Parohia - spital duhovnicesc

Parohia - spital duhovnicesc Mareste imaginea.

Parohia - spital duhovnicesc

Parohia este constituita pentru indumnezeirea membrilor ei

Ce obiectiv are insa viata parohiei in acord cu traditia ortodoxa? Constituirea parohiei si a intregii vieti bisericesti se face cu un singur scop, unic si invariabil: indumnezeirea [theosis] membrilor ei. Acest scop trebuie sa ramana neschimbabil de-a lungul veacurilor. Schimbarea eventuala a scopului inseamna automat alienarea parohiei si decaderea ei intr-o grupare lumeasca (asociatie, corporatie etc), astfel incat ea isi pierde caracterul de Biserica. Ne grabim, desigur, sa afirmam ca in Ortodoxie aceasta instrainare a parohiei nu e cu putinta, chiar si daca s-ar gasi clerici care privesc comunitatea parohiala in chip lumesc si activeaza in afara traditiei ortodoxe. Ei stau insa in traditia ortodoxa daca raman parintii, duhovnicii si invatatorii credinciosilor, iar cuvantul lor se aude din cartile liturgice, imne si cateheze. O hrana zilnica a celor care participa la cultul parohiei (iar acest lucru apare mai limpede intr-o manastire) este cuvantul parintesc oferit ca rugaciune si imn de adorare. Numai daca va tacea cuvantul scripturistic (profetic si apostolic) si patristic, numai atunci exista pericolul sa dispara orientarea corecta si scopul vietii bisericesti. Mai exact, atunci cand se deschide calea interpretarilor individuale si a marginalizarii cuvantului sfintilor si astfel pleroma credinciosilor e indrumata spre protestantism.

Falsificarea esentiala a crestinismului, care ii alieneaza in chip desavarsit fiinta, este considerarea lui ca o ideologie crestina, pe care credinciosul e chemat sa o accepte ca sa-si modeleze viata in conformitate cu ea. In acest caz cineva "invata" crestinismul asa cum invata geografia si istoria. Crestinismul este insa o "invatatura [mathema]" dar in acelasi timp si o "patimire [pathema]". El se ofera ca viata, ca integrarea intr-un mod de existenta "nou", revelat, in viata pe care a introdus-o in istorie Cuvantul intrupat al lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos. Credinciosul e chemat sa ajunga pe un anumit drum in punctul in care sa fie in stare sa-si aplice lui insusi marturisirea Apostolului Pavel: "Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine" (Ga 2, 20). Pentru Apostol, acest cuvant nu e metaforic sau simbolic, ci exprima o realitate empirica. Este "formarea" lui Hristos in el (cf.: "ca Hristos sa se formeze, sa ia chip in mine", Ga 14,19), ca omul sa devina Hristos Dumnezeu-om "dupa har". Aceasta este indumnezeirea si ea se identifica cu mantuirea.

Angajarea in acest proces echivaleaza cu o tamaduire, cu vindecarea existentei umane. Inima trebuie sa se curateasca (elibereze) de patimi ca sa poata fi luminata de Duhul Sfant. Fiindca numai prin luminarea Duhului Sfant poate cineva, cu harul lui Dumnezeu, sa ajunga la indumnezeire, adica la desavarsirea existentei lui in Slava necreata sau in imparatia (Lumina) Sfintei Treimi. In lumina Sfintei Treimi omul este predestinat sa traiasca in vesnicie. Aceasta este "predestinarea" omului (cf. Rm 8, 29). Caci fiind in aceasta Lumina, este cu adevarat om si confrate, adica fratele confratilor lui in umanitate. Daca omul nu se uneste astfel cu Dumnezeu, umplandu-se de harul dumnezeiesc necreat, nu poate sa-i iubeasca cu adevarat (dezinteresat) pe toti semenii lui confrati in umanitate si sa creeze impreuna cu ei o comunitate autentica si curata.

Intrucat in fiinta ei mantuirea este o vindecare [therapeia], ea cere o conduita terapeutica corespunzatoare. Si aceasta e asceza, lupta pentru tinerea poruncilor lui Dumnezeu asa cum au fost ele formulate in Sfanta Scriptura si in Traditia Bisericii. Poruncile dumnezeiesti nu sunt altceva decat "retete" in lupta vindecarii noastre. Dar nu ele sunt vindecarea. Vindecarea e restaurarea sanatatii noastre duhovnicesti: inserarea existentei noastre in harul dumnezeiesc, in Lumina necreata a lui Dumnezeu.

Ca orice vindecare insa, asa si cea oferita de Biserica, cere o introducere intr-un cadru de viata corespunzator, intr-un climat special care face vindecarea cu putinta si sigura. Locul spitalului de vindecare trupeasca il ia aici Biserica - Parohia, ca "spital duhovnicesc" [iatreion pneu-matikon], loc de vindecare si restabilire a omului intreg. Credinciosul trebuie sa fie introdus intr-o viata si comunitate noua, straina de viata lumii care ignora nu numai vindecarea, dar si metoda de realizare a ei. In paralel, credinciosul trebuie sa invete sa traiasca in noua viata, parasind viata lumii. Toate acestea sunt astazi, din nefericire, foarte greu de inteles fiindca cei care ne numim crestini suntem incurcati cu lumea, iar viata noastra nu difera in esenta de viata necrestinilor decat numai in unele elemente de "religiozitate" pe care le ofera. Daca vrem insa sa intelegem ce anume inseamna incadrarea in viata lui Hristos putem sa ne refugiem intr-o manastire (ortodoxa) si in alcatuirea vietii lor. Monahul de proba este, pastrand analogiile, ca-tehumenul Bisericii vechi. Din lupta lui de a se integra in viata monahala putem intelege ce anume insemna in primele veacuri integrarea in Biserica. in ortodoxia din secolul IV, manastirea ramane continuarea parohiei autentice, fiindca ea reprezinta o comunitate independenta si nein-fluentata de lume, in care isi gaseste aplicare cuvantul "pe noi insine si unii pe altii si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam". Toata viata are drept centru pe Hristos si se transforma harismatic in rugaciune, multumire, doxologie.

Integrarea totala a omului in trupul lui Hristos

Ca un cadru de viata si independenta fata de societatea lumeasca, parohia apare deja in Faptele Apostolilor dupa Cincizecime (2,42; 4, 37 etc). Aici se manifesta comuniunea trupului lui Hristos in lume ca "un Domn, o credinta", o comunitate. Mai intai in persoana Apostolilor, crestinilor li s-a trasat o cale pe care trebuie sa o urmeze credinciosii din toate veacurile: "lepadarea" (apotaxis) integrala de lume si "unirea" (syntaxis) lor cu Hristos, cum se marturiseste in randuiala Botezului. De la inceput Biserica s-a manifestat astfel ca al "treilea neam", ca o comunitate straina si in lumea iudaica si in cea pagana (idolatra), o marime existand de sine si independenta, ca "o creatie noua", ca o existenta renascuta.

In aceasta comunitate e primita intreaga viata a omului ("si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam..."), atat cea spirituala, cat si cea trupeasca, materiala. Hristos ia asupra Sa si primeste in trupul Lui omul intreg, ca o unitate si totalitate psihosomatica. Nu-l fragmenteaza, nu-l taie in bucati. Cum spune Sfantul Grigorie Teologul: "intreg m-a luat pe mine intreg si s-a unit intreg cu un intreg, ca sa daruiasca mantuirea la un intreg" (PG 37,181-184). De aceea, si diaconia Bisericii oferita omului intreg e o diaconie "duhovniceasca", dar si "materiala, trupeasca". Omul intreg are nevoie sa fie mantuit, sa fie eliberat de pacat, de boala firii lui, si sa fie indumnezeit. Iar aceasta se face prin "increstinarea" vietii lui spirituale si sociale, prin integrarea omului in harul lui Dumnezeu. Se dovedeste insa astfel ca o conceptie potrivit careia e posibil ca spiritual (psihic) omul sa fie hranit de Hristos, dar trupeste si social sa ramana inchis in ateismul sistemelor socio-politice (asa cum e modelata viata noastra) este cu desavarsire de neconceput din punct de vedere ortodox. Viata in care invatam sa traim e una artificiala si falsificata si de aceea nu poate fi numita crestina. E o stare ambigua, din care izvoraste toata nenorocirea noastra, in orice latura a vietii noastre individuale si sociale. Chiar si nenorocirea organismului "bisericesc", in dimensiunea lui umana, intrucat parohiile noastre se amesteca cu lumea, copiaza metodele ei si aplica solutiile ei.

Dar integrarea totala a omului in trupul lui Hristos nu depinde doar de decizia si vointa umana. Ea are anumite premise fundamentale si inviolabile. Nu e ceva analog cu integrarea intr-o colectivitate sau corporatie, unde e suficienta completarea unor formulare tipizate si implinirea si respectarea unor conventii. Participarea la viata in Hristos nu se poate sprijini pe activitati si practici exterioare. Se cer actiuni launtrice omului, cum vedem in Noul Testament si in Biserica veche. Din Noul Testament, in interpretarea lui patristica, aflam cum anume s-a facut in primele veacuri "initierea" (catehizarea introductiva) a celor care veneau la Biserica. in prima zi candidatul era numit "crestin" (cf. canonul 8 al Sinodului II Ecumenic), desi in calitate de catehumen nu putea participa la viata sacramentala interioara a Bisericii. Astazi, cand s-a impus Botezul pruncilor, identitatea crestina si dreptul ca posesorul ei sa ia parte la dumnezeiasca impartasanie e privit ca ceva de la sine inteles, chiar daca dupa Botez acesta s-a indepartat cu desavarsire de viata in Hristos si in el dumnezeiasca Euharistie se schimba din viata in moarte si din mantuire in iad. Dupa ce a strabatut etapa curatirii inimii lui de patimi cu ajutorul catehetului-batranului lui (cum se face astazi in manastiri), credinciosul botezat poate primi in inima lui luminarea Duhului Sfant, "botezul Duhului" (FA 1, 5). Botezul pruncilor nu era necunoscut nici in Biserica veche, dar el era aplicat numai in familiile crestine traitoare, in care existau conditiile ca pruncul botezat si copilul sa continue viata in Hristos pe langa batranul-duhovnicul lor.

De neinteles pentru multi sunt astazi si exorcismele care se citesc la "cateheza" ce preceda randuiala Botezului. Prin tipizarea pe care au primit-o, "cateheza" si Botezul s-au unit intr-o singura randuiala, iar exorcismele sunt ascultate ca niste cuvinte magice de cei prezenti, parinti si nasi, mai ales cand nu sunt decat "crestini ca identitate". Putini pot sa inteleaga sensul real si ratiunea existentei lor in aceasta randuiala. "Exorcismele" erau insa o rugaciune zilnica in lupta catehumenului de a invata sa se impotriveasca si sa biruie metodele diavolului pe langa catehetul-duhovnicul sau. Aceasta lupta se facea cu ajutorul primelor trei Evanghelii, asa-numitele Evanghelii sinoptice (Matei, Marcu si Luca) care au ca tema fundamentala vindecarile taumatur-gice ale demonizatilor de catre Domnul. Evanghelia dupa Ioan, evanghelie duhovniceasca, era predata neofitilor dupa Botez. De aceea, pana astazi, in practica noastra liturgica incepand de la Pasti in cultul nostru se citeste Evanghelia dupa Ioan (intrucat catehumenii se botezau indeosebi in noaptea de Pasti). Astfel, "catehumenii isi curateau inima cu cateheza si in principal cu exorcismele, dupa care prin Sfantul Botez si cu Mirungere descopereau centrul sufletului, mintea, si de aceea toti cati se apropiau de Botez sa numeau luminati... iar dupa aceea paseau spre Sfantul Altar si se impartaseau cu Trupul si Sangele lui Hristos" (mitropolitul Ierotheos al Navpaktei). Itinerarul credinciosului are etape clare, care in limbajul traditiei se numesc purificare - luminare - indumnezeire [katharsis - photismos - theosis], si pe care fiecare credincios este chemat sa le parcurga. In aceasta lucrare se concentreaza misiunea si existenta parohiei.

Necesitatea parintelui duhovnicesc

Din toate acestea se intelege de ce in viata Bisericii locale-a parohiei - are o importanta fundamentala parintele duhovnicesc, "batranul" harismatic cum a fost numit mai tarziu, si care in afara manastirii coincide cu parohul sau parintele comunitatii parohiale. In jurul parintelui duhovnicesc se aduna copiii sai duhovnicesti. Parohia e o familie mare - o comunitate care are drept centru biserica, asa cum manastirea are drept centru biserica ei centrala ("catoliconul", "soborul"). Desigur, in Biserica exista (in manastirile de femei) si maici duhovnicesti care au primit si ele propria misiune: renasterea in Hristos de care vorbea Domnul in noapte cu ucenicul Sau Nicodim (In 3). Parintele duhovnicesc nu este un simplu invatator-pedagog, ci cel care il naste pe om "in Hristos", cum spune parintele duhovnicesc al multora in epoca lui, Apostolul Pavel: "Caci chiar daca ati avea mii de pedagogi in Hristos, dar nu aveti multi parinti; caci eu v-am nascut prin Evanghelie in Iisus Hristos" (1 Co 4,15). E vorba de o renastere spirituala printr-o metoda terapeutica (Evanghelia) pe care a dat-o lumii Hristos, metoda cunoscuta deja in Vechiul Testament si aplicata de sfintii acestuia.

"Duhovnicesc" in limbajul Bisericii nu e, prin urmare, cel care cultiva intelectul, intelectualul in sensul lumii, ci in sensul lui Dumnezeu: cel care il are pe Duhul Sfant, care s-a facut "templu al Duhului Sfant", purtator de Duh. De aceea, si in textele imnografice ale cultului nostru sfintii sunt numiti foarte des "intelepti". Pentru ca sunt posesori ai intelepciunii dumnezeiesti "de sus". "Duhovnicesti" deci sunt cei indumnezeiti, sfintii. De aceea, in Ortodoxie nu sunt recunoscuti ca sfinti, pur si simplu marii dascali si scriitori importanti, chiar daca acestia sunt cunoscuti drept crestini evlaviosi, ci cei care au ajuns la luminarea Duhului Sfant si au dat semne palpabile ale indum-nezeirii lor (harisme, minuni, buna mireasma sau moaste nestricacioase etc). O biserica ortodoxa este "zugravita cu sfinti", supraincarcata de chipuri ale sfintilor sau cu scene din viata lor pentru ca sa existe o amintire permanenta, fiindca scopul fiecarui credincios e sa-si urmeze propriul drum impreuna cu sfintii, iar parohia sa fie un permanent "atelier de sfintenie" si un "spital duhovnicesc".

Integrarea in viata duhovniceasca, integrare care conduce la curatire si la luminarea Duhului Sfant e tema fundamentala si principala a vietii credinciosilor in parohie. Fiindca viata duhovniceasca, ca viata in Duhul Sfant, este premisa de baza si a comunitatii autentice pentru functionarea parohiei ca o comunitate si comuniune. Virtutile comunitare nu sunt o realizare individuala a vointei omului ci roada Duhului Sfant (Ga 5,22: "Caci roada Duhului Sfant este dragostea, bucuria, pacea, indelunga rabdare, bunatatea, facerea de bine, credinta, blandetea, infranarea, curatia"). Unde nu exista Duhul Sfant, nu poate exista roada Lui. Cand ajunge la luminarea Duhului Sfant, credinciosul dobandeste iubirea dezinteresata si se poate integra corect in comunitatea fratilor lui dand toate si necerand niciodata nimic pentru sine insusi (fiindca iubirea treimica nu "cauta ale sale"; 1 Co 13,5). De aceea, fara neagoniseala desavarsita, adica fara renuntarea de bunavoie la orice revendicare, nu poate sa se realizeze proprietatea comuna, comuniunea frateasca, cum scria la sfarsitul secolului I Didahia Apostolilor: "Sa faci parte din toate fratelui tau si sa nu zici ca sunt ale tale. Caci daca suntem partasi in cele nemuritoare, cu atat mai mult in cele muritoare" (4, 8).

Credinciosul se integreaza in viata parohiei ca sa se vindece de boala inimii lui, reorientand-o si facandu-se "templu"- salas al Duhului Sfant. Medic in acest proces terapeutic este parintele duhovnicesc, clericul. Aici se arata ce delicata tema e Preotia. Clericul e inteles astazi drept celebrant sau lucrator social si se nesocoteste opera lui principala, care este cea terapeutica. Aceasta insa presupune vindecarea vindecatorului insusi, dupa cum zice Domnul: "Doctore, vindeca-te pe tine insuti" (Lc 4, 23). Medicul nu vindeca simplu cu rugaciuni, asa cum chirurgul nu vindeca citind bolnavului texte medicale, ci prin operatie, printr-o interventie medicala. Clericul vindecat vindeca prin aceea ca ii invata pe fiii lui duhovnicesti modul vindecarii si devine "indrumator" si "catehet" al lor in baza experientelor lui. Parohia care nu invata modul vindecarii, ci se ocupa cu alte lucruri si scopuri, nu poate sa mantuiasca, sa calauzeasca la indumnezeire si nu-si are, ortodox vorbind, o ratiune a existentei ei. in acest punct sta toata problema parohiilor noastre. Daca sunt asezaminte de vindecare (terapie) a credinciosilor sau se ocupa doar cu slujbele religioase sau cu opere de pietate, actiuni de binefacere, in timp ce inima omului ramane neatinsa si nevindecata de patimi si de rele. De aceea Sfantul Grigorie Teologul da o atat de mare importanta pastorului vindecat care poate sa devina calauza a altora in vindecare, asa cum o spune in celebrele lui cuvinte: "Trebuie sa fie mai intai curat si apoi sa curete; sa fie inteleptit si apoi sa intelepteasca; sa devina lumina si apoi sa lumineze; sa se apropie de Dumnezeu si apoi sa-i aduca si pe altii; sa fie sfintit si apoi sa sfinteasca; sa conduca cu mainile si sa sfatuiasca cu pricepere".

Privind parohia drept centru de vindecare a credinciosilor din prisma misiunii ei apostolice, intelegem practica Bisericii vechi in ce priveste alegerea clericilor. in primele veacuri deveneau clerici pnevmatoforii, cati puteau sa vindece si nu pur si simplu oamenii "morali" sau "educati", caci nu trebuie sa uitam ca si ereticii - ca Arie - erau pe din afara oameni morali si ireprosabili; nu erau insa pnevmatofori. Un ortodox, de altfel, nu este omul "moral" si neeretic in cuvinte, ci cel care are salasluit in inima lui pe Duhul Sfant, cel indumnezeit. Acesta traieste si umbla in adevarul luminii dumnezeiesti si poate sa teologhiseasca, sa arate adevarul dumnezeiesc. Asa erau Sfintii Parinti. Exista insa, din nefericire, o tendinta de suprafata, cel putin, ca multi clerici sa ne socotim urmasi ai Sfintilor Parinti pur si simplu in virtutea hirotoniei noastre, iar nu din cauza starii inimilor noastre, adica a luminarii noastre. Urmasi ai Sfintilor Parinti sunt cei care au primit ei insisi vindecarea Duhului Sfant si care pot, cu harul lui Dumnezeu, sa-i vindece si pe altii. In felul acesta trebuie inteleasa si succesiunea apostolica, care nu se sprijina pur si simplu pe continuitatea neintrerupta a practicii hirotoniei, ci si pe continuitatea neintrerupta a integrarii in aceeasi spiritualitate, in spiritualitatea Apostolilor si Parintilor din toate veacurile. Aceasta viziune a succesiunii apostolice, in afara oricarui sens scolastic, va putea ajuta la constientizarea si abordarea multor probleme ale dialogului intererestin contemporan.

Hirotonia nu lumineaza in chip magic, ci presupune curatirea inimii si luminarea Duhului Sfant. Clericul necuratit si neluminat este un hamal, nu un purtator al harului. Si Dumnezeu "lucreaza si prin cei nevrednici". ("Dumnezeu nu-i hirotoneste pe toti dar lucreaza prin toti", cum ne linisteste Sfantul Ioan Gura de Aur.) Insa cei necuratiti nu pot sa vindece si se multumesc sa-si justifice prezenta in parohie prin preocuparea cu actiunile sociale. De aceea ar fi bine sa nu se acopere "parohiile vacante" (o expresie peiorativa preluata din mentalitatea seculara), atunci cand nu se gasesc daca nu oameni "duhovnicesti" in sensul Bisericii vechi (lucru foarte rar astazi), macar oameni de pocainta, de smerenie si de rugaciune, bogati in experiente manastiresti. De altfel, clericul care n-are un "batran" si o relatie vie cu manastirea, prototipul parohiei din lume, nu poate pastori parohia in duhul traditiei. Lacunele in spiritualitate se vindeca numai prin tintuirea in smerenie si supunerea clericului fata de cuvantul si fapta Sfintilor Parinti. Daca ii lasa pe Sfintii Parinti sa fie calauze in slujirea lui, atunci si lucrarea lui va avea un caracter patristic, adica bisericesc.

Clericul nu poate sa devina terapeut (vindecator) al patimilor altora, fara sa fie "teolog", adica fara sa aiba experiente spirituale sporite. Fara sa detina el insusi metodele luptei duhovnicesti nu poate sa aiba o cunoastere personala a lui Dumnezeu. in traditia Ortodoxiei, o conditie de baza pentru hirotonie nu sunt cunostintele si instruirea scolara, ci invatarea in scoala ascezei si pocaintei care e autentica scoala de teologie a Ortodoxiei, cea care-i arata adevarati teologi, adica parinti si maici in Hristos. Cum din secolele II-III numarul episcopilor s-a restrans, fiindca nu se mai gaseau profeti "indumnezeiti" (cf. 1 Co 12, 28) pentru toate parohiile (enoriile), "ca sa nu se micsoreze numele si autoritatea episcopului" (cf. canonul 6 al Sinodului din Sardica), Sinodul V Ecumenic (canonul 12) a stabilit (nu necasatoria, ci) fecioria episcopilor, adica provenienta lor isihasta, cum talcuieste Sfantul Nicodim Aghioritul: Sinodul "impiedica prin canon ecumenic ca arhiereii sa aiba femei", caci "fiind treapta desavarsita si mai presus de toate celelalte trepte bisericesti, arhiereii trebuie sa fie si desavarsiti in virtute si mai cu seama in feciorie si curatie".

Gheorghios D. Metallinos

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 2822

Voteaza:

Parohia - spital duhovnicesc 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE