Patru meditatii asupra discursului teologic

Patru meditatii asupra discursului teologic Mareste imaginea.

Patru meditatii asupra discursului teologic

1. Despre discursul teologic, se poate vorbi astazi ca despre o necesitate a inviorarii limbajului cultural in general. Discursul teologic nu a incetat sa se rotunjeasca, sa-si caute formele si sa-si potenteze frumusetile in aceasta jumatate de secol a Comunismului. Dar nu a iesit in cetate, nu s-a urcat, vorba evanghelistului, "pe acoperisurile caselor", ramanand intr-o zona stricta de specialitate, sau penduland intre masa de scris a teologului si biroul de cenzura al Departamentului Cultelor. Totusi, si aici incep paradoxurile pe care le presupune aceasta tema, perioada comunista a fost cea in care, prin felurite artificii si strategii, au reusit sa apara volume fundamentale pentru teologia contemporana. Au aparut cartile Parintelui Dumitru Staniloae, seria de volume sub genericul "Arta crestina in Romania", manuale de teologie si carti de cult. Aceste aparitii, care ar parea foarte firave, numeric, omului de azi, obisnuit cu alte ritmuri, au constituit in perioada comunista adevarate lupte si victorii din care ne luam si astazi puterea.

Evident, in contextul actual, discursul teologic trebuie sa treaca din starea de supravietuitor la cea de luptator, sa nu mai fie doar un instrument pastoral ci si unul misionar. Se simte o acuta nevoie de limbaj teologic capabil sa cuprinda raspunsuri la multele intrebari care au inceput sa se nasca. Este, intr-un cuvant, o mare foame dupa "metafora teologica", dupa cateheza simpla, cuviincioasa, izbavitoare, dupa eleganta dar si profunzimea unei prezente totale a teologului in societate. De aceea, nu cred ca va intarzia mult timpul unei renasteri a eseului teologic romanesc, renastere care va porni, si aici e inca un paradox, de la tanara generatie. Va porni de la ea deoarece ea traieste, prima, bucuria reintalnirii cu Dumnezeu si nu mosteneste frica de a vorbi despre El.

2. Exista insa anumite limite pe care discursul teologic nu le poate depasi. Nu este vorba despre o cenzura interioara, cat despre un normal instinct de aparare in fata tendintei spiritului seeularizant de a atinge totul. Or, in mijlocul confuziilor si al tendintelor de tot felul, discursul teologic ramane intre anumite coordonate care ii dau concretetea si rezistenta unui punct de referinta. Sa nu uitam ca locul de unde isi trage sevele discursul teologic e spatiul eclesial, manastiresc, iar nu cel speculativ, strict intelectual. Sfintii Parinti, cei mai multi dintre ei posedand o uimitoare cultura laica, si-au impus un stil, o ars poetica menita a marturisi despre Dumnezeu.

Un Sfant Parinte, ca Sfantul Ioan Gura de Aur de exemplu, nu e un autor ci un marturisitor, el nu are o opera ci o marturie iar orgoliul auctorial e inlocuit cu smerenia alesului lui Dumnezeu. Marturisitorul nu are ceva nou de spus ; el nu creeaza, nu inventeaza, nu produce. El se face pe sine spectator activ al prezentei lui Dumnezeu in lume. El raporteaza umanitatii despre aceasta prezenta. Neaducand nimic nou, teologul marturisitor reactualizeaza, cu oportunitate de sacerdot, de cunoscator imediat al pulsului spiritual, teme si adevaruri, solutii si modele care au fost, prin propovaduirea hristica, deja anuntate. in sensul acesta, demersul teologic e unul compatibil cu anonimatul, precum gestul iconic. Cu toate elementele caracterului, ale persoanei sale, scriitorul patristic e astfel, in cele din urma, mana pamanteana a mesajului dumnezeiesc.

Sfantul Ioan Evanghelistul isi incheie Evanghelia astfel : "Sunt inca si alte multe cate a facut Iisus, care de s-ar fi scris una cate una, mi se pare ca n-ar incapea in lumea aceasta cartile ce s-ar fi scris" (Ioan 21, 25). Acesta ar putea fi unul din temeiurile demersului teologic, concretizat in cartea teologica. Se scrie scurt, marturisitor, despre ce a facut si face Iisus Dumnezeu, in lume si in Biserica. De aici pornesc spre noi gandurile, meditatiile, analizele, autobiografiile, confesiunile, poeziile ce alcatuiesc biblioteca crestina. Si mereu suntem avertizati ca nu este totul spus, ca nu am aflat si ca nu ni s-a revelat totul, deoarece daca am scrie totul cartile "n-ar incapea in lumea aceasta...".

Cand scrie, teologul viseaza mantuirea sa si a aproapelui. El nu se afla sub imperiul dorintei de a placea sau de a fi cunoscut. Daca are o tinta, aceea nu este decat a maririi "popularitatii" lui Dumnezeu.

3. Sta in firea lucrurilor adevarate de a se oferi celuilalt pe masura lui; astfel, discursul crestin, in profunzimea si tinta lui spirituala, comporta o treapta strict teologica, nelipsita de viata, unde cuvintele functioneaza nu atat in duh, cat in precizie terminologica ; e o treapta sa-i spunem de catedra. Apoi, exista discursul cald, invaluitor, iubitor, al preotului aflat in fata credinciosilor. Aici, cuvintele intra in alt regim; avandu-L in spate pe Hristos cel euharistie iar in fata pe fiii duhovnicesti, preotul se face pe sine purtator de energie, de putere convingator-linistitoare ; acest discurs am putea sa-1 numim catehetic, pastoral. Si, in fine, exista si a treia treapta, a unui discurs teologic aflat in invecinare permanenta cu zona culturala ; in fapt, aceasta forma e una de sinteza, intre precizia terminologica, usor abstracta, si caldura mesajului fata catre fata. In apele acestui fel de a fi, si in teologie si in cultura, cred ca se scalda majoritatea celor care, aflandu-se in umbra crucii, colinda in egala masura si rafturile bibliotecilor. Mitropolitul Bartolomeu Anania, construia candva o extraordinara imagine a acestei intalniri, vazand-o ca pe o biserica pe zidurile careia sfintii poarta fiecare in maini cate o carte... Acum doi sau trei ani am scris un eseu despre biserica si biblioteca, in care porneam de la realitatea urmatoare : prima biblioteca a lumii crestine e biserica, altarul adapostind Sfanta Evanghelie, Biblia (Cartea Cartilor). Dar nu acesta e punctul maxim al adapostirii ; Cuvantul evanghelic ajunge euharistic in fata noastra prezent. Se instaureaza o relatie interpersonala. Astfel, cultura crestina nu este numai o "stiinta", un taram fara putinta de a fi vizitat de neinitiati, dar nici o copie, o descriere, o cronica fada a cotidianului, ci o intalnire, o sinteza cum spuneam. In acest sens, al treilea fel de discurs teologic l-am putea numi misionar, deoarece se straduieste sa aduca in campul ideologiilor, curentelor, al secularismului, acel relativism crestin, nitel sugubat, care-l pune pe ganduri pe omul prea sigur de el, pe cel care, printr-o formula banala, face "arta pentru arta", reamintindu-i statura lui de creatura aflata in dialog cu Creatorul.

Cele trei trepte ale discursului teologic descriu insasi propovaduirea lui Iisus Hristos, din care aveau sa-si traga modelul Sfintii Parinti. Hristos e Teologie pura, Dumnezeu fiind, aflat in contact pastoral cu ucenicii, imagini ale comunitatilor viitoare, si in disputa permanenta, misionara cu cei mai putin credinciosi, cu rau-voitorii sau nestiutorii. Un exemplu edificator ar fi convorbirea cu Nicodim. Ametitoare rasturnare a logicii si cuceritoare intemeiere a altui mod de a vedea lumea. Aici rezida necesitatea discursului teologic in lumea noastra : ne scoate din geografia in care haladuiam pana atunci, fara tinta, si ne ofera perspectiva neverosimila dar reala a credintei, a mantuirii. De aceea, pentru mine ramane un mister structura intelectualului ateu. Acesta, prin ateismul lui, imi ofera argumentele lipsei lui de inteligenta...

Pentru cine cunoaste si ceva din liniile de forta ale teologiei contemporane protestante sau catolice, nu poate sa nu observe marea distinctie care se face intre teologia ca stiinta (die Wissenschaft) si teologia ca act de credinta (die Frommigkeit). O separare a actului cercetator de cel rugator, o schizofrenie care poate duce, si uneori a dus, la transformarea discursului teologic in discurs ideologic. Astfel, in timp ce in perioada comunista la noi, prin Parintele Staniloae, se reactualiza benefic si salvator o teologie a persoanei, in Vest (si prin aceasta comparatie nu vrem sa dam impresia unei atitudini "tribale", antieuropene !) se practica o teologie "de stat", Biserica incepand sa-si construiasca o platforma vadita, cu inflexiuni politice. in vreme ce prin teologia persoanei, doctrina comunista a massei isi gasea un adversar, in Occident teologul isi oferea bunele servicii unui stat mai mult sau mai putin ateu, uitand de complexitatea intalnirii dintre preceptul "sa dai Cezarului ce este al Cezarului" si "Nu poti sa fii sluga la doi stapani, si lui Dumnezeu si lui Mammona".

Persista imaginea ca teologia ortodoxa, "bizantina", a imprumutat foarte multe nuante de la imperiul lui Constantin cel Mare. Cu alte cuvinte, ca si aceasta teologie sufera de pe urma unei politizari care o face capabila de compromis si de atitudine duplicitara. Se petrece o suprapunere a politicii bisericesti (peste teologia Bisericii, uitand ca in timp ce prima are drept obiect Cezarul, a doua nu il poate avea decat pe Dumnezeu ca Inspirator si Calauzitor. Actul teologic, si implicit discursul teologic (tratat sau disputa), se revendica din actul liturgic, intr-o teandrie intre taina si cuvant, nevazut si vazut, supranatural si natural. Actul teologic e hristocentric prin esenta, adica divino-uman.

Teologul, mai ales in postura lui de sacerdot, incearca sa aduca in cetate ceea ce aceasta e tentata sa uite cel mai repede ; "completarea" spirituala, sorgintea de duh a ceea ce noua ni se pare a fi numai materie. Si aducand cealalta "jumatate", teologul nu se instituie intr-o voce care cheama la mutilare, la renuntare, ci care ofera tocmai intregul. Discursul teologic este astfel unul al bucuriei iar nicidecum unul al sumbrei morale, seci, in care il vede pe Dumnezeu numai ca judecator iar nu ca parinte. Discursul teologic e cel mai normal cu putinta.

4. Discursul teologic are, cu siguranta, si vibratii estetice. Dar aceasta doar ca efect secundar, deoarece nu-si propune sa placa, ci sa convinga. Adevarul e prin natura lui frumusete, deoarece porneste din intelepciunea lui Dumnezeu. Exista un fior estetic in textul teologic. Sa ne gandim numai la "Imnele" Sfantului Simeon Noul Teolog, traduse atat de frumos de regretatul Parinte Staniloae. Sau sa ne gandim la toata seria cartilor de cult, care abunda de formule de-a dreptul tulburatoare, incepand de la definitii - sfantul este "un om care a masurat cerul cu genunchii" - pana la descrieri - "... vietuind intr-o coliba, ca intr-un rai tainic, cu strunirea cu totul aspra a trupului, ai sugrumat pe balaurul pacatului..." - si rugaciuni - "Fiinta am din amestecatura de pamant, de tina si tarana, pentru aceasta de pamant m-am lipit. Ci, o, Folositorul meu, indreptatorul si Izbavitorul meu, intoarce dorirea mea catre cele ceresti".

Aceste accente venite dintr-o zona cu greu de descris, a vietii spirituale, duhovnicesti, ne dau in fapt criteriul unic prin care putem opera o separare intre autentic si neautentic in discursul teologic. Astfel, marturisitor, teologul (si aici vedem pe teolog in tiparul definitiei date de Evagrie Ponticul : "Daca esti teolog, roaga-te cu adevarat ; si daca te rogi cu adevarat, esti teolog") se verifica in demersul lui in masura in care vorbirea despre Dumnezeu se transforma treptat in rugaciune catre El.

Tot Evagrie Ponticul, in "Capetele despre trezvie", ne mai spune : "Mintea care hoinareste o statorniceste citirea, privegherea si rugaciunea...". Iata cum discursul teologic - aratat prin "citire" si "rugaciune" -, se vadeste a fi nu o forma de discursivitate oarecare, de constructie autonoma, stupida in increderea pe care o are in sine, ci o autobiografie, o declaratie de dragoste catre celalalt, in ajutorul caruia se ofera sa vina. Bazat pe relatia interpersonala, discursul teologic este un rod al comuniunii. E priveghere, impreuna-asteptare a Imparatiei lui Dumnezeu.

Intr-un mod tainic, discursul teologic uzeaza in esenta nu atat de text cat de tacere; acordand o foarte mare atentie folosirii cuvintelor, vazute in forta lor ziditoare dar si nimicitoare, discursul teologic respira cel mai bine in toposul unei taceri largi. E un paradoxal indemn la tacere prin intermediul cuvantului, asa cum si Evanghelia ne indeamna sa facem nu cele ale literei, ci cele ale duhului. Discursul teologic luat ca tacere presupune insa aceeasi putere si ravna misionara. Sa ne amintim cum numai prin simpla ei prezenta, tacuta, crucea unei biserici anunta, peste acoperisuri si arbori, singura veste demna de auzit, a invierii lui Iisus Hriistos.

Aruncand fie si sumar o privire asupra spatiului in care evolueaza astazi discursul teologic, precum si formele care incearca sa-l caricaturizeze, ne dam seama de necesitatea de a zabovi asupra acestui subiect si a-i acorda un spatiu viitor mai larg si mai bine intemeiat.

Intalnire intre pastoratie si misiune, frumusete si adevar, marturisire si credinta, discursul teologic e menit a oferi lumii de astazi, tulburata si confuzionata, un model de cumpanita asumare a realitatii, vazuta nu in determinismul ei imanent, ci in interpersonala relatie a creatiei cu Creatorul.

Vindecandu-se de "limba de lemn", discursul teologic ne poate reobisnui cu tacerea "cea graitoare de multe", cu limba marturisirii.

Radu Preda

27 Aprilie 2012

Vizualizari: 2388

Voteaza:

Patru meditatii asupra discursului teologic 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE