Patimirile Cuvantului

Patimirile Cuvantului Mareste imaginea.

Două dintre subiectele de pe agenda publică cred că merită abordate săptămâna aceasta: oportunitatea predării religiei în şcoli şi necesitatea unei Case de Ajutor Reciproc (CAR) a clericilor şi mirenilor. Primul dintre ele este repus pe tapet de un candidat la cea mai înaltă funcţie în statul român, cea de preşedinte. După ce a afirmat că nu este oportună prezenţa religiei între materiile predate în învăţământul public, dna Monica Macovei a venit şi cu alternativa: să se predea istoria religiilor, iar, ulterior, copilul să-şi "aleagă singur religia". Nu e aici spaţiul necesar spre a aduce în discuţie toate argumentele de ordin spiritual, moral, psihologic, pedagogic sau de natură legală ce pot fi invocate în sprijinul orei de religie. Se pot lesne găsi texte ale unor specialişti incontestabili în domeniile amintite (cum este, spre exemplu, la Iaşi, cunoscutul profesor universitar Constantin Cucoş, cu valoroase contribuţii în domeniul educaţiei religioase).

Eu am să punctez doar un aspect, de data aceasta din perspectiva absolventului de Filosofie. Am avut şansa de a studia, la facultatea deschisă "iubitorilor de înţelepciune", inclusiv istoria şi filosofia religiilor. Încât ştiu bine că este o iluzie a crede că, studiind o astfel de "materie" te poţi alege cu altceva decât cu o serie de informaţii la nivelul culturii generale. Nu ai cum să pricepi, cu adevărat, ceva din budism, cu toate scindările sale de-a lungul timpului, sau din conceptele sale cheie, precum atman sau karma. Asta ca să dau un exemplu mai exotic. Un exemplu mai apropiat de noi, geografic vorbind, islamul, rămâne şi el, de asemenea, o enigmă, chiar şi pentru un student sârguincios. Spre exemplu, jihad este un termen care, în conştiinţa publică de la noi, are o conotaţie războinică. Or, în islam, el face trimitere la străduinţa musulmanilor de a urma preceptelor religiei lor, denotă un proces continuu de edificare spirituală, cu efecte mai ales interioare, dar şi în societatea în care trăiesc. Faptul că ai acces la astfel de clarificări la nivel teoretic, nu te îndreptăţeşte să crezi că ştii, realmente, ce denotă o anume învăţătură sau un concept dintr-o religie. Încât este o iluzie să crezi că poţi oferi copiilor cunoştinţe de cultură generală despre diferitele religii şi că, astfel, le oferi posibilitatea reală de a alege, la maturitate, una dintre ele (sau nici una).

Cu ora de religie este altceva. Faptul că este predată de o persoană acreditată de un cult religios anume (pentru că nu este vorba doar despre religia ortodoxă, toate cultele au acest drept), nu reprezintă o nedorită ingerinţă în actul educaţional, ci constituie o garanţie că ora este susţinută de cineva care trăieşte ceea ce învaţă. Un profesor de istoria religiilor nu poate fi decât un simplu "furnizor" de informaţii, azi accesibile printr-o simplă căutare pe internet. E de la sine înţeles că nu poate exista un profesor care să fi "trecut" prin toate religiile. Pe când cel ce predă religia are o competenţă certificată de cultul respectiv şi este îndreptăţit să vorbească despre valori şi principii care sunt parte din propria-i viaţă religioasă. În plus, pentru un copil care încă nu-şi cunoaşte bine propria-i credinţă (sau a familiei din care face parte, mai exact), este extrem de derutant să se deschidă către atâtea credinţe câte au fost şi sunt pe faţa pământului. E ca şi cum am decide că un copil orfan trebuie să fie adoptat de mai multe familii şi crescut pe rând de fiecare, pentru ca, la maturitate, să aleagă din care familie doreşte să facă parte. Sau, revenind în spaţiul disciplinelor şcolare şi preluând o propunere a unui prieten de FB, Florin Pavel, e ca şi cum "am scoate matematica din şcoli deoarece lezează sentimentele celor care nu ştiu să socotească şi am înlocui-o cu istoria matematicii. Când copilul va creşte destul de mare şi va avea discernământ, va alege singur între profilul uman şi real". Sigur, propunerea pare o glumă amară, dar asta rezultă dacă suntem consecvenţi şi aplicăm şi la alte discipline principiul care în stă în spatele formulei "istoria religiilor, nu religie".

Cei ce militează pentru predarea în şcoală a istoriei religiilor, nu a religiei, voit sau nu, marşează pe ideea îndopării copilului cu informaţie (al cărui folos este discutabil) în loc a-i lăsa acestui copil şansa de a primi, şi în continuare, o educaţie bazată pe relaţia cu Dumnezeu. Un filosof al Greciei antice, Plutarh, avea o remarcă extrem de actuală: "mintea nu este un vas care trebuie umplut, ci un foc care trebuie aprins". Să nu uităm acest lucru atunci când tot punem presiune asupra copiilor noştri şi ne iluzionăm că a şti este suficient pentru a alege cum să trăieşti.

Nici să te ajuţi reciproc nu mai poţi.
Dacă în acest caz avem, aşadar, de a face cu ispita excesului de informare, sunt şi situaţii în care societatea este vulnerabilă la multa dezinformare. Aproape că nu este perioadă de timp în care Biserica să nu fie atacată pe ideea că este un soi de afacere. Şi nu una oarecare, ci una care aduce "câştiguri fabuloase". Aşa îmi explic cât de uşor au fost păcăliţi (sau au ales să se păcălească) jurnaliştii care au vehiculat, zilele acestea, informaţia că s-a înfiinţat, în Arhiepiscopia Iaşilor, o Casă de Ajutor Reciproc (CAR). Adică - în traducerea acestora - de fapt o adevărată bancă bună de momit credincioşii cu doar 6% dobândă.

Am să reiau, mai întâi, o serie de elemente care clarifică subiectul în cauză. Mai întâi, că ştirea respectivă datează de la începutul lui 2011, chiar dacă cei care au preluat-o o dau ca fiind de strictă actualitate. Dacă ar fi căutat pe internet, nu ar fi fost nevoie decât de câteva minute pentru ca un jurnalist de bună credinţă să afle că respectivul CAR are deja mai bine de trei ani de funcţionare. Apoi ar fi aflat, din comunicatele de presă ale Arhiepiscopiei Iaşilor din 14 februarie 2011 şi din data de 7 martie a aceluiaşi an, că această Casă de Ajutor Reciproc a Clericilor şi Mirenilor I.F.N. Iaşi este o asociaţie non-profit, cu statut juridic propriu, fiind o instituţie financiară non-bancară, creată în sprijinul acelor persoane care funcţionează ca angajaţi în una dintre unităţile de cult de pe aria Eparhiei Iaşilor, inclusiv a celor care activează în cadrul şcolilor teologice, precum şi a rudelor de până la gradul I. Evident, ar fi descoperit (cu uimire, probabil) că asociaţia are un buget propriu de venituri şi cheltuieli şi nu constituie, cum greşit s-a înţeles, o "afacere" a Arhiepiscopiei Iaşilor. De altfel, astfel de iniţiative se regăsesc şi în alte eparhii din Biserica Ortodoxă Română, iar la nivelul Eparhiei Iaşilor ea constituie, de fapt, reluarea unei formule similare de întrajutorare financiară pentru clerici şi mireni care a funcţionat de-a lungul vremii. Mai ales pe fondul crizei economice, o Casă de Ajutor Reciproc (CAR) este şi un mijloc de a veni în sprijinul celor cu salarii mici şi care se confruntă cu dificultăţi materiale, situaţie în care se află şi angajaţi ai Arhiepiscopiei Iaşilor, cum e cazul, mai ales, al preoţilor şi personalului neclerical din zonele rurale mai sărace.

Nu în ultimul rând, jurnalistul care ar fi dorit să se informeze cu adevărat ar fi înţeles din aceste informaţii puse la dispoziţia publicului faptul că nu se poate vorbi despre o dobândă de 6%, ci despre un comision de funcţionare. Această sumă suplimentară pe care o plăteşte, pe lângă ratele lunare, cel ce returnează un credit, și care este calculată procentual, are, aşadar, ca destinaţie exclusivă, acoperirea cheltuielilor cu funcţionarea acestei asociaţii. Dacă, după acoperirea acestor cheltuieli, mai rămâne o sumă necheltuită, rezultată din activitatea Casei de Ajutor Reciproc a Clericilor şi Mirenilor I.F.N. Iaşi, ea va fi împărţită, în conformitate cu prevederile legale, tuturor membrilor cotizanţi, proporţional cu valoarea fondului social al fiecăruia, şi nu va constitui nici într-un caz un venit suplimentar (sau profit!) pentru Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, care nu are dreptul de a primi nici un bănuț de aici.

Dincolo de aceste informaţii "eludate" de presă, este evident că se doreşte cu orice preţ (cu preţul dezinformării, în orice caz) a crea, în conştiinţa publică, pavloviene asocieri între numele Bisericii şi ideea de afacere bănoasă. Cu inconştienţă sau din interes, cei care lucrează în aceste campanii de dezinformare aduc un grav deserviciu societăţii, lovind în ceea ce, dintotdeauna, se constituie în reper autentic şi stâlp de nădejde pentru acest popor urgisit. După cum cei care insistă neobosit pentru a îndopa copilul cu informaţii şi a-l lăsa de izbelişte din punct de vedere spiritual, se fac părtaşi la o mutilare sufletească cu efecte devastatoare asupra viitorului.

Din punct de vedere spiritual, lucrurile sunt simple: pe de o parte este minciuna, mistificarea, pe de cealaltă parte este multa vorbărie, cuvântul rostit în deşert. Şi una, şi alta nu duc decât la eşec. Calea de mijloc este singura viabilă: este cea a Cuvântului. Sf. Ap. şi Evanghelist Ioan punctează, nu fără durere: "Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume. În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit"(Ioan 1, 9-11).

pr. Constantin Sturzu
Sursa: doxologia.ro

.

Despre autor

pr. Constantin Sturzu pr. Constantin Sturzu

Senior editor
152 articole postate
Publica din 25 Iunie 2013

23 Septembrie 2014

Vizualizari: 302

Voteaza:

Patimirile Cuvantului 4.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE