Pana cand suntem datori a asculta de parintii nostri?

Pana cand suntem datori a asculta de parintii nostri? Mareste imaginea.

Relaţia cu părinţii noştri după trup este una cu totul specială. Prin ei, din carnea şi din sângele lor, Dumnezeu ne-a dăruit viaţă şi ne-a adus pe pământ. Dumnezeu Însuşi se numeşte cu numele de Tată. Paternitatea divină merge până într-acolo încât covârşeşte pe cea biologică: "Şi tată al vostru să nu numiţi pe pământ, că Tatăl vostru unul este, Cel din ceruri" (Matei 23, 9). Acesta nu este un îndemn la a ne lepăda, a ne rupe cu totul de tată sau de mamă. Chiar şi cuvântul spus după crearea femeii, întărit apoi de Hristos Domnul (Cf. Matei 19, 5 şi Marcu 10, 7), cum că "va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup" (Facerea 2, 24), nu e o instigare la ruperea relaţiilor cu părinţii, ci o evocare a unităţii la care sunt chemaţi bărbatul şi femeia (o unire pe care numai Dumnezeu o poate pecetlui, bineînţeles). O dovadă e că între poruncile Decalogului se află şi aceasta, cea de a cincea: "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie" (Ieşirea 10, 12). Mai mult, în perioada veterotestamentară, celor vinovaţi de grave încălcări ale acestei porunci li se aplica pedeapsa capitală: "Cel ce va bate pe tată sau pe mamă să fie omorât" (Ieşirea 21, 15); "Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, acela să fie omorât" (Ieşirea 21, 17).

În Noul Testament, întâlnim afirmaţii ale Mântuitorului care ar putea sminti pe un cititor mai superficial sau neiniţiat în viaţa creştină. Există pasaje de genul: "Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui" (Matei 10, 34-36); "Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă (...) nu poate să fie ucenicul Meu" (Luca 14, 26). Ele nu contrazic porunca de a cinsti pe părinţi, pe care Hristos o reiterează în predicile sale. Aici aflăm o primă limită a supunerii sau a respectului datorat celor ce ne-au născut şi crescut. Orice credincios este dator a asculta mai mult de Dumnezeu, decât de oameni (Cf. Faptele Apostolilor 5, 29). Cu alte cuvinte, nu putem invoca dragostea pentru părinţi, pentru a nu asculta de Dumnezeu sau pentru a face păcatele la care ne-ar îndemna aceştia. Cu cât ne apropiem mai mult de Domnul, cu atât se rupe acea legătură naturală pe care o aveam cu ei. Dar această "rupere" ne ajută să construim o legătură nouă cu ai noştri, în duhul şi în libertatea lui Dumnezeu. E ca atunci când moare omul şi sufletul se desprinde cu greu de trup, pentru că între ele există o legătură firească, naturală. Nefirească este moartea, adică separarea lor. Însă este necesară această separare temporară pentru ca reunirea lor să se facă apoi sub auspiciile nemuririi, în veşnicie. Aşa este şi cu relaţiile de familie: "Nu este nici unul care a lăsat casă, sau femeie, sau fraţi, sau părinţi, sau copii, pentru Împărăţia lui Dumnezeu, şi să nu ia cu mult mai mult în vremea aceasta, iar în veacul ce va să vină, viaţă veşnică" (Luca 18, 29-30).

Mai există o limită a ascultării de părinţi, dincolo de cea evaluată din perspectiva relaţiei cu Dumnezeu. Odată ajuns la maturitate, pe "picioarele sale", cum se mai spune, şi mai ales dacă se căsătoreşte, omul nu mai este dator a asculta de părinţii săi aşa cum o făcea la 5 sau la 15 ani. Adică el datorează, în continuare tot respectul şi cinstea cuvenite părinţilor. Dar copiii adulţi pot impune limite, fără ca acestea să constituie încălcări ale poruncii divine. Spre exemplu, putem lua decizii cu privire la profesie, la modul în care ne creştem copiii, la orice alte alegeri pe care le avem de făcut în viaţă. Dacă părinţii ne dau un sfat, îi ascultăm, dar întotdeauna trebuie să rămână la latitudinea noastră decizia finală. Mai ales când este vorba de lucruri ce privesc viaţa noastră de familie. De altfel, este recomandabil ca părinţii să evite, pe cât posibil, a interveni în viaţa de familie a copiilor lor căsătoriţi şi să ia aminte la cuvintele ce se rostesc la slujba cununiei, anume că "rugăciunile părinţilor întăresc temeliile caselor copiilor". Rugăciunile sunt esenţiale, sfaturile sunt opţionale şi trebuie oferite mai ales atunci când o cer copiii în mod expres.

Unii părinţi au tendinţa de a şantaja emoţional pe copiii lor ajunşi la vârsta maturităţii, solicitând o atenţie exagerată şi dreptul de a interveni în deciziile personale ale acestora. Acest lucru nu este sănătos şi părinţilor trebuie să li se explice, cu pace şi în duh de rugăciune, că există anumite limite în relaţie. Sigur, nu trebuie să se treacă în extrema cealaltă, neglijând pe părinţi. Mântuitorul atrage atenţia asupra acestui aspect unora dintre fariseii timpului său: "Căci Moise a zis: «Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta», şi «cel ce va grăi de rău pe tatăl său, sau pe mama sa, cu moarte să se sfârşească». Voi însă ziceţi: Dacă un om va spune tatălui sau mamei: Corban! adică: Cu ce te-aş fi putut ajuta este dăruit lui Dumnezeu, nu-l mai lăsaţi să facă nimic pentru tatăl său sau pentru mama sa. Şi astfel desfiinţaţi cuvântul lui Dumnezeu cu datina voastră pe care singuri aţi dat-o" (Marcu 7, 10-13). Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu poate fi invocat ca pretext al neimplicării sau neajutorării. Porunca de a-L iubi pe El nu poate fi împlinită decât prin iubirea concretă a aproapelui nostru, mai ales a celor din familie. Iar Sfântul Apostol Pavel ne arată că orice casnic al nostru are dreptul, cu prioritate, la a primi ajutor de la noi: "Dacă vreo văduvă are copii sau nepoţi, aceştia să se înveţe să cinstească mai întâi casa lor şi să dea răsplătire părinţilor, pentru că lucrul acesta este bun şi primit înaintea lui Dumnezeu" (I Timotei 5, 4).

Ca şi alte aspecte ale vieţii creştine, şi ascultarea faţă de părinţi trebuie tratată cu mult discernământ. Ea nu trebuie să fie nici absolută, nici relativizată, adaptată slăbiciunilor sau patimilor noastre. Reperul absolut este Dumnezeu, iar ghid ne este iubirea practică. Libertatea joacă, de asemenea, un rol important în relaţia cu mama sau cu tatăl biologic. Părinţii nu dau naştere şi cresc copii pentru ca aceştia, la maturitate, să le împlinească visele sau să le suplinească vreo lipsă. Aceasta este o pretenţie absurdă. Copiii sunt crescuţi pentru ca, la un moment dat, să se poată desprinde de părinţi şi să-şi asume în chip liber relaţia lor cu Dumnezeu şi cu întreaga lume. Bucuria părinţilor trebuie să fie mare atunci când văd cum copiii se "rup" de ei şi îşi asumă în chip liber şi în întregime statutul de fii sau fiice ale lui Dumnezeu. Dar această bucurie nu o pot avea decât acei părinţi care învaţă ei înşişi să (re)devină copii ai singurului Tată, Cel din ceruri.

pr. Constantin Sturzu
Sursa: doxologia.ro

 

Despre autor

pr. Constantin Sturzu pr. Constantin Sturzu

Senior editor
152 articole postate
Publica din 25 Iunie 2013

16 August 2016

Vizualizari: 1148

Voteaza:

Pana cand suntem datori a asculta de parintii nostri? 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE