Omul compromisului

Omul compromisului Mareste imaginea.

Viețuind într-o lume deformată de păcat, de răutate și de moarte, compromisul există încă din momentul din care suntem conștienți de situația noastră în lume și continuăm să trăim. Apoi se agravează, căci căutăm să ne facem comozi când ar trebui să luptăm până la ultima picătură de sânge împotriva stării de fapt. Compromisul este faptul că acceptăm să trăim o viață în care nu suntem sfinți, nesocotind chemarea pe care Dumnezeu ne-o face fiecăruia, „Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânt” (Petru 1, 16). Reușim să găsim o cale în care, cu grație și pe nesimțite, săpunem în acord ceea ce se exclude, viețuirea în lume și căutarea lui Dumnezeu. Compromisul devine ca o a doua natură și, chiar dacă suntem conștienți că îl facem, nu mai știm să renunțăm la el.

La toate popoarele de demult trebuia să existe o coerență a omului, adică viața lui trebuia să se potrivească cu concepția sa. Exista o corespondeță directă și imediată între ideile împărtășite de acel om și viața lui și nu se putea concepe anomalia ca cele două să fie separate. Această cerință a durat mii de ani, dar a început să se stingă începând din modernitate, mai întâi în Occident, apoi s-a întins treptat în tot restul lumii. Un semn distinctiv al modernității este acela că nu mai contează cum trăim, și că nici nu mai trebuie să dăm cuiva socoteală.

Ultimii care mai au intenția de a face să corespundă în viața lor ideile cu modul de a trăi, sunt credincioșii. Ei încă mai au un modella care se raportează, și în funcție de care își judecă viața trăită. Cum modelul creștin nu poate fi decât sfântul, întotdeauna există un decalaj, omul se va considera în deficit, își va recunoaște eșecul, dar nu abandonează lupta. Compromisul este să accepți să trăiești, dar netinzând asimptotic să-ți atingi modelul.

Poți rezolva cumva acest compromis? Dacă ești viu, nu! Pentru că întotdeauna te vei considera, probabil pe bună dreptate, mai puțin decât sfântul. O rezolvare posibilă ar fi un eșec, iar singurul mod rezonabil de a trăi al unui creștin este tensiunea intensă între modul de viață prescris, având ca scop sfințenia, și cel real, în care toate trăirile noastre sunt amestecate cu pofte și cu patimi.

Există o exigență a viețuirii creștine în ceea ce caut să cunosc, să fac, să gust. Există tendințele mele naturale, și există apoi preceptele credinței, care mereu intră în contradicție. Râvna mea ajunge, cu timpul, să scadă. Există o perioadă a începuturilor, în care dorința e maximă, faci lucrurile ca la carte: rugăciune, posturi, asceză, ferirea de ispite, selecția drastică a lecturilor, filmelor, a persoanelor cu care vorbești,a temelor de discuție, aproape tot ce faci se subsumează rigorilor credinței. După un răstimp însă, care poate varia de la câteva zile până la câțiva ani, această îndârjire a practicii creștine începe să scadă. E perioada, lungă și ternă, de re-acomodare cu lumea. Începi să-ți accepți nevoile lumești, să te lași, din nou, pasionat de lucrurile pe care ai vrut anterior să le elimini. Nu redevii păgân, dar te pliezi pe cerințele poftelor tale, și poate e mai rău ca atunci când încă nu te convertisei. Îți accepți o serie de înlesniri, te privești cu mai multă indulgență, relativizezi păcate pe care înainte le taxai foarte aspru în mintea ta.

Ai mereu regrete pentru zelul pierdut, când asculți predica la biserică, citești o carte religioasă, afli întâmplări despre părinți duhovnici minunați și promisiuni de revenire la starea inițială. Dar, treptat, și aceste regrete se sting. Îți găsești o stare de echilibru în care acorzi credinței un rol în viața ta, fără să „exagerezi” însă, ca la început. Cazi la învoire cu lumea și, fără prea multe zbateri sufletești, îți vezi mai departe de viață.

Asta e o stare de fapt. E bună sau rea? Sigur că e extrem de rea. Să ne amintim că avem un Dumnezeu gelos, care ne vrea pentru El. „Dă-mi, fiule, inima ta” (Pilde 23, 26). Or, inima noastră e împărțită între chemarea de sus și tentațiile pământene, iar asta nu înseamnă că suntem duali, ci complet pământești. „Căci nu poți sluji la doi domni” (Matei 6, 24)

De fapt, noi păstrăm doar formal credința și acțiunile care decurg din ea. Am renunțat la cer, pentru că oricum e prea departe de noi, și am devenit pământești. Cum însă știm că există un Dumnezeu, căci ceva din adâncul nostru îl cheamă, nu putem nici renunța la tot ceea ce se referă la El.

Părintele Zaharia Zaharou vede trei stadii ale vieții duhovnicești. Mai întâi este cercetarea duhului, după care urmează o lungă și grea nevoință, atunci când harul s-a retras de la noi, iar apoi, spre finalul vieții de obicei, este primit din nou harul, de data asta stabil și definitiv. Prima parte trece repede, a treia încă nu a venit. Noi, oamenii, ne chinuim în această stare de părăsire, din a doua etapă, în care viața noastră merge în gol, tot căutăm și nu găsim. Această etapă este, practic, conținutul vieții active, înăuntrul ei ne mișcăm.

Încercările din această perioadă își au, și ele, rostul lor. Descoperim ce se află înăuntrul inimii noastre, ce putem să facem, cât putem lupta, ne dăm măsura putințelor noastre. Primim harul, pe care apoi îl pierdem, dar îl avem în vedere ca pe o țintă pe care să o urmărim pas cu pas.Pentru ca trecerea noastră prin pustiu să aibă în numele cui lupta, la ce să se raporteze. Dumnezeu ne pune la încercare, iar noi nu putem decât să ne silim. Aceasta ar fi calea cea bună, pe care merge credinciosul.
Numai că nu așa se întâmplă lucrurile întotdeauna. Părintele Zaharia ne previne că „duhul lumii acesteia caută să ne slăbească încordarea duhovnicească, oferindu-ne drept mângâiere bunăstarea materială trecătoare”. Atunci cădem în trândăvie, nepăsare, mândrie, ne căutăm voia proprie,cădem adesea pradă ispitelor, iar inima începe să se împietrească. Ne dispare râvna, pe care am avut măcar de vreo câteva ori, nu ne mai pasă de cele de sus, căci oricum par inaccesibile, ne gândim că oricum suntem cineva, cu realizările pe care le avem deja, ne căutăm îndreptățirea în cele ce le facem, căutăm să răspundem cerințelor poftelor noastre, iar ispitele reintră în programul obișnuit.

Dacă revenim la compromis, vedem că cel mai adesea urmăm această a doua cale. Mai păstrăm ceva din aparența căutării lui Dumnezeu, dar deja, în inima noastră, am făcut prea mult loc poftelor trupești, conviețuim cu ele, ne mulțumim cu ceea ce poate să ne ofere viața, fără a mai avea acel avânt de a trece dincolo de ea. Compromisul e o zonă călduță, liniștită, de confort, din care cu greu ne mai lăsăm extrași. Nici nu mai avem motive să o facem. Deja provocările pe care ni le oferă cotidianul sunt destul de complexe ca să ne mai lase timp să ne mai ocupăm și de altele.

Dintre toate patimile, cel mai greu de biruit este akedia. Căci la fiecare, lăcomia pântecelui, mândria etc, ai cu ce să lupți, poți să-ți pui o ambiție ca să le biruiești. La akedia însă, însăși voința este anihilată. Nu mai poți să te războiești cu patimile pentru că nu mai ai energia necesară, nu mai ai ce să opui. Această patimă poate avea forme acute, care se văd bine, și care pot fi tratate sub îndrumarea unui părinte duhovnic. Dar netratată se cronicizează, nu mai apare ca atare, ca lipsă de poftă de viața cea adevărată. Poate fi chiar starea compromisului, care nu pare a fi o depresie, ci o preocupare de tot ce e uman.

Akedia poate să nu ia chipul depresiei, așa cum eea descrisă, ci să se plaseze mai în adânc, să expună la vederestarea de bine, jovialitatea superficială, căutarea senzațiilor, dar să lase în paragină adâncul duhului, care a devenit inaccesibil. Dacă nu-L mai căutăm pe Dumnezeu, așa cum s-ar cădea să o facem, poate suntem atinși de această deznădăjduire și, ca să putem totuși trăi, ne-am găsit alinare în bunurile lumești. Căci cu ceva trebuie să-și umple omul viața, nu poate trăi în vid, o preocupare tot trebuie să-și găsească.

Asta e starea noastră, a compromisului permanent, tragică în fond, dacă am fi atenți la ea. Ce putem face însă? Odată ce am văzut că starea noastră e un compromis, să încercăm să ieșim de aici. Să ne amintim cât mai des de Dumnezeu, să rezistăm cât mai bine tentațiilor, să ne rugăm, să trăim până la capăt și să avem încredere în milostivirea Celui de Sus.

Paul Curca

Despre autor

Paul  Curca Paul Curca

Senior editor
132 articole postate
Publica din 07 Aprilie 2011

Pe aceeaşi temă

03 Februarie 2016

Vizualizari: 4952

Voteaza:

Omul compromisului 5.00 / 5 din 4 voturi.

Cuvinte cheie:

compromisul

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE