Ospitalitatea, raporturile cu strainii

Ospitalitatea, raporturile cu strainii Mareste imaginea.

Ospitalitatea, raporturile cu strainii si constiinta propriei valori

 

Ospitalitatea este o trasatura caracteristica unanim recunoscuta a poporului roman. In ea se manifesta aceeasi umana deschidere spre om, aceeasi tendinta spre comuniune, care se manifesta in omenie si in dor. Ospitalitatea e omenia manifestata fata de straini. Prin ea, romanul descopera indata umanul in strain si-si descopera umanul propriu fata de straini. Prin ea, romanul depaseste granita de familie, de sat, de neam, plasandu-se in umanul pur si simplu, in umanul universal. "E suflet de om", spune cand cel gazduit e sarac, e necajit. S-ar zice ca e o bucurie si o uimire pentru el sa descopere ca umanitatea se intinde dincolo de granitele familiei, satului, natiei proprii.

 

Ocazia de a primi un strain e o adevarata sarbatoare pentru roman.  El zambeste de cate ori intalneste un om, confirmand sentimentul de sarbatoare produs de orice intalnire, sentimentul de intrare in zona realitatii celei mai minunate care este un alt om, sentimentul ca nu e singur. Dar sentimentul de sarbatoare este trait de el cu o deosebita intensitate, cu ocazia ospitalitatii pe care o ofera unui strain. Caci aceasta ocazie e intrarea uimita intr-o zona noua a minunatei realitati umane. Romanul  se  intrece  cu  aceasta  ocazie  in  a-si  deschide umanitatea sa si in a-l face pe celalalt sa se deschida.

 

Uneori atentia si respectul fata de straini e asa de mare, ca cei din rudenia, din satul, din neamul propriu se simt pusi pe al doilea plan. Uneori aceasta atentie a romanului fata de straini da chiar impresia ca este stapanit de un complex de inferioritate fata de ei. Un tanar revenit invatator in sat nu-i atat de respectat ca unul venit din alta parte. Fapt e ca in strain romanul vede o -umanitate noua, improspatata; strainul reprezinta o varietate mai accentuata  in   orizontul   sau   uman.   Parutul   complex  de inferioritate s-ar putea sa nu fie altceva decat o sete de a-si  improspata experienta umanului, de a largi experienta lui de umanitate cu noutatea pe care o asteapta de la strain.     

          

Dar in aceasta delicata atentie fata de straini e amestecat si un anumit sentiment de protectie a unui om care e rupt din ambianta lui obisnuita, care se afla dintr-o data singur si oarecum neajutorat intr-un mediu neobisnuit pentru el. Faptul acesta va face ca umanul romanului sa devina deosebit de  sensibil, de milos. Si tot faptul acesta face ca romanul sa fie oarecum mandru ca poate indeplini cu cinste indatoririle ospitalitatii. El simte ca se pune prin aceasta oarecum in evidenta in fata alor sai si in fata strainului, ca se pune, in evidenta prin generozitatea sa umana.

 

De aceea, pe teritoriul romanesc s-au asezat totdeauna multi straini. Romanul s-a obisnuit inca din vremea migratiei popoarelor cu faptul acesta. Si strainii au trait bine pe acest teritoriu printre romani, s-ar putea spune ca chiar mai bine decat marea majoritate a romanilor.     

   

Totusi, chiar considerentele mentionate arata ca atentia, deosebita fata de straini nu poate fi categorisita simplist, ca un complex de inferioritate. impotriva acestei interpretari pledeaza, intre altele, faptul ca romanul, cu toata atentia ce o acorda strainului, sesizeaza la el si o nota care alimenteaza hazul sau fata de el. "Anecdotele" culese de Theodor Sperantia exemplifica aceasta afirmatie. Hazul acesta nu e provocat numai de situatia stinghera in care strainii, neadaptati complet ca limba si ca comportare mediului romanesc, se infatiseaza in acest mediu, ci si de strainii aflati la ei acasa, intre care romanul ajunge uneori. Capacitatea romanului de a surprinde la altii nota umorista in general se manifesta cu mult mai copios fata de straini. Acestia starnesc hazul nu atat prin nota individuala caracteristica, cat prin nota nationala caracteristica.

 

Se poate; spune ca atunci cand se afla el intre straini, romanul cultiva hazul ca un sentiment de superioritate, pentru a se apara de gandul unei inferioritati fata de ei. Hazul imbinat cu acest sentiment se activeaza in el fata de strainii aflati pe teritoriul sau, mai ales cand acestia "isi iau nasul la purtare", cand "i se urca in cap", vrand sa se comporte ca niste stapani. Atunci, hazul in raport cu strainii devine muscator; atunci, hazul acesta ingroasa nota specifica a natiei lor pana la caraghios. Protestul impotriva acestor straini care vor sa conduca si sa exploateze poporul roman, neavand nici un drept sa faca aceasta, este exprimat prin expresiile "venetici", "venitura". Uneori, protestul acesta s-a dezvoltat in adevarate revolte. Dar e semnificativ ca aceste expresii nu le foloseste poporul roman pentru neamurile de veche asezare pe pamantul romanesc. Iar pana cand strainii "stau la locul lor" si se afla intr-o situatie de oameni care au lipsa de o anumita protectie, hazul are caracter de umor intelegator. Cele doua forme de haz (cel muscator si cel intelegator) arata intr-un mod indubitabil ca romanul nu traieste un complex de inferioritate fata de straini, ci ca el e constient de valoarea neamului sau si a sa proprie, ca membru al lui.

 

Strainul de veche asezare pe teritoriul sau sau cel care nu devine arogant i-ajuta romanului sa se cunoasca pe sine insusi si sa constate ca nu este inferior. Romanul ii recunoaste calitatile specifice, dar, in acelasi timp, constata ca are si el calitatile sale. El admira la acela superioritatea in anumite calitati, dar vede, in acelasi timp, ca in alte calitati este superior aceluia. Se sileste chiar sa imite calitatile bune ale aceluia, dar nu le lasa nici pe cele bune ale sale. Romanii transilvaneni au imprumutat multe din spiritul gospodaresc-metodic al natiilor conlocuitoare, dar nu au renuntat la un anumit haz binevoitor fata de alte trasaturi ale lor, carora lc-au opus trasaturile sale proprii, superioare.

 

Contactul cu strainii, cand acestia nu devin periculosi pentru existenta lui demna, a fost folosit de poporul roman pentru  dezvoltarea  propriei  sale  umanitati,  care  tinde  spre dimensiuni universale.

 

Poate nici un alt popor nu-i atat de dornic sa invete de la alte popoare. Aceasta dorinta degenereaza uneori, cand romanii se afla in contact cu un singur popor strain, situat momentan, in vreo anumita privinta, pe o treapta superioara, intr-o imitatie dizgratioasa. Dar, in general, perioada acestei imitatii e depasita intotdeauna, si poporul roman se alege cu folosul ca a absorbit in sinteza spiritului sau original ceea ce a imprumutat de la alt popor in perioada imitatiei exagerat. insusi faptul ca imitatia produce aspecte comice arata ca prin comportarile imprumutate razbeste specificul romanesc producand acele efecte comice, atata vreme cat comportarile impaimutate n-au fost deplin asimilate in sinteza romaneasca. Se poate spune deci ca comicul, care apare in viata unor indivizi sau a unor grupuri din poporul roman, se constituie mai ales in perioada trecatoare a nedeplinei asimilari a unor modele straine. Fenomenul nu e unul de respingere principiala si definitiva, ci de imposibilitate de asimilare imediata si exagerata a imprumuturilor. Remediul pentru iesirea din comic nu e o cale intoarsa, o respingere a oricarui  imprumut,  ci  o  imprumutare  treptata,  cu  masura.

 

Aceasta nu pentru a ne asimila treptat altei natii, pentru a deveni treptat o imitatie a aceleia. Caci imitatia fie ca e produsul unui proces treptat, fie ca e realizata intr-un tempo relativ rapid, tot dizgratioasa ramane, tot lipsita de interes, tot lipsita de farmecul fenomenului original si de vitalitatea unei surse creatoare proprii. imprumuturile trebuie facute treptat, pentru a da posibilitatea sintezei autohtone sa le topeasca in ca, sa le faca de nerecunoscut, sa le transfigureze in spirit romanesc.

 

Astfel, aspectul comic care se produce in perioadele de imprumuturi exagerate si grabite e si el un semn al fortei originare a spiritului romanesc, de principiala nonreceptare a fenomenului imitatiei exterioare, de alterare caraghioasa a imprumuturilor exagerate.

 

Poporul roman e dornic sa invete, sa imprumute, sa-si largeasca spiritul pe masura dimensiunii universale. Dar el incadreaza totul in originalitatea spiritului propriu. El da o solutie proprie raportului intre universal si specificul national.

 

Putine popoare sunt atat de deschise invatarii de la altii ca  poporul roman. Alte popoare se inchid in ele insele ca intr-o carapace: unele din ele ramanand in ele insele progreseaza insa in mod uimitor, avand o mare putere creatoare (poporul german, poporul francez); altele nici nu primesc de la altele, nici nu progreseaza prin ele insele. Si unele, si altele daca fac unele imprumuturi aceste imprumuturi le raman ncasimilate interior, ca o anexa exterioara. Dar si cele care realizeaza progrese uimitoare prin ele insele raman intr-o anumita simplitate in progresul lor, pentru ca raman, paradoxal, inchise pe linia progresiva a spiritului lor exclusiv.

 

Poporul roman e complex la inceput, si realizand progresul prin contactul cu alte popoare, prin imprumutarea unora din realizarile altor popoare, sporeste in complexitatea sa, care e prin aceasta mereu originala insa, in acelasi timp, de o largime universala, familiara, de aceea, tuturor popoarelor. Caci potentele spiritului romanesc dezvoltate prin contactul cu multe popoare coincid, in sinteza lor unitara, cu potentele celorlalte popoare la un loc, asemenea spectrului solar cu toate culorile. Dar spiritul romanesc are, in plus, fata de valentele celorlalte popoare la un loc, forta de sinteza echilibrata a lor.

 

Parintele Dumitru Staniloae

02 Mai 2012

Vizualizari: 4609

Voteaza:

Ospitalitatea, raporturile cu strainii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE