Peisajul cultural romanesc contemporan

Peisajul cultural romanesc contemporan Mareste imaginea.

Peisajul cultural romanesc contemporan

Adresandu-se crestinilor din Corint, Sfantul Apostol Pavel foloseste o expresie care este de mare importanta pentru intelegerea relatiei din Biserica universala si cea locala: "Catre Biserica lui Dumnezeu care este in Corint" (1 Cor. 1, 2). In gandirea Apostolului, Biserica lui Dumnezeu este expresia Bisericii universale, iar adunarea crestinilor din Corint este expresia Bisericii locale. Prin intermediul acestei expresii, Sfantul Pavel vrea sa spuna ca Biserica locala nu este o simpla parte din Biserica universala, ci apare ca manifestarea Bisericii universale. Potrivit acestui temei biblic, teologia ortodoxa a considerat ca Biserica universala nu este o realitate care se suprapune Bisericilor locale sau nationale, pentru a intra in conflict cu cultura lor proprie, ci o realitate data in Duhul Sfant, nedespartit de Hristos, care se manifesta prin Biserica locala, pentru a afirma identitatea ei si pentru a o mentine in cadrul comuniunii universale dintre Bisericile locale.

 Acesta este motivul principal pentru care Biserica Ortodoxa a evitat sa promoveze o cultura universala pentru a o impune Bisericilor locale, asa cum s-a intamplat si se intampla adesea in lumea crestina, ci a favorizat crearea unor culturi locale sau nationale, care sa permita crestinismul sa se integreze cat mai profund in fiinta fiecarui neam, pentru a-l transfigura si sfinti in Hristos si Duhul Sfant prin Biserica. Acesta este motivul principal pentru care Hristos a trimis pe Sfintii Apostoli sa predice Evanghelia la "neamuri", iar la Cincizecime, in totala opozitie cu amestecul limbilor la Turnul Babel, Duhul Sfant aduce din nou limbile la armonie prin fenomenul cunoscut sub numele de "glosolanie". Toate acestea explica motivul pentru care intreaga cultura bizantina, departe de a fi o simpla "monocultura" crestina, se infatiseaza de fapt ca sinteza superioara a diferitelor culturi din jurul bazinului mediteranean.

 Cultura rasariteana imbina unitatea ei in Hristos cu diversitatea locala sau nationala, pentru a afirma identitatea etnica a fiecarui neam. Aceste realitati au inceput sa fie recunoscute si apreciate chiar de Biserica catolica, care a facut experienta conflictului dintre o cultura universalista romana si culturile focale. Intr-o scrisoare pastorala, cunoscuta sub numele de "Orientale trnnen", Papa Paul- Ioan al II-lea face elogiul culturilor nationale din cadrul lumii rasaritene. "De la inceputurile sale, spune Papa, Orientul crestin a imbracat forme interioare diferite, care s-au aratat capabile sa adopte trasaturile specifice ale fiecarei culturi si sa manifeste respect deosebit pentru fiecare comunitate particulara (nationala). Nu putem decat sa multumim lui Dumnezeu, cu profunda emotie, pentru minunata varietate care i-a permis sa alcatuiasca, cu modele diferite, un mozaic atat de bogat si compozit". Culturile nationale sunt cu atat mai importante astazi cu cat se militeaza pentru identitatea etnica si culturala a fiecarei comunitati umane. De aceea, Papa Ioan-Paul al II-lea tine sa precizeze in continuare ca "intr-o epoca in care dreptul fiecarui popor de a se exprima potrivit patrimoniului sau cultural (national) este recunoscut mereu mai fundamental, experienta fiecarei Biserici rasaritene se infatiseaza ca o reusita a inculturii vrednica de interes. Invatam din acest model ca dorim sa evitam reaparitia particularismelor si nationalismelor exacerbate; trebuie sa intelegem ca vestirea Evangheliei trebuie sa fie in acelasi timp inradacinata in specificitatea culturilor deschisa convergentei intr-o universalitate care este un schimb spre imbogatirea reciproca". Consideram ca existenta culturilor locale ne permite sa evitam atat particularismele exacerbate, dar si internationalismele tot atat de exacerbate, care militeaza impotriva culturilor nationale sub pretextul unor interese supranationale.

Biserica noastra, care a insotit poporul roman pe parcursul a doua milenii de istorie crestine, de la formarea lui si pana astazi, a reusit nu numai sa se acomodeze la realitatile culturale ale lumii vechi, dar a contribuit in mod substantial la crearea unei culturi si spiritualitati crestine, atat la nivelul culturii clasice, dar si la nivelul culturii populare. Mari dascali de cuget si simtire romaneasca, Dosoftei, Varlaam, Antim Ivireanul si atat alti ierarhi, au contribuit decisiv la aparitia si dezvoltarea limbii literare romanesti, prin intermediul operei lor teologice si bisericesti. Biblia de la 1688, cunoscuta sub numele de Biblia lui Serban Cantacuzino, reprezinta un monument unic al culturii romanesti acceptat de toti romanii. Apoi trebuie subliniat ca numerosi scriitori si poeti autohtoni, Cosbuc, Vlahuta, Goga, Eminescu si multi altii, au adus contributii nepieritoare la formarea si dezvoltarea substantiala a literaturii si culturii noastre clasice, profund marcata de valorile spiritualitatii rasaritene.

Dar Biserica noastra a promovat in aceeasi masura si cultura noastra populara, profund impregnata de valorile credintei crestine ortodoxe. De la colinde si proverbe pana la icoanele pe sticla, trecand prin muzica populara si dansuri populare, prin imbracaminte, constructie si arta populara izvorate dintr-o mentalitate crestina care isi gaseste expresia ei in "legea stramoseasca", toate sunt dovezi concludente ale faptului ca valorile crestine au patruns profund in mentalitatea neamului si au dat nastere acestei bogate si minunate culturi populare. Pe de alta parte, cultura populara a constituit suportul credintei si spiritualitatii ortodoxe in sufletul si inima romanului.

Parintele Staniloae spune despre creatia folclorica, in rasaritul Europei, ca "a fost stimulata si hranita de un sens filosofic tot atat de inalt in continutul lui ca si sistemele filosofice apusene. Dar in timp ce sistemele filosofice apusene au incorsetat rigid omul intr-o ordine finita, care n-a mai fost capabila sa stimuleze imaginatia omului de rand, viziunea despre lume a ganditorilor bizantini, ca Maxim Marturisitorul, Dionisie Areopagitul, Grigorie de Nyssa sau Grigorie Palama a putut stimula imaginatia creatoare a poporului, oferindu-i noi teme de creatie, prin deschiderea spre infinit si spre noblete umana". Este adevarat ca sistemul kantian a contribuit la dezvoltarea stiintei moderne, dar faptul ca ridica o bariera de netrecut in calea cunoasterii lumii "monumentale", a inchis omul in ordinea finita si n-a mai stimulat creatia populara. Daca astazi Occidentul se simte indemnat sa aprecieze creatia populara, deschisa spre infinit, nu se datoreste numai perspectivei de dialog cu popoarele afroasiatice, ci ca sa depaseasca epuizarea sursei de inspiratie din creatia culta. Prin deschiderea ei transcendenta, cultura populara poate stimula imaginatia creatoare a omului.

Peisajul cultural actual al tarii noastre nu se rezuma insa numai la cultura clasica sau populara promovata de Biserica noastra strabuna, ci este confruntata si de o cultura secularizata, care isi are obarsia in filosofia kantiana, cunoscuta sub numele de cultura "iluminista", sau cultura secularizata. Izvorata din conflictul intervenit intre stiinta si credinta, in cadrul lumii occidentale, aceasta cultura secularizata se caracterizeaza prin doua lucruri esentiale. Pe de o parte ea se emancipeaza de sub autoritatea oricarei tutele exterioare, fie ea chiar religioasa, si decreteaza autonomia ratiunii umane, iar pe de alta parte, manifesta o incredere nemarginita in capacitatea de cunoastere a ratiunii umane fata de lumea vazuta. Datorita acestui fapt, cultura iluminista a contribuit in mod capital la dezvoltarea stiintei si tehnicii, obtinand victorii care depasesc cu mult asteptarile secolului al XVIII-lea. Acest progres stiintific i-a permis omului contemporan sa intreprinda calatorii in spatiul cosmic, sa faca incursiuni in lumea subatomica, sa imputineze suferinta sau durerea, sa prelungeasca viata, sa puna bazele unei vieti decente si confortabile, sa se ocupe de democratie, sa promoveze respectarea drepturilor omului, sa dezvolte economii extrem de eficiente din punct de vedere financiar, sa dea nastere societatii de consum, sa creeze civilizatie, ordine si disciplina.

Dar nu este mai putin adevarat ca aceasta cultura secularizata are pe langa aspectele pozitive, ca orice cultura umana, si aspectele discutabile. Marea carenta a acestei culturi secularizate consta in faptul ca manifesta o incredere nemarginita in puterea ratiunii umane, dar este vorba de o ratiune autonoma care nu vrea sa stie de iubire. Pe cat de spectaculoase au fost rezultatele acestei culturi in domeniul tehnologiei, pe atat de monstruoase sunt si cruzimile pe care le-a generat. Cele doua razboaie mondiale din secolul nostru, cele mai salbatice si mai pustiitoare din istoria umanitatii, Holocaustul sau Gulagul, Hiroshima sau Nagasaky, ca sa enumeram pe cele mai importante dintre ele, sunt toate monstrozitati izvorate dintr-o ratiune care n-a vrut sa stie de iubirea de aproape. Ideologiile comuniste sau fasciste s-au incumetat chiar sa proclame ura de rasa si ura de clasa in locul iubirii, ca principii sociale, cu intreg cortegiulde suferinte bine cunoscute. Ratiunea lipsita de iubire si mila este expresia unei ratiuni dezumanizate care se poate intoarce oricand impotriva omului pentru a-l distruge ca atare.

 Adevaratul remediu al acestei stari de fapte care se poate repeta oricand in viitor, il putem descoperi in procesul desavarsirii umane in Hristos, prin Duhul Sfant si Biserica, care tinteste la intalnirea dintre minte si inima, dintre ratiune si iubire, ca izvor de armonie si pace interioara a omului. Ratiunea incalzita de iubire ramane ratiunea pusa in serviciul omului si al societatii umane, si duce la armonie si pace sociala. Ratiunea incalzita de iubire este folositoare nu numai pentru lumea de aici, dar si pentru lumea care va veni. Nu trebuie sa uitam niciodata ca criteriul principal al judecatii din urma este iubirea si mila fata de aproape. Acesta este motivul principal pentru care Sfantul Apostol Pavel spune ca toate vor trece, ca va trece chiar credinta si nadejdea, dar va ramane pentru totdeauna iubirea. Dumnezeu este iubire, iar Mantuitorul a propovaduit iubirea de Dumnezeu si iubirea de aproape. Iubirea aminteste totdeauna ratiunii ca scopul ei nu este cel de a distruge creatia zidita de Dumnezeu, ci de a o transfigura in Hristos. Ziua de 6 august ne aminteste, in fiecare an, atat de pulverizarea Hiroshimei de catre bomba atomica ca rezultat al ratiunii fara iubire, dar si de transfigurarea lui Hristos la fata, pe Muntele Taborului, atunci cand fata Lui stralucea ca soarele, iar hainele erau mai albe ca lumina (Mt.17, 20).

Cultura secularizata nu se multumeste sa propovaduiasca numai autonomia ratiunii, dar se incumeta sa promoveze si o morala autonoma, care determina pe om sa nu se mai conduca dupa legile lui Dumnezeu, ci dupa propriile sale legi. Un cunoscut filosof german, Schelling, spunea ca pacatul originar al omului, adica cel de a vrea sa fie ca Dumnezeu, consta in atitudinea promoteica a omului de a nu recunoaste realul asa cum a fost creat de Dumnezeu in univers, ci sa dea realitatii o forma dupa chipul si asemanarea sa, fiindca nu accepta realitatea asa cum a fost creata de Dumnezeu. Este adevarat ca pe aceasta cale omul si-a creat o civilizatie dupa chipul si asemanarea sa, o societate de consum care exercita o adevarata fascinatie asupra tuturor, fiindca omul se poate indestula pe masura de bunurile materiale ale acestei lumi. Dar nu este mai putin ca omul contemporan, pe langa faptul ca este confruntat de o grava criza spirituala provocata de cursa dupa bunurile materiale, care nu pot satisface niciodata setea lui de infinit, intra in conflict cu legile naturale asezate de Dumnezeu insusi in fiinta omului si cea a intregii creatii. Un exemplu concret al acestei realitati il descoperim in tentativa omului contemporan de a cauta sa normalizeze un pacat cat se poate de anormal, cel impotriva firii, care submineaza omul, familia si societatea, sau in exploatarea irationala si iresponsabila a resurselor naturale terestre, care a dat nastere unei uriase crize ecologice cu dimensiuni planetare si pune sub semnul intrebarii existenta omului pe pamant. Omul nu se poate niciodata substitui lui Dumnezeu pe pamant, fiindca este fiinta creata in totala dependenta de lume. Se poate ridica deasupra creatiei, dar nu se poate rupe de ea.

Morala autonoma este o iluzie a omului contemporan, fiindca nu poate invinge egoismul cuibarit in fiinta omului, ca sa-l deschida spre adevarata comuniune cu semenii. Autonomia omului este atat de puternica incat il determina pe acesta sa arunce peste bord considerentele de ordin moral si sa militeze pentru drepturi umane care intra in conflict fundamental cu morala crestina, scufundandu-l pe om in criza morala fara precedent. Are dreptate un teolog roman, cand spunea ca "conceptul modern de autonomie a ratiunii vine din umanismul pagan, adica din increderea nelimitata a omului in propria sa putere de a se ridica deasupra naturii, formulandu-i si dictandu-i legile lui. E o atitudine de orgoliu care reproduce la infinit si consacra pacatul lui Adam, cazut prin propria trufie in clipa in care il imbata iluzia inaltarii prin propria natura. Lumea dinainte de Hristos a gandit in aceasta autonomie; lumea moderna, divortata de Hristos, s-a reintors la ea, reluand pacatul de la capat".

Ortodoxia nu este impotriva acumularii de bunuri pamantesti, dar cu conditia ca bunurile pamantesti sa nu fie puse deasupra bunurilor ceresti, adica sa nu se dea prioritate iubirii de sine fata de iubirea de aproape. Recunoastem ca nu avem o reteta sociala care sa depaseasca pe cea capitalista, dar nu putem fi de acord cu un capitalism salbatic care nu vrea sa stie de mila si omenie, fiindca astfel intram in conflict cu Evanghelia lui Hristos si abdicam de la calitatea noastra de crestin, ne dezumanizam. Viata crestinului nu se limiteaza doar la existenta lui terestra, pentru a se pune trup si suflet in slujba profitului si puterii pamantesti, ci se extinde si dincolo spre zorile ceresti ale imparatiei lui Dumnezeu, unde nu conteaza iubirea egoista de sine, ci iubirea de aproape, fiindca Dumnezeu este comuniune si iubire suprema. Ortodoxia il invata pe om, in duhul dreptei credinte sa lupte cu patimile egoiste din el si sa le transforme cu ajutor de sus, in virtutea iubirii. Spre exemplu, Neagoe Basarab recomanda milostenia ca o frana in calea patimei si a lacomiei de bogatie, "caci omului din toata avutia lui cea multa ce are, nimic nu i se va cunoaste, fara numai numele ce! bun si bunatatile (faptele bune) ce va fi facut in aceasta lume". Prin sentinte asemanatoare, de o rara plasticitate, se caracterizeaza urmarile pustiitoare ale slavei desarte: "Caci cum rugina pre hier, asa mananca si pe om slava cea omeneasca, daca i se va lipi inima de dansa. Si cum se infasura volbura sau curpenul de vita si pierde roada ei, asa, fatul meu, pierde roada imparatului sau domnului".

Tipul omului comunitar pe care urmareste sa-l formeze spiritualitatea rasariteana, sadita continuu in constiinta poporului roman, nu numai ca a ramas viabil peste veacuri, ci e tipul omului comunitar spre care nazuieste intreaga umanitate de azi care nu mai poate suporta atacurile neobosite ale individualismului contemporan. O alta consecinta a culturii secularizate este si autonomia ei culturala. Asistam astazi la o proliferare debordanta a unui pluralism cultural care are doua consecinte. Pe de o parte se ofera posibilitatea unor experimente multiple care pot permite culturii sa paseasca pe cai necunoscute in trecut. In arta, in pictura, in literatura si mai ales in stiinta se paseste in directii cu totul noi care pot deschide mereu mai mult poarta progresului. Realizarile din domeniul stiintei si tehnologiei au depasit pe mult asteptarile secolului al XVIII-lea, cunoscut ca "secolul luminilor". Pe de alta parte insa, aceasta explozie a pluralismului cultural produce o adevarata confuzie si dezorientare in mintea omului contemporan. Acest pluralism nelimitat este rezultatul direct al detasarii culturii moderne de centrul ei spiritual si religios, si faramitarea ei in varietati individuale, lipsite de sensul superior al unitatii spirituale dat in Dumnezeu. Aceasta lepadare de adancul spiritual cu care erau legate impreuna puterile omului, si prin care se simtea launtric intarite, nu inseamna numai eliberarea puterilor omenesti, dar, si superficializarea vietii omenesti, din adancime la periferie, e trecerea de la cultura religioasa la cultura profana, fiindca centrul de gravitate se deplaseaza de la adancimea lui Dumnezeu la creativismul omenesc, care tinde sa inchida omul in ordinea imanenta a lumii. Cultura secularizata izoleaza pe Dumnezeu intr-o transcendenta inaccesibila, cunoscuta sub numele de deism si inchide lumea in propria imanenta, fiindca considera ca functioneaza prin ea insasi fara Dumnezeu, in mod autonom. Se spune despre cultura secularizata ca a confundat transcendenta lui Dumnezeu, cu absenta Sa din creatie.

La temelia intregii culturi romanesti sta credinta nezdruncinata ca Dumnezeu este prezent in intreaga Sa creatie prin lucrarea Duhului Sfant in Hristos. Diferit de conceptia deista in care Dumnezeu ramane izolat intr-o transcendenta inaccesibila, si diferit de religiile panteiste in care transcendenta divina se confunda cu imanenta lumii create, teologia rasariteana a afirmat in mod paradoxal, atat transcendenta lui Dumnezeu fata de lumea creata, fiindca natura divina nu se poate contopi cu natura lumii create, cat si imanenta lui Dumnezeu in creatie prin energiile necreate care izvorasc de la Tatal, se manifesta prin Fiul si se impartasesc prin Duhul Sfant. Energiile necreate sunt raze divine ale Treimii Sfinte care face posibila existenta lumii si revarsa peste ea lumina, viata si iubirea divina negraita. In mentalitatea noastra romaneasca Dumnezeu nu este un simplu obiect de speculatie abstracta, ci expresia unei realitati personale pe care crestinul o experiaza atat in sine insusi cat si in relatia lui cu lumea exterioara scaldata de razele prezentei si iubirii dumnezeiesti. Din acest principiu fundamental al spiritualitatii omenesti, care isi pastreaza centrul ei de gravitate in adancimea lui Dumnezeu, decurg cateva aspecte definitorii pentru cultura noastra romaneasca.

In primul rand, prezenta lui Dumnezeu in creatie a dezvoltat in inima crestinului sentimentul solidaritatii lui complexe cu spatiul in care traieste. Parintele Staniloae spune ca peste teritoriul tarii noastre au trecut multe popoare, dar poporul roman nu si-a parasit niciodata teritoriul sau. Spatiul pe care il locuieste s-a imprimat in fiinta lui, iar Eminescu a dat expresie acestei realitati prin versuri nemuritoare: "Dar noi locului ne tinem/ Cum am fost, asa ramanem". Parasirea spatiului inseamna pentru roman nu numai renuntarea la un loc stravechi, ci si o pierdere a fiintei lui. Exista popoare care pot sa-si pastreze fiinta lor oriunde, fie ca este vorba de popoare orientale, fie de cele occidentale, din cauza mentalitatii lor antropocentriste si expansioniste. Romanul nu poate face aceasta fara pierderea fiintei lui. Cei ce emigreaza pierd legatura interioara intensa cu spatiul romanesc, sufera de nostalgia dureroasa a departarii de tara si se pierd adesea in masa celor in care s-a asezat.

 Legatura cu Dumnezeu si cu spatiul autohton i-a permis neamului nostru sa dobandeasca un echilibru interior complex, care i-a ingaduit sa evite agresivitatea fata de straini si sa dea dovada de toleranta. Sinteza originara a fiintei romanesti se mentine prin alipirea de locul in care dainuieste de milenii si alipirea la locul acesta, mentine sinteza originara a fiintei romanesti. S-a spus adesea ca alipirea romanului de spatiul in care traieste ar fi generat un fel de panteism care il leaga prea mult de natura si cosmos. Mircea Eliade considera, spre exemplu, ca "terorizat" de evenimentele istorice, geniul neamului romanesc s-a solidarizat cu acele realitati vii, pe care istoria nu le poate atinge, adica cu cosmosul si riturile cosmice. Credem ca aceste afirmatii sunt neindreptatite pentru doua motive. Mai intai, pentru ca aceasta legatura intima a romanului cu cosmosul nu provine doar dintr-o ferire a romanului de istorie, ci ea a dat poporului roman si o uimitoare putere de a nu fugi din fata celor care veneau si chiar sa-i alunge de pe acest pamant.

Apoi, aceasta legatura a romanului cu cosmosul nu l-a scufundat pe roman in panteism, fiindca este vorba de un popor crestin, care credea in Dumnezeu personal, in Treime, atunci cand se plasmuia in valtoarea catastrofelor istorice. Acest personalism este atat de inradacinat in spiritualitatea romaneasca, incat a fost proiectat asupra naturii si cosmosului. Astfel, muntii mari apar sub chipul unor preoti, brazii si paltinii ca niste nuntasi svelti, pasarile ca lautari, soarele si luna de pe cer ca niste nuni stralucitor invesmantati, care tin cununa celor care se casatoresc, iar mioara ia glas omenesc. Legatura romanului cu spatiul si cu natura nu are nimic in comun cu panteismul pagan, ci se resimte de viziunea personalista si liturgica a cosmosului dezvoltata de sensul spiritual al lui Maxim Marturisitorul. Cosmosul este scaldat in comuniunea personalista a oamenilor care si iubesc si se doresc. In masura in care a fost legat de cosmos, romanul a ramas legat si de Dumnezeu ca fiinta personala, si sa inteleaga omul ca inel de legatura intre lumea vazuta a creatiei si cea nevazuta a lui Dumnezeu. La temelia culturii romanesti poluarea se gaseste in teologia rafinata a marilor Parinti ai Bisericii. Aceeasi prezenta a lui Dumnezeu in intreaga creatie, vazuta si nevazuta, a imprimat spiritualitatii romanesti o capacitate de sinteza particulara, care izvoraste chiar din identitatea specifica a neamului romanesc. Dupa cum se stie, romanii alcatuiesc singurul popor ortodox care marturiseste credinta rasariteana intr-o limba de origine apuseana. Spiritualitatea romaneasca contine astfel doua elemente constitutive care se completeaza reciproc si confera romanului un simt al echilibrului si omeniei care se manifesta in intreaga lui comportare. Dintr-o astfel de spiritualitate izvoraste apelul constant la ratiune (sa fie "cuminte", cu "capul pe umeri", sa nu fie "smintit", "apucat", "cu capul intr-o ureche"), care permitea sa evite atitudini fanatice sau extremiste, dar si apelul la omenie (sa fie om de omenie), ca sa evite atitudinile egoiste sau individualiste, care te separa de semen.

Comentand aceste calitati ale spiritualitatii romanesti, Parintele Staniloae spune ca pastrarea constienta si voluntara a echilibrului spiritual manifesta o cumintenie si o conduita conforma firii si sintezei legilor ei complexe. Tendintele partiale, multiple si chiar contradictorii ale naturii converg intr-o rezultanta, intr-o tendinta comuna, prin a carei observare se mentine sanatatea firii. Omul echilibrat este ca vizitiul unei trasuri, care franeaza caii mai iuti si indeamna pe cei zabavnici. Cand o pornire unilaterala ia stapanire asupra omului, aceasta se numeste patima, iar omul respectiv a devenit patimas, adica a slabit calitatea lui de subiect suveran asupra lui insusi si asupra actelor sale. Prin intermediul literaturii bizantine, neamul nostru a primit o educatie in vederea unui umanism echilibrat, de stapanire asupra pornirilor patimase, unilaterale, fara de care nu poate valorifica umanitatea sa integrala. Omul "cuminte" este cel ce face orice lucru "cu minte" folosind mintea intreaga pentru a se inscrie intr-o ordine morala fireasca, precum "cel mai lipsit de minte" sau "intr-o ureche" este cel ce face raul si dezordinea morala. Mintea are un inteles nu numai intelectual, ci si moral si voluntar. Omul "cuminte" e omul intreg, omul adevarat sau cumpanit. Se resimte aici prelungirea intelegerii mintii din spiritualitatea bizantina, unde aceasta este considerata identica cu spiritul uman ca timonier si carmaci al omului.

Datorita acestei legaturi interne dintre aspectul intelectual si cel spiritual si moral al notiunii de minte in spiritualitatea romaneasca, omul cuminte este in acelasi timp si om de omenie. A fi om de omenie inseamna a fi om cu adevarat si a realiza adevaratele calitati de om. Omenia inseamna frana in calea tuturor pornirilor egoiste, care coboara pe om in randul fiarelor si transforma societatea intr-o adevarata jungla, unde fiecare urmareste propriul sau interes, fara sa se gandeasca la semenul sau. Omenia este o insusire care poate fi practicata doar in relatie cu ceilalti, e relatia normala a omului cu semenul sau. Ea este contrara individualismului, nepasarii si dispretului fata de ceilalti (in sens nietzschean). Prin valoarea imanenta suprema pe care poporul roman o acorda omeniei si omului, el manifesta umanismul sau profund si se angajeaza cu eroism moral la respectarea si promovarea ei. E capacitatea intuitiei lucide si afective a acestei valori, ceea ce-i mai mult un program intelectual si moral, care se opune politicii de dominare si haosului ideologic, care se confrunta astazi cu tot mai multa intensitate.

Identitatea romaneasca ca expresie a unei sinteze care imbina credinta rasariteana cu o limba de sorginte latina, permite spiritualitatii noastre ortodoxe sa ramana deschisa atat fata de valorile culturii bizantine, dar si fata de cele ale culturii occidentale. Sufletul romanesc e larg deschis spre realitatea totala si spre toate creatiile spiritului uman de pretutindeni. E deschis spre Occident, dar are legaturi si cu Orientul. Se intereseaza de tehnica, dar si de cultura spirituala. Asimileaza si adapteaza usor orice tendinte literare si artistiee.Vrea sa fie la curent cu tot ce e nou in stiinta, in tehnica, in gandirea umana. Unii romani se entuziasmeaza usor fata de ceea ce este nou undeva, ca nu mai vad nimic valoros in creatiile trecute ale spiritului romanesc. Dar cu vremea devin mai echilibrati si cauta sa integreze idei noi in contextul si spiritul creatiilor romanesti, contribuind la fecundarea acestora."

Ne-am folosit, spre exemplu de influenta calvina pentru a introduce limba romana in Biserica si in scrisul nostru, deci pentru a lua ceea ce ne era noua de folos, dar nu pentru a ne insusi calvinismul ca atare. Dupa cum remarca Petru Maior, ne-am folosit de iluminism pentru a pune poporul nostru la curent cu cultura contemporana si pentru a-i ascuti constiinta nationala, dar nu ne-am insusit o data cu acesta si rationalismul individualist, cum au remarcat mai nou cercetatori ai iluminismului romanesc. Tot astfel, vitrourile bisericilor romano-catoiice din Transilvania au stimulat arta originala a icoanelor pe sticla cu teme bizantine intr-o naiva si pura realizare taraneasca, iar goticul timpuriu a contribuit la aparitia delicatelor arcade de la usile si ferestrele vechilor biserici moldovenesti, adaptate liturghiei bizantine si atmosferei de comuniune intima intre credinciosi, adunati in ele. La randul sau, Eminescu s-a folosit de romantismul german pentru a da expresie dorului sau transfigurator al fiintei iubite si al peisajului romanesc, precum s-a folosit de filosofica germana schopenhauriana pentru a da expresie mai filosofica starilor de dezamagire prin care trece iubirea. Pe aceasta cale, sinteza continutului spiritului romanesc se largeste prin sporirea lui, castiga o complexitate mai bogata, capabila sa actualizeze potentele mai profunde ale spiritului, sesizarii mai fine ale realitatii, exprimarii mai adecvate ale acestor potente si trairi actualizate ale lor.

Balansarea ethosului romanesc intre este si vest dar si intre componentele lui culturale amintite mai sus, i-a dat posibilitatea sa mentina un echilibru intre diferitele tendinte ale progresului universal care se exercita asupra lui. Mentalitatea romaneasca a dovedit in repetate randuri ca este capabila sa mentina intr-o sinteza larga si echilibrul dinamic intre diferitele trasaturi si aspiratii ale fiintei umane, pe care le-a modelat si le-a umanizat prin interconditionarea lor reciproca in cadrul sintezei romanesti. Spiritul romanesc isi dezvolta inteligenta lui folosindu-se de vocabularul inteligentei franceze, dar imprima acestor cuvinte pe care le asimileaza in propria cultura o anumita caldura izvorata din umanitatea lui. Cauta sa paseasca pe urmele spiritului filosofic german de patrundere, dar confera acestuia o intuitie care trece dincolo de sistem pentru a patrunde in lumea realitatilor interpersonale si spirituale, le confera caracter mai uman. Ni se pare ca aceasta este destinatia spiritului romanesc, spune Parintele Staniloae, sa pazeasca si sa dezvolte un umanism de o sinteza si de o sensibilitate superioara.

Datorita acestui spirit de echilibru si sinteza, spiritualitatea romaneasca poate reprezenta un fel de punte intre diferitele influente culturale care se exercita asupra lui. Daca in primele secole ale existentei sale poporul roman a fost o punte intre romanitate si spiritualitatea bizantina, tot astfel poate deveni punte intre cultura secularizata si eficienta din punct de vedere economic, dar lipsita de entuziasm uman si alte culturi, cum sunt cele asiatice sau africane, increzatoare in strafundurile indefinite ale realitatii, insufletite de elan vital haotic, care isi iau forta din identificarea omului cu toate. Spiritualitatea romaneasca poate da Occidentului forta comuniunii, iar Orientului claritatea unui adevarat umanism. Departe de orice pluralism lipsit de unitate interioara, cultura romaneasca, profund ancorata in realitatea lui Dumnezeu, se constituie ca factor de sinteza intre influentele culturale care se exercita asupra noastra in contextul societatii contemporane.

In acest context, o alta trasatura caracteristica a spiritualitatii romanesti consta in dorul dupa comuniune cu cei departati, ca mijloc de transfigurare reciproca a fiintelor umane si de biruire a mortii. Cuvantul "dor" s-ar putea sa derive din latinescul "dolor", durere, care este inrudit pe undeva cu sentimentul de "jale". Dar diferit de jale unde durerea este mai adanca, in dor e mai putin prezenta, fiindca ramane insufletit de intalnirea cu cei disparuti in viata viitoare. Dorul este uneori trait, dar este si cantat. Nu stim daca vreun popor canta dorul asa cum se intampla la romani. Doinele romanesti au reflexiunea unita cu sentimentul mangaietor pentru persoana despartita, dar si cu durere provocata de departarea ei. Iubirea produce o transfigurare a persoanei iubite, dar trasfigurarea este mai mare atunci cand este vorba de dor, fiindca departarea te face sa conferi persoanei iubite calitati cu totul deosebite si de mare adancime.

Dorul copleseste spatiul si timpul. Imprima naturii simtirea sau tristetea omului, pana la luna si la stele, dar invinge si timpul. Dorul invinge chiar si moartea, fiindca cei ce traiesc, graiesc cu cei ce au fost, iar cei morti nu poate sa nu se gandeasca cu dor la cei vii. Dorul de cei morti e un temei pentru pomenirea lor. Cultul stramosilor are radacini profunde in dor. Dorul usureaza nu numai durerea mortii prin nadejdea in invierea mortilor, dar si prin grija fata de cei adormiti, manifestata in iertarea si pomenirea lor, ba chiar si prin apelul care il fac cei vii catre cei trecuti in vesnicie de a nu-i uita nici ei acolo unde se duc si se afla. Dorul adanceste comuniunea romanului cu Dumnezeu, il fac sa nazuiasca dupa valorile netrecatoare ale imparatiei lui Dumnezeu, si sa sustina comuniunea cu mosii si stramosii, contribuind la pastrarea si la adancirea unitatii noastre spirituale, in perspectiva istorica, si la incredere in viitor.

In concluzie, putem spune ca peisajul cultural romanesc actual se caracterizeaza prin existenta a doua culturi: "una cu profund caracter spiritual si moral, de origine rasariteana, si alta secularizata, cu continut stiintific si tehnologic, de origine apuseana. Cultura noastra romaneasca care i-a permis neamului sa-si pastreze identitatea si unitatea lui spirituala pe parcurs de doua milenii ne ajuta in mod selectiv, sa primim valorile pozitive ale culturii secularizate, care isi face tot mai simtita prezenta ei in spatiul romanesc, dar sa fim rezervati fata de influentele ei nocive, la care ne-am referit mai sus. Integrarea europeana nu inseamna sa renuntam la valorile noastre spirituale si morale, (pentru ca atunci n-ar mai fi vorba de integrare ci de uniformizare,) ci sa le promovam in contextul lumii contemporane, care are nevoie mai mult ca niciodata de ele. intalnirea dintre ratiune si iubire pe care a promovat-o permanent cultura si spiritualitatea noastra romaneasca de origine rasariteana ne va permite sa evitam monstruozitatile trecutului si sa pasim cu mai mult in viitor. Pentru aceasta este insa nevoie, dupa aproape cinci decenii de instrainare culturala, sa ne cunoastem adevarata noastra cultura, sa o pretuim, sa o traim si sa o promovam in contextul cultural al lumii in care traim. Credem ca numai astfel secolul al XXI-lea va fi un secol religios.

Pr. Prof. Dr. DUMITRU POPESCU

23 Mai 2016

Vizualizari: 4952

Voteaza:

Peisajul cultural romanesc contemporan 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

cultura romaneasca

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE