Ortodoxia - conceptia noastra de viata

Ortodoxia - conceptia noastra de viata Mareste imaginea.

Ortodoxia - conceptia noastra de viata

A poseda o conceptie de viata e un privilegiu al spiritului omenesc. Mineralele exista fara sa o aiba. Plantele exista si traiesc fara sa o banuiasca. Animalele exista, traiesc si au un suflet fara capacitatea de a o zamisli. Toate aceste regnuri ale naturii create exista in virtutea unor legi care le guverneaza, fara sa le ceara asentimentul sau truda de a le intelege. Planta si animalul se dezvolta in cuprinsul unor forme ideal-prestabilite pe care le implinesc fara deliberare, ca o mana care umple degetele unei manusi. Nimic din ceea ce numim act de ratiune sau de vointa personala nu intervine sa modifice sau sa abata aceste existente de la randuiala lor fireasca.

A concepe viata e un privilegiu al spiritului omenesc si acest privilegiu insemneaza totdeodata si putinta de a o modifica dupa felul conceput. Cugetand viata, spiritul omenesc are si libertatea de a o modela in proportia puterilor naturii noastre.

Om superior sau popor superior se dovedeste acela care e in stare de o mai inalta conceptie de viata, realizata in manifestarile sale istorice. Dupa care criteriu insa putem sa judecam daca o conceptie e superioara sau inferioara? Caci atunci cand zicem inferior, ne gandim la o limita de jos pe oare voim s-o intrecem; iar cand zicem superior, ne gandim la o limita de sus, pe care voim s-o atingem.

Fara indoiala ca limita de jos e nivelul vietii animale, pe care spiritul nostru vrea sa-l depaseasca. Insasi libertatea lui il situeaza deasupra determinismului biologic. In ce priveste insa limita de sus, pe care nazuie s-o atinga spiritul, ea variaza in decursul istoriei omenesti si ne-ar fi ou neputinta s-o precizam numai cu ajutorul mintii noastre, fiindca nu ne-am intelege niciodata. Unii ar putea sustine ca nivelul cel mai inalt de viata l-au atins Indienii. Altii ar putea sustine ca l-au atins Egiptenii. Cei mai multi, desigur, ca l-au atins Grecii sau Romanii. Niciodata nu am putea fi insa de acord care din aceste aparitii istorice infatiseaza cu adevarat limita de sus, de vreme ce ne-ar lipsi o masuratoare la care sa le raportam.

In realitate, nici una. Si putem sa o afirmam ou siguranta prin simplul fapt ca noi suntem crestini. Cei care poarta numele lui Iisus Hristos poseda totdeodata un criteriu sigur de masurare si clasificare a feluritelor conceptii de viata aparute in istoria omenirii. Pentru noi, crestinii, aparitia lui Iisus Hristos in lume, adica Intruparea Fiului lui Dumnezeu in Fiul Omului, insemneaza totdeodata suprema conceptie de viata.

In Iisus Hristos ni se descopera masura tuturor lucrurilor si a tuturor valorilor din aceasta lume. Precum El e centrul timpului, de la care numaram anii spre inceputul lumii si spre sfarsitul ei, tot astfel e masura la oare raportam nivelurile de viata atinse inainte de El sau dupa El.

Conceptia de viata insa, manifestata in persoana istorica a lui Iisus Hristos, deosebita de toate celelalte care au precedat-o in istorie, nu e o creatie a spiritului omenesc, ci o descoperire a dragostei lui Dumnezeu catre oameni. Prin Iisus Hristos intelegem ca limita de sus, pe care o putem atinge concepand viata si traind-o, e cu totul alta decat cele mai inalte idei la care s-a putut ridica lumea pagana.

Cele mai inalte conceptii de viata, pe care le-a imaginat omul din afara de crestinism si pe care si le-a pus ca model in fata, sunt zeii diferitelor religiuni naturale. Raportand insa aceste modeluri de viata la criteriul nostru de judecata, Iisus Hristos, intelegem fara multa greutate in ce consta atat maretia, cat si mizeria spiritului omenesc, care le-a conceput. Caci in zeii imaginati de feluritele religiuni pagane este fara indoiala o maretie. Si aceasta maretie consta din aspiratia omului dupa o viata superioara, ridicata cu mult deasupra limitei animale. Dar este si o mizerie indiscutabila si aceasta o intelegem imediat ce raportam aceste modeluri la modelul nostru de viata: Iisus Hristos.

Un cetatean roman din vremea imperiului putea sa inteleaga aceasta maretie a spiritului omenesc contempland zeii colectionati din largul lumii in Templul lui Agrippa, dar nu putea intelege mizeria lui fiindca cetateanul roman, el insusi nu avea o conceptie de viata superioara acestor zeitati. Crestinul insa, ridicat pe culmea vietii de Mantuitorul, cuprinde cu ochiul mintii atat maretia, cat si mizeria spiritului omenesc. Pentru el, privilegiul de a fauri o conceptie de viata ridica pe om deasupra regnului animal, dar valoarea acestei conceptii, concretizate in imaginile zeilor, arata cat de relativa si cat de limitata e in realitate puterea spiritului omenesc, privita in sine.

Sunt pline muzeele Europei de zeitatile credintelor de altadata, e plina istoria filosofiei de sistemele care au incercat sa le explice. Crestinul parcurge toate aceste galerii de lucruri moarte cu sentimentul tragediei in care s-au ruinat toate aceste sublime incercari ale spiritului omenesc de a cladi o conceptie de viata valabila pentru totdeauna.

Concluzia pe care o tragem din privelistea acestor maretii in ruina e ca spiritul omenesc, capabil sa doreasca o viata desavarsita, nu e totusi capabil sa o conceapa prin singurele lui puteri. Nici o religiune naturala si nld un filosof nu ne-au putuit darui modelul universal al acestei vieti desavarsite.

Modelul vietii desavarsite, nici un muritor nu ni-l poate da. Dar aspiratia catre desavarsire, care biciuieste spiritul omenesc de-a lungul istoriei, n-ar avea nici un sens daca desavarsirea s-ar gasi in lumea noastra pamanteasca. Desavarsirea presupune o evadare din conditia omeneasca, o depasire a noastra peste noi insine.

Din acest punct de vedere, profund indreptatite ne apar toate incercarile spiritului omenesc de a imagina o icoana a desavarsirii si de a proiecta aceasta icoana in zeitati, adica in fictiuni care plutesc dincolo de ordinea lumii noastre omenesti. Zeii religiunilor naturale si ideile filosofilor ne duc la concluzia ca omul, chiar in afara de crestinism, socoteste viata desavarsita nu de ordin omenesc, ci de ordin dumnezeiesc. Si daca el a aspirat catre ea, si daca toate incercarile lui de a o realiza s-au ruinat in tragedie chiar atunci cand omul acesta s-a chemat Plato sau Aristatel, desavarsirea nu putea veni decat din ordinea supranaturala de unde omul insusi o chema.

Intruparea lui Dumnezeu in chipul Mantuitorului Iisus Hristos corespunde in istorie celei mai inalte tensiuni, celei mai inalte incordari a spiritului omenesc dupa desavarsire. Sublima filosofie a lui Plato indeosebi si nu mai putin al lui Arisitotel sunt parca doua brate ale omenirii, ridicate in suprema implorare catre cer. E un moment culminant, cand, atinsa parca de antenele spiritului uman si induiosata de disperarea lui, Divinitatea isi deschide cerul si coboara pe pamant in nepirihaniita intrupare din Duhul Sfant si din Maria Fecioara.

Fagaduit prin prooroci, Iisus Hristos ne descopera in persoana Sa divino-umana perfectiune, a carei absenta tortura omenirea, pe care spiritul o cauta si n-o putea gasi. Cartile sfinte ne spun ca El a venit la "plinirea vremii".

Ce poate sa insemneze aceasta expresie de "plinire a vremii" decat stadiul de luciditate la care ajunsese constiinta omenirii despre imperfectiunea si mizeria conditiei omenesti si despre necesitatea perfectiunii divine care singura s-o poata salva din aceasta conditie?

Plato a ramas pana azi cel mai mare filosof al lumii; dar teoria sa despre Ideile divine, ce plutesc in azurul inaccesibil al cerului, si despre lucrurile de aici de jos, care sunt umbre trecatoare si isi au ratiunea de a fi in Ideile eterne, nu putea sa-si gaseasca o confirmare aievea si o corectare decat in persoana Mantuitorului intrupat, in care Dumnezeu in chip de om ia asupra desavarsirii Sale nedesavarsirile neamului omenesc pentru a le implini.

Crestinismul, a carui aparitie doboara falsele imagini ale zeilor si, absoarbe in substanta lui lamura cugetarii filosofice, nu e totusi un sistem de filosofie, fiindca nu e o elaborare a ratiunii noastre. El e inainte de toate, persoana istorica a Mantuitorului. El e inainte de toate perfectiunea dumnezeiasca descoperita noua in aceasta sfanta persoana, adica din ideea vaga asa cum o banuiau si o presimteau religiunile si filosofiile antice, sau din ideal, devenita viata in carne si in Duh.

Am putea spune ca toata invatatura pe care ne-a dat-o Mantuitorul nu e decat o lamurire a persoanei Sale, misterioasa si neamestecata imbinare de omenesc si de dumnezeiesc, si o chemare pentru a lua ca model aceasta persoana si pentru a o urma in viata noastra. Prin El, cea mai inalta si mai abstracta idee, aceea de Dumnezeu, devine putere vie si comunicabila omenirii intregi.

Caracterul acesta concret si istoric de viata a omului in Dumnezeu si a lui Dumnezeu in om, cu puterea de a se comunica oricui, deosebeste crestinismul de orice sistem, de filosofie. Intr-un sistem de filosof ie, ideile ce ni se infatiseaza ca adevaruri sunt invesmantate in formule abstracte, care sunt accesibile unui cerc restrans de oameni.

Comunicabilitatea acestor idei se reduce la o gimnastica mintala a celor care vor sa le inteleaga. Dar viata propriu-zisa a acestui cerc restrans castiga prea putin sau aproape nimic din aceasta gimnastica mintala. Mai ales daca luam in seama ca ceea ce ne infatiseaza un filosof ca adevar vin alti filosofi si tagaduiesc.

Crestinismul nu este o asemenea filosofie fiindca el nu ne infatiseaza adevarul ca o idee opusa altor idei; el e incarnat in viata unica si sublima a persoanei Mantuitorului, care devine calea, adica modelul nostru de urmat in viata. Nu ne spune Hristos ca El a venit ca lumea sa aiba viata si inca mai multa decat inainte de El? Dar viata nu se comunica unui cerc restrans, ca ideile filosofice; ea se comunica tuturor fiintelor din lume.

Iisus Hrisitos e accesibil tuturor. Si atunci cand noi zicem: "Ortodoxia, conceptia noastra de viata", nu intelegem, altceva decat ca Iisus Hristos e modelul universal al vietii in Dumnezeu. Cati in Hristos ne-am botezat, in Hristos ne-am imbracat. Aceasta insemneaza vointa de a ne face una cu El.

Pruncul trecut prin baia botezului a devenit neprihanit asemenea cu pruncul Iisus din ieslea Bethleemului. Tinerii, care se cununa, nuntesc impreuna cu El si se veselesc impreuna cu El ca la nunta din Cana Galileii. Pacatosii cari isi frang inima in cainta cad la picioarele Lui si-L roaga de iertare.

Credinciosii care se apropie de Sfantul Potir pranzesc cu painea si cu vinul, pe care El li-l da in vesnica Cina de Taina a fiintei Lui mistice. Frumusetile acestei lumi le admiram prin ochii Lui, care ne-a aratat splendoarea crinilor campului. Cand intalnim pe cei saraci, pe cei bolnavi, pe cei flamanzi si pe oricare dintre nenorocitii lumii, il intalnim pe El care ne-a spus ca Se simte una cu ei.

Durerile noastre proprii le induram impreuna cu El, fiindca nimeni in aceasta viata nu e scutit de Golgota rastignirii. Ingrozitoarea moarte devine usoara daca stim sa intram cu El in mormant. Caci El, fiind insusi Dumnezeu, a biruit mormantul si a inviat a treia zi.

Identificandu-ne eu vointa Lui, nu avem nici un motiv de indoiala ca vom birui moartea, fiindca invierea Lui nu este o idee oarecare, ci un fapt istoric, pe care se intemeiaza crestinismul intreg. Atingandu-ne de fiinta Mantuitorului, adica imbratisandu-L prin actul de credinta in El, devenim partasi la puterea dumnezeiasca, ce lucreaza asupra lumii.

Ortodoxia ne invata ca prin Hristos ni s-a dat harul dumnezeiesc, adica energia spirituala cu care punandu-ne in permanent acord putem sa ne transformam viata, ridicand-o pe culmile desavarsirii.

Modelul acestei desavarsiri, dupa care au suspinat in singuratatea lor geniile omenirii din afara de Crestinism, noi il avem in persoana Mantuitorului. Pentru a-l realiza insa in viata noastra nu sunt deajuns puterile pur omenesti. E nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, de colaborarea Lui tainica si permanenta. Apostolul Petru traise in imediata apropiere a Mantuitorului, sorbise cuvintele muzelor Lui, recunoscuse ca El e Fiul lui Dumnezeu si-I declarase ca-I iubeste. Si totusi in momentele de groaza ale Patimilor Domnului, Apostolul Petru e cel oare tremura din toate fibrele neputintei omenesti, si de trei ori se leapada de El ca si cum nu L-ar fi cunoscut. Dar acelasi om slabanog la fire, cand ajunge in ziua Cincizeicimii si simte cum se toarna in fiinta lui energia de flacara a Duhului Sfant, devine atletul neinfricosat al lui Hristos, care ia lumea-n piept pentru a propaga cuvantul mantuirii. Noua putere, care lucreaza acum in el, intarindu-l slabiciunea si transformandu-i sovaiala in certitudine de piatra e harul lui Dumnezeu fagaduit de Iisus Hristos.

Asemenea lui Petru suntem cu totii: slabi in singuratatea noastra plina de groaza, tari in zalele de aur ale harului dumnezeiesc. Fara puterea harului, Ortodoxia nu se poate concepe. Iar harul, care mantuie de pacat si sfinteste viata, adica o desavarseste dupa chipul dumnezeiesc al lui Iisus Hristos, nu e o iluzie si nici o idee abstracta, ci insasi realitatea spirituala prin care progreseaza in bine lumea in care traim.

Ce sunt oare toti sfintii crestinismului, pe cari ii veneram si-i luam patroni ai vietii noastre si mijlocitori in lumea de dincolo, decat marturisirile de foc ale harului, care a lucrat in ei? Prin puterea miraculoasa ce se desface din fiinta lor omeneasca, prin minunile pe care le savarsesc, prin culmile de frumusete morala, pe care le-au urcat, prin marturisirile pe care multi dintre ei le-au scris, sfintii proclama de-alungul istoriei crestinismului existenta harului, pe care l-au experimentat si care lucreaza asupra sufletelor precum lumina soarelui lucreaza asupra lumii fizice.

Cei care va indoiti de existenta harului, ganditi-va ca Universul, in care pamantul nostru nu e decat o nota din sublima lui armonie, nu s-a putut crea singur din nimic cum isi imagineaza unii cosmologi; ca ordinea acestui Univers nu s-a alcatuit din sanul oarbei intamplari; ganditi-va ca viata vie nu e produsul generatiei spontane, cum a crezut o clipa stiinta europeana, care, ca sa ne dovedeasca lucrul acesta, ar fi trebuit sa ne creeze macar un pic de viata in laborator.

Lumea si viata sunt existente in sine, dar mintea normala, obisnuita sa-si explice efectele prin cauze generatoare, ar innebuni cand ar ajunge la concluzia absurda ca lumea si viata isi sunt si cauze si efecte in acelasi timp. E imposibil sa concepem un lucru fara un autor din afara de el, precum e imposibil sa concepem ca acel autor a facut un lucru cum e Universul sau cum e viata, pentru a-l abandona apoi in zadarnicia fara scop.

Doctrina revelata a crestinismului ne invata ca Universul cu viata din el e opera lui Dumnezeu si ca existenta lui mai departe se desfasoara sub vigilenta Duhului dumnezeiesc. Niciodata vreun muritor n-a izbutit sa ne explice cum s-a creat lumea si nu va ajunge niciodata sa o poata face pe calea stiintifica. Metoda stiintifica este o experienta obiectiva si daca ea ar pretinde ca a surprins secretul primordial al lumii s-ar obliga prin aceasta sa refaca aceasta lume sub ochii nostri. Dupa insusi referatul Bibliei, omul n-a asistat la creatia lumii fiindca nu exista.

Prin urmare nici un martor omenesc nu ne poate vorbi de ea. Creatia e opera lui Dumnezeu in Treime si numai autorul ei ne-a putut vorbi de ea. De aceea ideea de creatiune, care e un principiu fundamental al doctrinei crestine, e o idee revelata noua oamenilor de Dumnezeu. Aratandu-ni-Se ca autor al ei si infatisandu-ne-o ca pe un efect al bunatatii Sale, mintea noastra normala poate fi satisfacuta, contempland grandiosul efect al Universului in cauza lui dumnezeiasca. Poetii si artistii tuturor timpurilor glorifica frumusetea lumii, lamurind in ea reflexul puterii si al stralucirii dumnezeiesti.

Intelepciunea crestina ne descopera mai departe ca lumea s-a facut prin Cuvantul lui Dumnezeu, adica prin Fiul lui Dumnezeu sau prin Logos, cum il numeste evanghelistul Ioan. Iar Logosul nu e altceva decat Acela care a luat apoi chip de om in persoana istorica a lui Iisus Hristos. Faptul istoric al intruparii Lui nu-l putem intelege daca: pierdem din vedere aparitia pacatului in lume.

Hristos a venit ca sa mantuie lumea de pacat. Ce e pacatul in doctrina crestina? E calcarea voiei lui Dumnezeu din partea omului ruperea lui din armonia primordiala in care a fost asezat prin creatie.

Lumea, adica Universul vazut al formelor materiale si Universul nevazut al spiritelor pure, este expresia bunaitatii lui Dumnezeu. Ea a fost creata pentru ca sa se bucure de bunatatea dumnezeiasca. Fiinta ei, data in toate lucrurile care o alcatuiesc, de la mineral pana la inger, e o fiinta impartasita. Viata tuturor fapturilor participa la bucuria in Dumnezeu dupa gradul de fiinta pe care il au si dupa capacitatea cu care a fost inzestrata fiecare.

Acest grad de fiinta si aceasta capacitate de participare e principiul ierarhiei dupa care e constituita lumea creaturala. Omul ocupa in aceasta ierarhie un loc central. Prin trup apartine lumii fizice, prin suflet apartine lumii spirituale. In marele cosmos el e un microcosmos, cum il numeste invatatul teolog al Bisericii noastre, Ioan Damaschin.

Fiintele spirituale ale creatiei, facute dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, sunt libere, adica poseda o vointa proprie. Ingerii sunt liberi, omul e liber. Pastrarea lor in armonia primordiala a bucuriei de viata e lasata la libera lor voie. Bucuria de a trai in lumina dumnezeiasca sau cu termenul legendar in Paradis, e cu atat mai mare cu cat e un act de consimtire, in virtutea libertatii spirituale.

Tot astfel suferinta prabusirii din armonia paradisiaca va fi cu atat mai mare cu cat ea va fi tot un act liber. O parte din ingeri s-a prabusit din armonia cereasca prin trufie. Omul s-a prabusit calcand de bunavoie randuiala stabilita de Dumnezeu. Daca armonia paradisiaca a lumii primordiale e opera lui Dumnezeu prin Cuvantul, raul care invenineaza lumea isi are izvorul in pacatul primului om. O piatra a cazut in lac; dar caderea ei nu priveste numai piatra, ci se repercuteaza asupra lacului intreg, pe care il tulbura pana la maluri.

In noua situatie a caderii din armonia paradisiaca, omul sufera. El constata in propriile-i madulare raul, durerea, moartea. Si le constata in toata lumea inconjuratoare. Pacatul lui se rasfrange asupra lumii intregi si lumea intreaga sufera impreuna cu el. Fiindca omul ca micro-cosmos, cu alte cuvinte ca rezumat al stihiilor din care e alcatuita lumea, face ca raul din el sa se repercuteze asupra lumii din afara. Istoria omenirii cazuta e in cea mai mare pante istoria pacatului in desfasurare. Ea pare imaginea rasturnata in dezordine a Paradisului.

Doua sentimente puternice sporesc tristetea si durerea omului cazut: sentimentul ramanerii pe dinafara din armonia superioara a lumii spirituale si refuzul de-a accepta integral conditia de mizerie in care isi ispaseste pedeapsa.

Formele de religiune, pe care le imagineaza, sistemele de filosofie pe care le cladeste, operele de iarta pe oare le faureste, n-au parca alta semnificatie decat ridicarea unui simbolic Turn al lui Babel catre Paradisul din care a fost alungat. Ceea ce e cu deosebire interesant in istoria culturii omenesti e ca legenda Paradisului pierdut se gaseste la toate neamurile, in toate timpurile.

Cu alte cuvinte, ideea de perfectiune si aspiratia catre ea nu s-a stins in sufletul cazut in pacat. Tragedia omului e insa incapacitatea lui de a se ridica prin propriile-i puteri la binele pe care il doreste, la desavarsirea vietii din care s-a prabusit.

Durerea din lume nu e o realitate alaturi de viata, ci golul din aceasta viata ramas pe urma Paradisului pierdut.

Intruparea Mantuitorului si ispasirea pacatului omenesc prin crucificare deschid din nou poarta Paradisului spiritual. Prin Logos s-a creat armonia primordiala a lumii, prin Logosul intrupat se va restabili. Crestinismul e a doua creatie a lumii. Organul prin care se revarsa din nou in viata energiile harului dumnezeiesc e Biserica. Usa ei e poarta redeschisa a Paradisului.

Ce insemneaza oare Biserica lui Hristos si cum isi indeplineste ea functiunea de sfintire a vietii noastre? Pentru a raspunde la aceasta intrebare, eu imi voi ingadui sa reamintesc aici, in cateva linii, admirabila viziune despre Biserica a unui mare scriitor din vremea clasica a crestinismului: Dionisie Areopagitul.

Daca toate cate s-au facut, prin Cuvantul s-au facut, si daca toate cate s-au refacut, prin Cuvantul intrupat s-au refacut, care este rostul Bisericii intemeiate de Mantuitorul?

Dionisie identifica Biserica cu insasi opera de rezidire a lumii savarsita de Mantuitorul. Biserica e insasi ordinea in care se intocmeste faptura eliberata din pacat si restabilita in armonie cu Dumnezeu. Faptura toata, atat cea nevazuta cat si cea vazuta, e constituita ierarhic, de la fiintele superioare ale ingerilor, la oameni, la animale, la plante si pana la minerale. Toate aceste lucruri create de Dumnezeu participa in felul lor la bunatatea lui.

Mineralele participa prin faptul ca exista, plantele prin faptul ca au viata, animalele prin faptul ca au suflet, oamenii prin faptul ca au spirit, ingerii prin faptul ca sunt spirite pure, fara corp. Varietatea aceasta nesfarsita a lucrurilor din lume isi regaseste unitatea si armonia prin iubirea lui Dumnezeu, care le tine in randuiala marelui tot al fapturii.

Biserica lui Hristos, ca asezamant prin care Dumnezeu inunda lumea cu lumina iubirii, se confunda astfel cu marele tot al fapturii. Am putea zice ca ea e sistemul de organizare a vietii cosmice reinnoite prin har - fiinta ei consta din doua serii de ierarhii - una corespunzand lumii nevazute, alta corespunzand lumii vazute.

1. Ierarhia cereasca a lumii nevazute e organizarea ingerilor in trei ordine mari, fiecare la randul sau constand din trei subdiviziuni. In tootal sunt noua ranguri de ingeri. Ierarhia lumii vazute e organizarea oamenilor dupa modelul celei ceresti. Ea ni se infatiseaza cu doua ordine principale, constand fiecare in trei subdiviziuni.

Intaiul ordin e cel bisericesc in sensul obisnuit. El consta din cele trei trepte ale preotiei: episcopii, preotii si diaconii. Al doilea ordin e al credinciosilor si consta din itrei categorii: incepatorii, progresatii si cei desavarsiti in viata crestina.

Capul ierarhiilor e Iisus Hristos, care le conduce si le organizeaza bunul mers. Fiecare ierarhie, cereasca sau pamanteasca, imita pe Dumnezeu sau urmeaza voia Lui. Si cum Dumnezeu in fiinta Sa misterioasa si inaccesibila noua e puritate, e lumina si desavarsire, functiile pe care le indeplinesc ierarhiile sunt acelea de a purifica, de a ilumina si de a desavarsi.

Din treapta in treapta, incepand de sus in jos, de la supraordonati la subordonati, se transmit darurile primite de la Dumnezeu si se indeplinesc slujbele, de purificare, de iluminare, sau de desavarsire. In dinamismul acestei actiuni de sfintire sau de indumnezeire a lumii, membrii fiecarei trepte sunt purificati, ilumisati si desavarsiti de ceiv din treapta superioara si, la randul lor, indeplinesc aceeasi intreita slujba asupra celor din treapta imediat inferioara.

In ierarhia bisericeasca, diaconii purifica pe mirenii initiati in credinta, preotii lumineaza pe cei progresati, episcopii desavarsesc pe cei inaintati.

2. Ierarhia pamanteasca se deosebeste de ierarhia cereasca prin faptul ca acolo sus, in domeniul spiritelor pure nu se administreaza sfintele Taine. Ele, fiind simboluri materiale sub care se transmit credinciosilor harurile nevazute, sunt necesare numai in lumea noastra alcatuita din spirit si din materie.

Ierarhia de jos insa e alcatuita dupa chipul celei de sus nu numai in ce priveste slujbele de transmitere a harurilor purificatoare, iluminatoare si desavarsitoare, dar si in ce priveste adorarea lui Dumnezeu. Cultul lui Dumnezeu e o liturghie ingereasca in ceruri si o liturghie simultana pe pamant.

Sublima in frumusetea ei, viziunea aceasta a cosmosului organizat in Biserica ne infatiseaza ierarhiile ea o cascada prin care se revarsa asupra lumii iubirea si harurile lui Dumnezeu si in acelasi timp ea un organism ideal prin care adorarea fapturilor se ridica spre Dumnezeu. Caci armonia lumii, restabilita de Mantuitorul, consta din iubirea reciproca dintre Dumnezeu si faptura si din iubirea reciproca dintre fapturi si fapturi, infratite peste diversitatea lor in unitatea divina.

Conceptia pan-bisericeasca a lui Dionisie Areopagitul o vedem transpusa in lacasurile noastre de rugaciune. Sus, in locul cel mai inalt al cladirii, domina chipul zugravit al Mantuitorului! Imediat sub el e zugravita asa-numita "liturgie ingereasca" simbolizand ierarhia din ceruri, iar jos in altar ierarhia bisericeasca savarseste liturghia la care participa poporul.

Transmiterea harurilor si rugaciunea cultica se fac in sentimentul de solidaritate al intregii fapturi vazute si nevazute. Nu numai omul participa la taina sfintirii vietii, ci natura intreaga cu vietuitoarele si lucrurile din ea.

Daca tulburarea si dizarmonia au intrat in lume prin pacatul omului, mantuirea si sfintirea lui se repercuteaza ca o expiatie si ca o bucurie pentru toata faptura. Conceptia acestei solidaritati cosmice o vedem concretizata in Molitvelnicul nostru ortodox, care cuprinde rugaciuni pentru sfintirea tuturor fiintelor si a lucrurilor. In lumina ei, Biserica Ortodoxa apare ca un filtru urias, prin care omul si natura se curata de zgura pacatului si se ilumineaza pentru a se desavarsi.

Acest organism spiritual, vast cat lumea, avand in cap pe Hristos Pantocratorul si membre toate fapturile randuite in trepte ierarhice, nu prevede nicaieri un scaun special pentru sfantul parinte de la Roma. Hristos e actualitatea vesnica a Bisericii, iar un vicar, adica un loctiitor, ar insemna absenta sau concediul lui Hristos din ea. O asemenea erezie si o asemenea trufie nu-si au locul in conceptia noastra ortodoxa, unde tmembrii aceleiasi trepte ierarhice sunt egali prin sarcina harica iar nu prin drept de mostenire istorica sau de stapanire asupra lumii.

Ierarhiile, de la cele pur spirituale pana la cele pamantesti, se disting indeosebi prin aceste sarcini pe care superiorii le au fata de inferiori. Cu cat e treapta mai inalta, cu atat sarcina e mai mare, fata de subordonati. A purifica, a ilumina si a desavarsi pe cei de sub tine insemneaza a te face sluga lor, dupa cuvantul lui Hristos.

Afara de acestea, ideea de ierarhie, socotita ca insasi constitutia spirituala a lumii, corespunde adevarului elementar ca in natura creata nu exista uniformitate, ci o nesfarsita varietate. Fiecare lucru e ceva aparte si participa la bucuria de a trai si de a adora pe Dumnezeu dupa capacitatea variata cu care a fost inzestrat prin creatie.

Egalitatea, fraternitatea si libertatea, in sensul material si anarhic, cum le-a inteles revolutia franceza, sau uniformitatea, pe care vrea s-o realizeze comunismul, sunt utopii, adica lucruri ce nu corespund cu nimic din constitutia ierarhica a lumii.

In crestinism, egalitatea ii indreptateste pe toti la mantuire; fraternitatea ii obliga pe cei puternici fata de cei slabi, pe cei bogati fiata de cei saraci, pe superiori fata de inferiori si tot astfel de jos in sus; iar libertatea, adica vointa proprie, e insusi principiul prin care aderam la incadrarea noastra in ierarhia spirituala primind sarcinile si indatoririle necesare mantuirii si desavarsirii. Viata in ierarhie se intemeiaza pe consimtamantul dragostei, iar consimtamant fara libertate nu exista.

Ortodoxia imbratiseaza in mod egal pe oameni, oricare ar fi dotatia si capacitatea lor naturala. Pentru ea nu exista clase sociale, sau categorii preferate in dauna altora. Greseala altor formatiuni religioase de a se sprijini pe anumite clase impotriva altora e straina de spiritul Bisericii noastre.

Tot atat de actuala si de gresit inteleasa e chestiunea raportului dintre ortodoxie si nationalism. E adevarat ca in Biserica lui Hristos nu exista "elin sau iudeu" pentru ca toate neamurile pamantului au loc in organismul ei spiritual de proportii cosmice.

Dar aceasta universalitate in spirit distruge ea oare particularismul formelor naturale pe care il imbraca viata in infinita ei varietate? Daca admitem ca universalitatea spirituala a ortodoxiei pretinde o uniformizare in domeniul natural al lapturilor, ar trebui sa credem ca Dumnezeu, care a creat lumea in varietate si a dotat cu capacitate deosebita fiecare lucru, s-ar intoarce acum impotriva zidirii sale. Ceea ce este o absurditate.

Ortodoxia urmareste unitatea in spirit si pentru a ajunge la aceasta tinta, porneste de la varietatea naturala a lumii. Ucenicii Domnului, pornind la apostolat, n-au facut-o cu gandul de a reduce neamurile la vreun fel de esperanto universal, ci harul Domnului le-a dat darul de a grai limbile tuturor neamurilor la care mergeau.

Catolicismul impunand popoarelor una si aceeasi limba, cea latina, desconsidera sensul minunii din ziua coborarii Duhului Sfant. Ortodoxia se conformeaza sensului acestei minuni, respectand graiul si individualitatea etnica a fiecarui neam.

Natiunile, prin urmare, sunt unitati variate ale naturii create si ele intra ca altare in organismul ierarhic al Bisericii. Dionisie Areopagitul, vorbind de atributiile ingerilor, ne invata ca fiecare cetate si fiecare natiune isi are arhanghelul ei calauzitor.

Cu alte cuvinte, unitatile naturale ale neamurilor participa ca atare la viata ierarhica a spiritualitatii crestine. Ortodoxia in organizarea ei pamanteasca, oglindeste perfect acest spirit al doctrinei cand isi modeleaza formele locale pe trupul national. Sunt atatea Biserici cate natiuni ca tot atatea fragmente locale ale Bisericii ecumenice sau cosmice.

In toate aceste unitati locale sunt valabile aceleasi ierarhii, aceleasi functii harice ale lor, aceeasi dogma, acelasi crez in mantuire. Catolicismul, facand din scaunul vicarului unicul sau centru, universalizeaza ceea ce e local, pe cand Ortodoxia localizeaza ceea ce e universal. Caci capul Bisericii noastre nu e un vicar oarecare, ci insusi Hristos Pantocratorul. Iar Hristos ca fire dumnezeiasca, e prezent pretutindeni, e pretutindeni si in orice loc centrul si focarul vietii noastre.

Nichifor Crainic

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 4873

Voteaza:

Ortodoxia - conceptia noastra de viata 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE