiei lor istorice, ceea ce demonstreaza contemporaneitatea lui lisus cu omul fiecarei epoci. Dumnezeu se adreseaza omului secolului al XX-lea din interiorul umanismului si al valorilor sale.
Geniul lui Teilhard de Chardin consta in a fi descris istoria cosmosului ca pe o evolutie orientata catre om. Daca omul nu mai este centrul astronomic al universului, el se afla acum in varful acestuia, pentru ca, prin om, evolutia cosmosului devine constienta de sine. Daca Vechiul Testament se indrepta catre Mesia, dupa Cincizecime, timpul eclezial este orientat catre acele novissima parusiale, purtandu-l pe om catre desavarsirea noii creaturi - o noutate reala, caci Dumnezeu insusi se face Om nou - ecce Homo, Om absolut - fiind urmat de toata lumea.
Nu e vorba de a "carpi" sau de a "drege" omul vechi. "Omul nostru cel din afara se trece, cel dinlauntru se innoieste din zi in zi" spune Sfantul Pavel (II Corinteni 4, 16). Metamorfoza palingeneziei este radicala: "Omule, ia seama ia ce esti! Priveste-ti regeasca demnitate!" exclama Sfantul Grigorie de Nyssa. "Ce este omul?" se intreaba Sfantul Pavel: L-ai micsorat pe el cu putin fata de ingeri; cu marire si cu cinste l-ai incununat si l-ai pus peste lucrurile mainilor Tale" (Evrei 2, 7). In gandirea Parintilor, omul este - dupa chipul celor trei slujiri ale lui Hristos - rege, preot si profet: "Rege datorita stapanirii patimilor, preot pentru a-si jertfi trupul, profet gratie cunoasterii marilor mistere". Legea fundamentala a Evangheliei anunta cu bucurie: "Cele vechi au trecut, iata toate s-au facut noi", caci "daca cineva este in Hristos, este faptura noua" (II Corinteni 5. 7) De aici inainte ceea ce conteaza este "faptura cea noua" (Galateni 6, 15). Scriptura se incheie cu aceasta marturie a Domnului: "Iata, noi le facem pe toate" (Apocalipsa 21, 5).
Prin maretia marturisitorilor si a martirilor sai, crestinismul este mesianic, revolutionar, exploziv. Evanghelia spune ca, de vreme ce chipul lumii vechi trebuie adus la ceie noi, imparatia se ia cu asalt.
Sfintenia, noua dimensiune a omului
Creatura cea noua, omul cel nou - aceste expresii sunt sinonime ale sfinteniei. "Voi toti, cei chemati sfinti", spune Sfantul Pavel. Sare a pamantului si lumina a lumii, sfintii sunt farurile sau calauzele omenirii Acesti martori, cand stralucitori, cand obscuri si ascunsi, asuma deplin istoria. "Prieteni raniti ai Mirelui", martirii sunt "spicele de griu secerate de regi pe care Domnul le-a pus in hambarele imparatiei". Sfinti preiau mesajul martirilor pentru a ilumina lumea. Dar cum chemarea Evangheliei se adreseaza fiecarui om, Sfantul Pavel ii numeste pe toti credinciosii "sfinti".
Daca asa cum spune Origen, Biserica de dupa Intrupare este "plina de Treime", Biserica de dupa Cincizecime este plina de sfinti. Slujba Tuturor Sfintilor ridica toate barierele: "ii cant pe prietenii Domnului meu, pentru ca oricine voieste, sa li se alature". Invitatia este adresata fiecaruia: Sfintul Ioan Hrisostom proclama chemarea urbi et orbi spunand ca "norul martirilor ne iese in intampinare tuturor".
Sfintenia devine o caracteristica a Bisericii: Unam sanctam. Iar comuniunea sfintilor exprima sfintenia lui Dumnezeu: "Pe chipul sfintilor straluceste Lumina Ta, Hristoase Dumnezeule". Dar ce inseamna sfintenia? Daca toate cuvintele desemneaza cele lumesti, sfintenia nu are referinta omeneasca. Sfintenia este specifica lui Dumnezeu. "Sfant este Numele Sau" spune Isaia (57, 15). Intelepciunea, puterea, sau chiar dragostea au analogii in viata umana, dar sfintenia este prin excelenta semnul alteritatii divine, "Tu solus Sanctus, numai Dumnezeu este sfant" (Apocalipsa 15, 4). Pe de alta parte, porunca divina este foarte precisa: "Fiti sfinti, precum eu sunt sfant"; fiindca este Sfantul absolut, Dumnezeu ne face sfinti facandu-ne sa participam la sfintenia Lui (Evrei 12, 20).
Aceasta este lucrarea ultima a iubirii divine: "De acum nu va mai numesc slugi [.], ci v-am numit pe voi prieteni" (Ioan 15, 14-15). Suntem in miezul noutatii: atras de magnetul divin, omul este inscris pe orbita Infinitului. Dumnezeu il ia pe om din lumea aceasta, dar il repune in lume ca sfant, ca receptacol al teofaniilor si izvor al sanctitatii cosmice. In ebraica, etimologia cuvantului "sfintenie" sugereaza, prin chiar radacina termenului, separatia, dislocarea, apartenenta totala la dumnezeire, sau alegerea pe care Dumnezeu o face in vederea unei vocatii mondane precise.
Imnul Sanctus, rostit de Isaia, suscita teroarea sacra si dezvaluie distanta infinita care separa sfintenia transcendenta a lui Dumnezeu de "praful si pulberea" omului (Geneza 18, 27). Prin taina intruparii, Dumnezeu isi transcende propria transcendenta, iar umanitatea Sa indumnezeita devine "consubstantiala", imanenta si accesibila omului, plasandu-l in "apropierea Iui arzatoare".
In Vechiul Testament, teofaniile marcau anumite zone privilegiate in care Dumnezeu se dezvaluia fulgerator; acelea erau niste "locuri sfinte", asemenea "rugului aprins" (Exod 3, 2). Dar, de la Cincizecime incoace, lumea intreaga este incredintata sfintilor pentru ca "rugul aprins" sa capete dimensiuni universale. Tot pamantul este al Meu", spune Domnul. Odinioara, omul auzea porunca: "Scoate-ti incaltamintea din picioarele tale, ca locul pe care cald este pamant sfant" (Exod 3, 5); o portiune de pamant era sfintita pentru ca fusese atinsa de sfintenia divina. O veche intruchipare iconica a Sfantului loan Botezatorul marcheaza trecerea intr-o noua ordine: icoana il arata pe inainte-mergator pasind peste haosul absolut al pamantului murdarit de pacat, dar pe unde trece, solul se transforma din nou in paradis. Icoana vrea sa spuna: "Pamantule, fa-te iarasi curat, caci picioarele care te colinda sunt sfinte".
Un sfant, un om innoit, desfide obisnuitul si vetustul, asa incat noutatea lui le pare multora scandal si nebunie. Pentru praxisul marxist, un sfant este un om inutil, caci la ce ar putea el servi? Or, tocmai acesta "inutilitate", mai exact acesta disponibilitate totala fata de Transcendent este cea care pune, intr-o lume amnezica, intrebarile vietii si ale mortii. Un sfant, chiar si cel mai izolat si ascuns, "imbracat in goliciunea pustiului", poarta pe umerii sai firavi greul pamantului si noaptea pacatului, protejand astfel lumea de mania lui Dumnezeu. Atunci cand lumea rade, lacrimile sfantului pogoara peste oameni milostivirea divina. Inainte de a muri, un pustnic si-a rostit rugaciunea din urma ca pe un amin menit sa-i pecetluiasca slujirea: "Fie ca toti sa se mantuiasca, iar pamantul sa cunoasca izbavirea,.". Intrand in "comuniunea pacatului", sfintii ii trag pe toti pacatosii catre "comuniunea sfintilor".
Ceea ce in mod sigur ii scandalizeaza pe necredinciosi nu sunt atat sfintii, cat faptul infricosator ca nu toti crestinii sunt sfinti. Leon Bloy spunea pe buna dreptate: "Nu exista decat o singura tristete, si anume ca nu suntem cu totii sfinti". La randul sau, Peguy scrie: "Am avut sfinti si sfinte de toate felurile, numai ca acum ne trebuie un alt chip". Simone Weil accentueaza si mai mult aceasta nevoie de calitate cu totul speciala: "Lumea de azi are trebuinta de sfinti, de sfinti nemaivazuti, de sfinti care sa aiba geniu.".
Martorul
Pentru a intelege aceasta exigenta, trebuie sa auzim din nou cuvantul lui Hristos transmis de Evanghelia Sfantului loan (13, 20). Cand Hristos paraseste aceasta lume, ne lasa in schimb Biserica, ne lasa "trimisul" chemat sa-i continue lucrarea mantuitoare; atunci, El pronunta aceste cuvinte pline de sensuri teribile: "Cel care primeste pe Cel pe care-l voi trimite Eu, pe Mine Ma primeste; iar cine Ma primeste pe Mine, primeste pe Cei ce M-a trimis pe Mine". Vedem prea bine, destinul lumii, mantuirea sau pierzania ei, depind de atitudinea Bisericii, adica de atitudinea fiecarui crestin. Daca lumea il primeste pe unul de-al nostru, ea intra in comuniune cu Cel ce ne-a trimis. Acest cuvant te infioara. Catre ce maretie, si catre ce prezenta deschisa fiecarui om ne cheama acest cuvant pentru ca lumea sa-l primeasca? Vom putea oare intelege ce gest a facut Pavel refuzand mantuirea proprie de dragul mantuirii poporului sau? Marturia si sfintenia noastra sunt oare echivalente ai aceasta dragoste mantuitoare? lisus le cere ucenicilor si prietenilor sai s se veseleasca cu o bucurie intensa, ale carei ratiuni Ie om, in simplul si tulburatorul fapt al existentei lui Dumnezeu (loan 14, 28). Rasunetul pnmenit al chemarii ti mantuirea lumii rezida in aceasta bucurie limpede a iubirii dezinteresate, care se daruieste pe de-a-ntregul si fara retineri. Nu atat pragmaticul si utilitarul "te iubesc pentru a te mantui, cat declaratia curata: "te mantuiesc pentru ca te iubesc"- Astfel, geniul nostru este chemat s descopere felul sau arta de a fi acceptat, ascultat si primit de intreaga lume. Sfantul Pavel a descoperit aceasta arta, de vreme ce spune: "Nu mai traiesc eu, ci Hristos este Cel care traieste in mine" (Galateni 2, 20], Predicile nu mai ajung: ceasul istoriei ne indica ora la care nu mai trebuie doar sa vorbim despre Hristos, pentru ca ni se cere sa devenim una cu Hristos, transformandu-ne in tot atatea sedii ale prezentei si ale cuvantului Sau.
Un sfant din ziua de azi
Multimea cauta neincetat "semne si minuni", insa Domnul spune: "Nu vor primi nimic". Un sfant al zilelor noastre este un om ca toata lumea, dar fiinta lui este o intrebare de viata si de moarte adresata celorlalti. Asa cum frumos spune Tauler "Unii sufera martiriul de-a dreptul prin sabie, altii cunosc martiriul care ii incununeaza pe dinauntru", in chip nevazut. Altii marturisesc acum cu riscul propriei vieti, marturia lor fiind aceasta tacere graitoare. Mai exista unii chemati sa marturiseasca in fata opiniei publice si a lumii, adica in fata redutabilei indiferente a maselor. Kierkegaard spunea ca intaia predica a unui preot ar trebui sa fie si ultima, ea reprezentand un scandal in urma caruia preotul este aruncat la marginea societatii "oamenilor de bine".
Ne trebuie sfinti care sa stie sa scandalizeze, intrupand nebunia lui Dumnezeu pentru a evidentia, de pilda, prostia cosmonautilor marxisti plecati sa-L caute pe Dumnezeu si pe ingeri printre galaxii.
Un om nou nu e deloc un supraom sau un taumaturg. El este despuiat de orice "legenda", dar reprezinta mai mult decat o legenda: un asemenea om este actual, intrucat marturiseste ca Imparatia ii este deja deschisa. Totusi, avertismentul Evangheliei: "Cine are urechi de auzit, sa auda!" - ramane valabil. Spre deosebire de imaginile vedetelor si de portretele Sefilor de Stat tmaiati pretutindeni, sfantul este umil, asemenea tuturor, dar privirea, cuvantul si faptele sale "traduc in ceruri" grijile omenesti si coboara pe pamant surasul Tatalui.
Sfantul si natura lumii
Crestinii - spunea Sfantul Pavel - "il preaslavesc pe Dumnezeu in trupul lor" (T Corinteni 6, 11-20): "Ori de mancati, ori de beti, ori altceva faceti, toate spre slava lui Dumnezeu sa le faceti" (I Corinteni 10, 31). Exista asadar un nou tip, s-ar putea spune un "stil evanghelic" de a face chiar si lucrurile zilnice cele mai obisnuite. Taranul de pe camp, savantul care studiaza structura atomului isi pot purifica gesturile si privirile prin rugaciune, caci materia cu care au de-a face este si ea "faptura noua": si asa este datorita atitudinii schimbate a omului, "pentru ca si faptura insasi se va izbavi din robia stricaciunii, ca sa fie partasa la libertatea maririi fiilor lui Dumnezeu" (Romani 8, 18-23). Asteptare anxioasa a naturii care se intinde, asemenea unei priviri, de jos in sus, "precum sunt ochii slujnicei la mainile stapanului ei" (Psalm 122,2). Suferinta naturii nu este durerea unei agonii, ci aceea a unei nasteri. Hristos a inlaturat cele trei bariere; a naturii sclerozate, a pacatului si a mortii; El a preschimbat stavila in "trecere" pascala, "prefarind moartea in somn al privegherii si trezindu-i pe cei vii". Elementele naturale isi pastreaza aparenta, dar sfantul opreste ciclul lor steril, indreptandu-Ie catre scopul pe care Dumnezeu l-a fixat fiecareia dintre creaturile Sale. Parabola biblica - mashal - ne introduce admirabil in lumea innoita a lui Dumnezeu; semanatorul miroase a pamant reavan, femeia pune drojdia in aluat; alteori intalnim bobul de grau, vita-de-vie sau smochinul. Lumea sensibila ne initiaza in cele mai adinei mistere ale creatiei divine. Folosind lucrurile acestei lumi ti aratandu-le destinatia, liturghia opereaza o de-profanare, o de-vulgarizare a fiintei cosmice. Prin irumperea puterilor transcendente, liturghia "strapunge" opacitatea lumii inchise invtandu-ne ca toate au o finalitate liturgica: pamantul primeste trupul Domnului, piatra astupa taina mormantului sau inainte de a fi rasturnata de ingeri in fata mironositelor, lemnul Crucii devine Arbore al Vietii, ziua ne aminteste lumina Schimbarii la Fata a Domnului, graul si vinul converg in sfintirea darurilor euharistice "spre vindecarea trupului si a sufletului", maslinul produce uleiul mirungerii, iar apa izvoraste din baptisterii, pregatita fiind pentru lavacrum - baia regeneratoare a vietii vesnice. Toate ne vorbesc despre intrupare, si totul se desavrseste in Domnul. Liturghia integreaza actiunile cele mai elementare ale vietii: a manca, a bea, a te spala, a vorbi, a face, a te impartasi, a trai si in sfarsit a muri pentru Inviere. Ea restituie acestor actiuni sensul si adevarata lor destinatie: aceea de a fi pietre din Templul cosmic al slavei lui Dumnezeu. Psalmii descriu un fel de dans sacru in care "muntii tresalta ca berbecii, iar colinele se mladie precum mieii": e aspiratia secreta a oricarei fiinte dornice sa-si cante Creatorul.
Sfantul Ambrozie Ie arata catehumenilor pericolul de a dispretul sfintele taine, sub pretextul ca ele se folosesc de o materie obisnuita. In realitate, lucrarile dumnezeiesti nu sunt perceptibile, ci doar "insemnate in sfera vizibilului". Pentru Parinti, Biserica este noul paradis in care Duhul Sfant face din sfintele Taine niste "arbori ai vietii" si unde stapanirea sfintilor asupra cosmosului este in chip misterios restaurata. Prin Taine, vechea natura se elibereaza si, umbrita de Duh, se pregateste pentru o alta germinatie, adica pentru renasterea imparatiei ca "pamant nou", asa dupa cum tot ea nascuse - in Fecioara Maria - firea Noului Adam.
Sfantul printre oameni
Parintii ne spun ca monahii sunt pur si simplu cei care iau in serios mantuirea lumii, care merg pana la capatul credintei, bine stiind ca aceasta este capabila, asa cum spune Evanghelia, sa mute muntii. Dupa aceiasi Parinti, orice credincios poate deveni un "monah interiorizat" care - fie ca este casatorit sau celibatar - gaseste echivalentul exact al voturilor monahale in toate imprejurarile vietii sale personale, in acest caz, simpla lui existenta, prezenta lui singura, dar deplina, reprezinta deja un scandal pentru conformismul unei lumi asezate, constituind o marturie care izbaveste de plictisul si mediocritatea vietii curente. In Rusia comunista, un adevarat credincios este un suras ai lui Dumnezeu, o gura de aer curat in ambianta de plictis creata de atatia doctrinari fanatici.
Un om innoit este, inainte de orice, un om al rugaciunii, o fiinta liturgica: omul care canta Sanc-tus, cel care isi rezuma viata prin cuvantul Psalmistului: "il preaslavesc pe Dumnezeu atat cat sunt viu". In contextul ateismului de stat, episcopul rus i-a indemnat de curand pe credinciosii care nu pot avea o viata liturgica regulata sa devina ei insisi biserici, prelungind liturghia in viata lor zilnica; ei trebuie sa-si transforme existenta in slujire, sa arate celor necredinciosi un chip luminat de surasul liturgic si sa asculte tacerea Cuvantului pentru a-L face mai puternic decat vorbele compromise.
O asemenea prezenta "liturgica" sfinteste orice parte a lumii si contribuie la adevarata pace, despre care vorbeste Evanghelia. Rugaciunea unui asemenea om innoit se rsfrange peste ziua de maine, peste fructele pamantului, peste efortul savantului si peste osteneala fiecarui om. In uriasa catedrala care este universul lui Dumnezeu, omul - preot al vietii sale, muncitor sau invatat - face din intreaga omenire o ofranda, o doxologie, un cantec. Astazi, cand in Rusia sovietica persecutiile se inaspresc, intr-un climat de tacere martirica, o splendida si surprinzatoare rugaciune circula printre credinciosi, cheman-du-i sa-L "mangaie pe Duhul Sfant" prin dragostea si lepadarea lor de sine: "Miluieste-ne pe noi, binecuvinteaza-ne laolalta, pe noi, talharii si samaritenii, pe cei ce ne prabusim in cale si pe preotii care trec nepasatori, pe toti cei asemenea noua, calai si victime, pe cei care blesteama si pe cei blestemati, pe cei care ti se impotrivesc si pe cei care se inchina in fata iubirii Tale. Aduna-ne pe toti in Tine, Parinte Drept si Sfant."
Parintii Bisericii spun ca orice credincios este, in felul sau, un "barbat apostolic". Credinta lui corespunde textului de la sfarsitul Evangheliei dupa Marcu, apartinand "celui care calca peste serpi, vindeca orice boala, muta muntii si invie mortii daca aceasta este voia lui Dumnezeu" (Marcu 16, 17-18). Doar sa traiasca cu simplitate plenitudinea credintei si sa nu se indeparteze de la tinta sa. Da! Trebuie spus si rasi spus fara incetare, ca aceasta vocatie nu este expresia unui romantism mistic, ci ascultare fata de cel mai direct si realist inteles al Evangheliei. Si nu e vorba nici de marii sfinti, nici de alesii speciali. Toate aceste fapte amintind maretia unor minuni stau la indemana credintei noastre, iar chemarea lui Dumnezeu - a carei putere sporeste prin slabiciunea noastra - se adreseaza fiecaruia dintre noi. A deveni alt om depinde de hotararea imediata si ferma a spiritului nostru, de credinta noastra care spune cu smerita simplitate DA, urmindu-L cu voiosie pe Hristos: abia atunci, totul va fi posibil si se vor putea face minuni.
E vorba despre o atitudine de liniste cucernica, de smerenie, dar si de tandrete pasionata. Niste asceti atat de severi precum sfintii Isaac Sirul si loan Scararul, spuneau ca trebuie sa-L iubesti pe Dumnezeu asa cum iti iubesti logodnica; pentru Kierkegaard, "trebuie sa citim Biblia asa cum un tanar citeste scrisoarea de la iubita lui, bucurandu-se la gandul ca aceasta este scrisa pentru el". E normal deci sa te indragostesti de creatia lui Dumnezeu si sa descifrezi sensul divin, dincolo de absurditatea aparenta a istoriei; e normal sa te transformi in lumina, sa fii revelatie si profetie.
Minunat de existenta lui Dumnezeu, omul cei nou este intru catva atins de nebunia despre care vorbeste Stantul Pavel, o stare concretizata in umorul "nebunilor pentru Hristos" - singurul capabil sa dizolve apasatoarea seriozitate a doctrinarilor. Dostoievski spunea ca lumea risca sa piara nu din cauza razboaielor, ci din plictiseala: diavolul iese dintr-un cascat mare cat lumea.
Omul cel nou este, de asemenea, cel pe care credinta il elibereaza de "marea spaima a secolului al XX-lea": teama de bombe, teama de cancer, frica de moarte. E un om a carui credinta este mereu un mod de a iubi lumea si de a-L urma pe Domnul pana la pogorarea Lui in iad. Dumnezeu lasa deoparte logica lui proprie, careia ii adauga - fara a contraria Dreptatea - o dimensiune noua, iar noi trebuie sa pastram intact secretul ultim al condescendentei Sale. A fi alt om inseamna a-L anunta toata viata pe Cel care vine, aflandu-Se deja in sinea vestitorului Sau. Inseamna sa fii, asa cum spune Sfantul Grigorie de Nyssa, plin de "betia sobra" care te indeamna sa spui oricarui trecator "Vino si bea". Omul innoit este cel care canta, impreuna cu Sfantul Ioan Scararul: "Dragostea Ta mi-a ranit sufletul, iar inima mea e parjolita de flacari; merg inainte slavindu-Te."
Crestinismul - religie a noutatii absolute - este exploziv. In imparatia Cezarului ni se cere sa gasim imparatia lui Dumnezeu, iar Evanghelia vorbeste despre violenta celor care iau cu asalt cerurile. Unul dintre semnele cele mai sigure ale apropierii imparatiei este unitatea lumii crestine. Aceasta unitate a constituit dorinta, rugaciunea si indarjirea arzatoare a patriarhuiui Athenagoras in timpul providentialei sale intalniri cu papa Paul al Vl-lea, survenita la Ierusalim, in ianuarie 1964. Trebuie sa meditam la cuvintele lor despre "acea iubire fraterna in stare sa afle noi chipuri de manifestare", dat fiind ca "lumea crestina a trait in bezna despartirii, iar ochii credinciosilor s-au saturat sa sfredeleasca intunericul". Minunea nu poate veni decat de la Dumnezeu, insa depinde de transparenta sinceritatii si de curatia inimii noastre.
Icoana a tuturor perfectiunilor, lisus Hristos este singurul Episcop suprem, dar si singurul laic suprem, de vreme ce El este Sfantul, adica omul cel nou prin excelenta. Iata de ce rugaciunea Sa imparateasca perpetueaza dorinta tuturor sfintilor aceea de a preaslavi intr-un suflet Sfanta Treime si de a-i reuni pe toti oamenii in jurul unui singur Potir euharistie. Filantropia divina e dornica sa imparta cu noi aceasta bucurie care nu mai apartine acestei lumi, fiindca inaugureaza Ospatul imparatesc in miezul existentei, acolo unde are loc intalnirea frontala cu Cel-ce-vine, omul ia chipul launtric pe care i-l da vesnicia divina. Ajuns pe treapta de sus a dorintelor, el nu poate decat sa repete magnificul gand al lui Evagrie, care descrie astfel pe "omul Zilei a opta":
"El este rupt de toate si unit cu toate,
Nepatimitor dar plin de regeasca simtire,
Indumnezeit, dar crezandu-se pe sine pleava a lumii
Si fericit mai presus de orice,
Dumnezeieste de fericit.".
Paul Evdokimov
.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.