Patriarhatul

Patriarhatul Mareste imaginea.

Patriarhatul

In lucrarile sale de istorie, Engels marcheaza momentul infrangerii istorice a sexului feminin. In trecerea de la matriarhat la patriarhat, de la prea feminin la prea masculin, femeia se gaseste azi, in mod tragic, in afara adevarului sau propriu. Intr-un moment al istoriei, barbatul devine brusc constient de propria-i valoare. Daca femeia naste, barbatul zamisleste, si isi ia responsabilitatea intreaga, fara putinta de a o imparti. Puterea ratiunii sale e mai presus de orice mister, alunga orice obscuritate, inlatura orice notiune oculta de clarobscur si orice actiune magica. Principiul solar al sensului domina principiul teluric, pamantesc, ca si pe cel htonian, subteran. Crestinismul vesteste "moartea lui Pan" si aspira sa elibereze omul in primul rand de influenta gnostica, de puterea cosmica a demonilor si a duhurilor. Pana la emanciparea omului de elementul magic, constiinta Bisericii a limitat orice posibilitate de a cunoaste tainele vietii, a inchis toate caile gnostice. Ea a exorcizat lumea, dar lumea isi ia revansa asupra acestui agnosticism pedagogic in evolutia moderna a stiintei si a tehnicii. In pofida imensei bogatii a gnozei, a gnozei autentice a lui Clement al Alexandriei, a lui Origen, a Sfantului Grigorie de Nyssa sau a Sfantului Maxim, curentul devenit dominant cu nasterea lumii moderne va face din gandirea umana o cunoastere naturala si fatalmente rationalista. Fortele demonice vor actiona sub forma unui principiu mecanic care ucide orice raport de viata intre spirit si fire. Omul se va mecaniza tot mai mult, va deveni un automat, intors spre lumea exterioara pentru a cuceri, a domina si a actiona asupra ei, homofaber, omul masculin, in efortul lui de a rationaliza existenta, se dezradacineaza, isi pierde legaturile cele mai adanci cu cerul si natura, cu femeia ca taina a propriei sale fiinte. Alunecand spre abstractiuni, barbatul vede inchizandu-se inaintea lui dimensiunea adancului. El traseaza caile civilizatiei, largi, clare, masurate, unde locul femeii, pregatit dinainte, e acela al unei fiinte minore. Din instinct de autoaparare si de conservare, barbatul pune in lanturi femeia malefica, ca pe o permanenta amenintare de a-l opri de la lucrarea lui creatoare, de a-l face sa-si piarda libertatea, in aparenta si ocazional, barbatul ii va acorda femeii toate onorurile, dar o va plasa in conditii din care ea sa nu-i mai poata niciodata dauna. Femeia apare brusc supusa puterii supreme, autoritatii indiscutabile a barbatului, stapanul si domnul ei. Bebel va vorbi de femeia devenita roaba. Daca in vremurile cele mai indepartate barbatul era cel care, la casatorie, intra in clanul femeii, acum ea este aceea care se instaleaza sub acoperisul sotului. Este o straina care isi gaseste caminul si se supune puterii maritale indiscutabile. Acest reviriment istoric al autoritatii masculine se exprima cu o mare claritate in mitologie. Zeul ia avans fata de zeita: Magna Mater Deorum e detronata; se vede, in Creta, Minotaurul; in Egipt, in fata lui Isis apare Horus; inaintea Astarteei, Adonis; inaintea Cibelei, Atis; Ra, Zeus si Jupiter domnesc si nu mai cunosc contraponderi feminine egale. In arhitectura si ornamente, simbolul sexual feminin face loc net simbolului masculin.

Intr-o lume profund bulversata si de acum inainte axata pe barbat, in interiorul unor enorme amestecuri de noi tipuri in formare, se contureaza diverse forme. Ele pot fi clasate in functie de locul desemnat valorii feminine. Civilizatiile prometeene masculine degajeaza o enorma forta de distrugere imperialista, se adapa la izvorul mortii: ele tasnesc si se inalta ca niste meteori, dar se epuizeaza repede, se distrug launtric si se sting. E soarta Imperiului Roman: batalii stralucite, legiuni victorioase, o scurta perioada de decadenta, apoi disparitia precipitata. Dimpotriva, marile civilizatii orientale au acordat o inalta pretuire valorii feminine si au o existenta istorica de lunga durata, se adapa la izvorul vietii, pastreaza mai bine acel mysterium tremendum, "infiorarea" in fata sfinteniei si a tainelor vietii.

Exemplul inca recent al Japoniei si al Chinei este foarte simptomatic. Femeia nu avea aici nici un acces la functiile de stat, dar barbatul nu lua nici o hotarare personala sau nationala fara a cere incuviintarea mamei sale. Femeia pastreaza toata bogatia feminitatii ei si joaca imperceptibil rolul imens al adevaratei sale slujiri; aceasta traditie confera un echilibru uman cu totul aparte acestor societati. Daca in Apus femeia moderna e adeseori mai intai femeie si abia in al doilea rand sotie, si daca maternitatea ei nu e decat o consecinta, cateodata chiar indezirabila, dimpotriva, in Indii mai ales, femeia a ramas esentialmente mama si, in aceasta calitate, e o fiinta sfanta, expresie a puritatii si a tandretii. Ce frumusete cat adevar aflam in expresia "Maternitatea este tandretea lui Dumnezeu"! Nu starea conjugala schimba situatia femeii; cata vreme nu e mama, femeia nu ocupa decat un plan secund. Importanta capitala data influentei prenatale obliga fiecare femeie sa se mentina constant in starea de puritate. Hindusii in trecere prin Europa incearca o profunda uimire in fata a ceea ce lor li se pare impudoarea femeii europene masculinizate. Femeile hinduse sunt infinit mai feminine, in sensul elevat al cuvantului. La hindusi isi gaseste aplicatie cuvantul lui Vinet: "Un popor valoreaza cat valoreaza femeile lui". Femeii i-au incredintat hindusii cultura castitatii nationale si a exprimarii ei permanente. Daca femeia reflecta starea mediului sau social, ea il si formeaza prin emanatiile persoanei sale. Ea e simbol al spiritului (si aici hindusii sunt in acord cu intuitiile cele mai profunde ale misticilor crestini) si, fiind adevarata, stie sa impuna adevarul. Madhakor Babaji Musale, in studiul sau Femeia hindusa, spune un cuvant care trebuie sa ne retina atentia: "Somitatile feminine in Indii sunt grandioase pentru ca, mai inainte de orice altceva, sunt femei"; si: "in Indii femeia e iubita pentru spiritul ei". Sotiile si sfintele hinduse se ridica la nivelul spiritual al barbatului pe cale proprie, feminina. In lumea islamica, la inceputuri, o mistica ascetica, sufismul, legata de cenobitii crestini de pe Sinai, inalta iubirea la un impresionant grad de puritate, dandu-i maretia iubirii divine. Poeziile lui Omar Ibn Fariel (sec. XIII) amintesc de Cantarea Cantarilor. In Spania maura, poezia araba se acorda cu cantul trubadurilor.

Cu toate acestea, trebuie sa constatam, pretutindeni, un paradox: situatia inferioara a femeii. S-a produs o teribila sciziune intre femeie ca fiinta umana si valorile feminine ca principiu cultural. O data smulse de la izvorul lor viu, eficacitatea acestor valori a slabit. Abia in 1950 s-a interzis in China poligamia si vinderea femeilor, doua fapte pe cat de atroce pe atat de curente. S-a interzis, de asemenea, casatoria intre copii, iar femeile nu mai pot fi casatorite fara consimtamantul lor. Este tragic pentru constiinta crestina faptul ca unul dintre instrumentele de biruinta a comunismului in Asia a fost tocmai eliberarea femeii. In Vietnam, Liga Femeilor numara doua milioane de membre in 1958. In aceeasi epoca, la marele congres panasiatic, viata femeii a fost descrisa ca o primavara fara flori, o zi fara soare, o albie de rau fara apa. In starea extrema de mizerie, cand nu mai e nimic de pierdut si nimic de sperat, se accepta cu bucurie apa si flori, chiar daca nu dureaza decat o primavara. Marxismul prevede ca, in societatea socialista, o data eradicate paternalismul si spiritul de posesiune, nu vor mai fi decat muncitori egali de ambele sexe. Daca monismul economic gaseste un anumit adevar istoric intr-un domeniu al dezacordului si al dezordinii, nu se poate gasi in aceasta nici o explicatie, si cu atat mai putin o solutie; adevarata ratiune e mai adanca.

Abandonat propriei dialectici, patriarhatul tinde spre formele cele mai radicale. Din clipa in care se simte eliberat de dominatia magica a femeii, barbatul o poseda total, in felul in care-si exercita spiritul de proprietate asupra pamanturilor. Nu-i femeia o imagine a pamantului? De acum ea ii impartaseste soarta. Fiziologia femeii, mentalitatea, darurile ei, toate sunt transformate de barbat in blesteme. In Legile lui Manu, la Solon, in Levitic, in Codul roman sau in Coran, pretutindeni femeia e considerata ca o fiinta inferioara, fara nici un drept. O afirmatie pitagoreica, de o claritate matematica, exprima bine aceasta notiune: "Principiul bun creeaza. ordinea, lumina, barbatul; principiul rau creeaza haosul, tenebrele, femeia". Cand spune ca materia e femela si principiul miscarii mascul, Aristot vrea sa spuna ca femeia apartine unei alte dimensiuni, ca ea nu e un element constitutiv al comunitatii umane, aceasta fiind masculina. "Femela e femela pentru lipsa ei de calitati". Ea e diferita, e altceva; or, dupa Platon, alteritatea e negatia, raul, si el le multumeste zeilor ca e liber si barbat. Se intelege de ce Pandora e cea care dezlantuie toate relele, caci, fara indoiala, zeii au inventat femeia pentru a se razbuna pe barbati, introducand astfel pasivitatea, multiplul, materia, dezordinea.

Femeia greaca era izolata in gineceu; orice aspiratie la dezvoltare intelectuala ii era refuzata si culmea idealului feminin era Penelopa. Pasajul despre slabiciunile femeilor, din Politica lui Aristotel, se termina cu sfatul: "Tacerea femeii e slava ei". Lisistrata lui Aristofan descrie cu o cruzime sistematica discutiile absurde si sterile ale femeilor. Femeia romana, din cauza fragilitatii si slabiciunilor ei, se vede lipsita si ea de orice egalitate posibila. Considerata ca lucru, e harazita nevoilor barbatului. Fiindca ea face parte din inventar, barbatul are drept de viata si de moarte asupra femeii sale.

Mentalitatea triburilor australiene nu autorizeaza decat viata unei fete la doi baieti. Mongolii Nakka ucid aproape toate fetele la nastere, obligandu-le astfel sa renasca baieti in reincarnarile lor urmatoare.

Antifeminismul iudaic se hraneste din ideea ca femeia e scoasa din barbat si ritualul din Levitic cere din partea mamei o curatire de doua ori mai mare atunci cand naste o fata. Femeia scoasa din barbat e cea care ii aduce pieirea. In rugaciunile lor (18 binecuvantari) evreii spun: "Binecuvantat fii Tu, Adonai, ca nu m-ai facut femeie". Multe versete din Biblie, ca si scrierile marilor rabini, lasa impresia unui dispret, uneori chiar a unei ostilitati impinse pana la ura fata de o fiinta necurata, de-a dreptul demonica. Chiar Sfantul Pavel, nutrit de intelepciunea rabinica, pare a ceda acestei traditii in invatatura sa despre supunerea totala a femeii (Efes. 5, 22-24). Ecclesiastul declara si el: "Abia am gasit un barbat intr-o mie, dar intre toate femeile n-am gasit nici una". (Eccl. 8, 28) In relatarea discutiei lui Hristos cu femeia samariteana se vede cat de uimiti au fost ucenicii de simplul fapt ca Hristos vorbea cu o femeie (In. 4, 27).

In istoria crestinismului se intalneste un fenomen foarte grav: principiul legalist, finalist al gandirii iudaice patrunde si impregneaza puternic gandirea crestina; cateodata, a-ceasta risca sa se aseze pe scaunul lui Moise si sa dezvolte un rabinism transpus. Pe de alta parte, monofizismul, solutie facila, invinge si deformeaza adesea constiinta teologica. Spiritele cele mai docte ale epocii patristice isi centreaza interesul asupra chestiunilor dogmatice; fiind ei insisi calugari, cei mai multi virgini, nu aveau nici experienta necesara, nici interesul pentru o teologie a iubirii. Bogata in tratate ascetice, aceasta epoca trece pe langa misterul transfiziologic al sexelor. Antropologia crestina nu e suficient de elaborata si cel mai adesea casatoria si iubirea nu sunt studiate din punct de vedere sociologic. Eroismul magnific al ascetilor a dat o batalie decisiva inlauntrul omului si l-a exorcizat de puterile demonice, dar cu un pret ce risca dezumanizarea raporturilor intre barbat si femeie. Si cea care plateste este femeia.

In curentele extremiste, mai ales de origine siriaca, prin contrast cu traditiile foarte blande si foarte umane ale Egiptului, mantuirea ascetica implica fuga de lume, mai precis fuga de tot ce e feminin. Cateodata parca nu s-ar pune in discutie decat mantuirea barbatilor, iar cel ce vrea sa se izbaveasca trebuie sa se izbaveasca inainte de orice de femeie. E aici o reminiscenta a gnosticismului, pentru care "mantuirea" insemna "eliberarea de sex" si, de asemenea, un fel de transpozitie care anunta viziunea freudiana, unde femeia e redusa numai la functia sexuala. Un asemenea tip de ascet se fereste si de propria lui mama si da o nelinistitoare atentie "sexului blestemat" chiar si-n lumea animala. Curios ca tocmai la eremiti chestiunea feminina devine mai actuala; ceea ce o reduce la partea ei "arzatoare" si o compromite pentru totdeauna. Unii Parinti eruditi apreciaza ca inutila perpetuarea speciei umane si reduc casatoria la unicul scop de a evita desfraul. Iubirea conjugala prea aprinsa e aproape ca un adulter. Pe ce balanta sa cantarim ardoarea? Femeile care corespund acestei asceze rau intelese sunt cunoscute azi sub numele de "femei frigide" si medicii stiu ce drama aduce, cel mai adesea, in intimitatea conjugala, o astfel de boala. Catharii imping aceasta conceptie la extreme si afirma ca mariajul e o nelegiuire satanica. Cand e simplista, exaltarea virginitatii atinge paradoxul. Crestinismul s-ar defini prin celibat, iar casatoria ar fi doar o exceptie tolerata. In taina lui cea mai adanca, omul se gaseste determinat total de fiziologia cea mai elementara si de sociologia cea mai pragmatica. S-ar putea spune ca Evanghelia nu a adus o schimbare foarte mare. Se intelege lesne ce tulburare profunda pot sadi in sensibilul suflet feminin asemenea afirmatii ale Parintilor Bisericii, afirmatii pur gratuite, desi emana de la autoritati spirituale altminteri incontestabile. Subiect ce-i adeseori, spune filosoful Ibn-Nazim de Cardoue, "prilej de usuratate si gluma, dar care poate deveni un lucru de o seriozitate si de o gravitate extrema", intre culmea umanitatii, Fecioara Maria, "cea mai marita decat Serafimii", si o fiinta "neterminata", supusa barbatului, pare a nu se afla un al treilea termen. O impresionanta alienare s-a instalat in istorie ca o situatie normala.

In Europa statutul femeii a ramas aproape neschimbat pana in secolul XIX, cand idealul era inca esentialmente patriarhal: barbatul guverneaza, femeia administreaza, copiii se supun. Codul lui Napoleon fixeaza puterea sotului ca suverana si marturia femeii n-are valoare juridica, ca si cea a unui nebun sau a unui infirm. Prostitutia e justificata ca pazitoare a monogamiei; cu acest pret isi salveaza societatea - macar in aparenta - fundamentele sociologice.

La sfarsitul secolului, prin factorul economic si cel politic, situatia se schimba brusc. Socialismul favorizeaza orice emancipare, dar cea mai mare revolutie e adusa de masina. Forta fizica isi pierde importanta si femeia participa la productia mecanica. Pe de alta parte, progresele obstreticii, inseminarea artificiala, controlul sarcinilor dau femeii mai multa libertate fata de trupul ei si de specie. Evolutia industriala, absorbind femeia, slabeste unitatea grupului familial si patrimoniul isi pierde forta.

Miscarea feminista se dezvolta in conditii favorabile. Femeia isi cucereste, in sfarsit, drepturile politice: in tarile scandinave - in 1906, in Anglia - in 1928, in America - in 1933, iar in Franta - in 1945. Inainte de razboi, regimul italian a oprimat din nou femeia. In Germania, ea fusese subordonata statului si functiile sale se exprimau in termeni de crestere selectionata. In Rusia sovietica, dupa etapele de socializare a femeii, noua politica a familiei condamna, in principiu, adulterul, iar constitutia din 1936 prevede egalitatea sexelor. O.N.U. reclama recunoasterea universala a drepturilor femeii si asimilarea acesteia in societatea pana nu demult masculina.

Incheind capitolul, sa aruncam o privire rapida asupra gandirii poetice si filosofice.

Trubadurii si menestrelii formeaza un stil si o limba ce se adreseaza femeilor. Louis Gillet descrie amploarea evenimentului: "Manifestand formele iubirii prin cele ale slujirii si ale omagiului, ei au operat o schimbare de o noutate incalculabila. E o adevarata creatie morala... un fel de iubire total detasata de reproducerea speciei. Femeia devine o religie".

La fel, in Italia de Nord, in regiunea toscana, in mediul lui Dante, e cantata castitatea ca lumina a lumii. Pasiunea se ridica la inaltimea la care idealul femeii se confunda cu cultul Fecioarei. In acest cerc ezoteric si mistic, intelepciunea divina, Sofia, apare deodata sub trasaturile eternului feminin. Goethe va spune mai tarziu: "eternul feminin ne trage in sus". La Dante, o femeie-calauza, Beatrice, inlocuieste barbatul, pe Virgiliu; si el isi incheie breviarul de dragoste din Vita Nuova prin promisiunea de a-i ridica acesteia un monument literar cum n-a mai fost vreodata dedicat femeii. Prin inaltarea in sfere atat de inalte, s-a ajuns repede la abstractiune; fiinta vie a femeii va disparea in constructii eterate, rupte de real. Caderea si deceptia pandesc fatalmente la usa. Erezia catharilor introduce intunecata nota maniheista. Dupa razboiul cu Albigenzii, invatamantul clasic si traditional invinge si ascetii predica impotriva desartei mariri a femeii. Poetii schimba registrul si canta iubirea conform moralei clasice. Maifre Ermengaud va conchide: "Cine adora femeile, il adora pe diavol...". Unul dintre ultimii trubaduri, Guiraut Riquier, o va identifica pe frumoasa Doamna a imaginatiei poetice cu Notre Dame, imparateasa cerurilor... Poezia trubadurilor, iubirea de curte a Languedoc-ului din secolul XII vor lasa urme adanci, ce se regasesc in curtoazia si galanteria secolelor XVII si XVIII, in romanele secolului XIX, in curentul romantic. "Poarta a iadului" la asceti, femeia e "poarta a cerului" la romantici si, situata in spiritualul pur, devine idee pura. Barbatul proiecteaza in ea propria-i transcendenta; el se transcende, dar transcende in mod egal si femeia ca fiinta vie, renuntand la orice comuniune adevarata, la orice reciprocitate. Kierkegaard zice in In vino veritas (discursul lui Victor Eremita): "Este bine ca barbatul sa nu intre intr-un raport pozitiv cu femeia". Rolul ei in viata barbatului e sa apara la momentul potrivit, cand poate sa-l trezeasca la idealitate si la interioritate, dupa care... ar face bine sa dispara. "Multe genii au devenit genii, multi eroi au devenit eroi, multi poeti au devenit poeti, chiar si unii sfinti au devenit sfinti sub influenta unei tinere fete, dar cine a devenit geniu, poet, erou sau savant sub influenta nevestei?! Prin ea se poate ajunge consilier comercial, general, tata de familie. Exista un fel deplorabil de a fi om serios: sa te casatoresti, sa ai copii, sa ai guta, sa iei examenul de teologie, sa fii deputat". Kierkegaard o iubeste pe Regine; dar iubeste in ea tanara fata in general, o abstractiune, ceva ce e dincolo de ea, si refuza casatoria. Alege dialogul metafizic, in care-si gaseste transcendenta, si o prefera oricarei legaturi reale intre doi indragostiti concreti si vii. Femeia nu da barbatului creativitate decat printr-un aport negativ. Toata poezia e divinizarea femeii, dar aceasta apoteoza se aplica ideii de femeie si nu femeii in carne si oase. "Nenorocirea femeii e de a reprezenta totul la un moment dat si de a nu mai reprezenta nimic in momentul urmator, fara a sti vreodata bine ce reprezinta ea de fapt ca femeie". Acest cuvant al lui Kierkegaard e poate mai puternic decat tot ce a scris Simone de Beauvoir. Femeia reprezinta totul pe lume cand barbatul are nevoie de o viziune care-l implineste, dupa care ea nu mai reprezinta nimic, nu mai are nici o valoare in ea insasi, nu e nici macar un subiect uman sau o persoana. Kierkegaard il invoca pe Platon si multumeste lui Dumnezeu de a se fi nascut barbat si nu femeie.

Cel mai adesea, exegeza intelege istoria biblica a Facerii intr-un sens foarte masculin: femeia a fost facuta pentru barbat, ea il intregeste ca slujnica, ajutor, obiect. Nietzsche nu face decat sa formuleze consecintele logice: "Femeia e pentru destinderea soldatului". Fuga metafizica a lui Kierkegaard, soarta teribila a lui Don Juan, singuratatea supraomeneasca a lui Nietzsche duc la intelepciunea utilitara a lui Goethe. Femeile il insotesc de-a lungul vietii si nu sunt decat un instrument al operei sale artistice. Fiinta concreta se inalta la cer precum cel mai stralucitor astru, luminand sarbatoarea, dupa care nu urmeaza decat eclipsa. In Fiziologia casatoriei, Balzac noteaza: "Femeia e o sclava pe care trebuie sa stii s-o pui pe tron". Kierkegaard incepe foarte original Geneza. Femeia a aparut in fata barbatului care se trezeste, iese din visul lui, e visul barbatului. Ea "face sa bata la momentul potrivit inima barbatului" (Balzac) si apoi nu mai e decat o forma poetica a absentei. Filosofii o definesc prin barbat: "Femeia -fiinta relationala", spune Michelet. Si Julien Benda: "Barbatul se inchipuie pe sine fara femeie. Ea nu se inchipuie fara barbat". Femeia nu se cunoaste decat in masura in care e vazuta de barbat. Conflictul intre femeie si barbat, intre creatie si nastere, intre persoana/unic si procreatie/specie, e ireductibil. Barbatul cauta sa se afirme depasind ce-l limiteaza. Femeia e o limita; daca o transcende, barbatul isi regaseste libertatea de subiect. Barbatul poate dori somnul langa curatul izvor matern, poate fi violent atras de polul opus al fiintei sale, dar va simti aceasta aventura ca pe o degradare, ca pe o inchisoare ce-i margineste spiritul; el va aspira la albastrul cerului si la intinsul marii. Aceasta e istoria. Barbatul o face fara ochiul revelatiei biblice. Sfantul Apostol Pavel zice: Totusi, nici femeia fara barbat, nici barbatul fara femeie, in Domnul.(1 Cor. 11, 11).

Paul Evdochimov

09 Mai 2012

Vizualizari: 2857

Voteaza:

Patriarhatul 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE